„…ei, de care lumea nu era vrednică…” (Evrei 11:38)
Încercările noastre stângace de refacere a demnităţii rănite mă fac adesea să mă gândesc la exclamaţia lui Jan Hus: „O, sancta simplicitas!”[1] Din sumbra zi de 6 iulie 1415, am moștenit această expresie tristă și resemnată pe care Hus, marele și smeritul învăţat și reformator ceh, traducător al Bibliei, a rostit-o în timp ce se afla pe rugul inchizitorial al Sfântului Imperiu Roman. Poate că așa se și ajunge, de fapt, la persecuţiile religioase: când un imperiu începe a se numi „sfânt”, nu mai este loc și pentru oamenii sfinţiţi de Dumnezeu.
În Franţa sfârșitului de secol XIX, a existat un caz devenit emblematic pentru precaritatea cu care oamenii, în genere, sunt în stare să reabiliteze demnitatea unui seamăn pe care l-au prejudiciat: cazul lui Alfred Dreyfus, un căpitan evreu din armata franceză, acuzat pe nedrept de trădare, condamnat la muncă silnică pe viaţă în Insula Diavolului; după doisprezece ani de scandal public ce a divizat societatea franceză și i-a revelat făţărnicia, trufia, ingratitudinea și… „simplitatea” (între 1894 și 1906), autorităţile l-au reabilitat. Dar, oare, chiar poate fi reabilitat un om care a suferit și fizic, și psihic, și sufletește, care s-a prăbușit interior și a pierdut nu doar mijloacele de subzistenţă, ci și prieteni, profesie, sănătate, tinereţe, ani din viaţă, încrederea în sine, în umanitate, poate și în Divinitate?
În diversele epoci, modalităţile de blam și/sau de reabilitare sub aspect moral au corespuns greutăţii care se acorda anumitor valori morale: onoarea, reputaţia, prestigiul individului în comunitate. Vreme de sute de ani, provocările la duel au constituit modalitatea moralei cavalerești de răzbunare a unei ofense ori de redobândire a reputaţiei pătate a cuiva. Literatura ne dezvăluie această stranie râvnă, care a pus capăt multor vieţi omenești în numele onoarei sau al demnităţii. Joseph Conrad, în romanul Dueliștii[2], transmite această apăsătoare morală, cu care uneori se mergea în mormânt sau se defila o viaţă întreagă; asta trăiesc personajele a doi husari din vremea lui Napoleon, care se provoacă la duel timp de 15 ani, de fiecare dată când viaţa îi aduce faţă în faţă. Shakespeare ne prezintă alte faţete ale râvnei pentru recuperarea onoarei sau pătarea celei a altora, de la Othello sau Richard al III-lea la familiile Montague și Capulet.
De altfel, în toată istoria, de la anticele comploturi ale curţilor regale la articolul scriitorului Émile Zola „J’accuse”![3], de la onoarea falsă a soţiei lui Potifar din povestea biblică[4] la înscenările și dezminţirile din mass-media, de la delictul de lezmajestate[5] la reparaţia prin căsătorii forţate a compromiterii unor fecioare, de la instrumentalizarea drepturilor omului la pedepse legale de plată a daunelor morale în bani – aceeași naivă și neputincioasă râvnă de reabilitare morală își încearcă zădărnicia.
Există o demnitate în faţa oamenilor și o demnitate în faţa Cerului – depinde pe care punem mai mult preţ. Un intelectual român contemporan, Adrian Papahagi, își mărturisea într-o emisiune televizată stupoarea de a constata că, în societatea noastră, sunt unii semeni „pre-jigniţi”, gata oricând, a priori, să te acuze de ceva sau să te dea în judecată, chiar înainte să deschizi gura.
De altfel, chiar accepţiunile de dicţionar ale cuvântului „demnitate” trimit la alunecări semantice spre vanitate, orgoliu, trufie. Și, deloc surprinzător, cei mai vehemenţi în clamarea demnităţii și în redobândirea onoarei pierdute se dovedesc a fi atât de vanitoși, încât singuri se descalifică de la respectul celorlalţi; se ajunge la caricaturizarea luptei pentru reabilitarea personală, ca în cazul personajelor lui Caragiale. Un Conu’ Dumitrache[6] agitându-se patetic, în „noaptea furtunoasă” și de neînţeles a vieţii sale în echilibru instabil.
Dacă am reuși să vedem, pe un plan metafizic, amprenta luciferică a trufiei din spatele atâtor personalităţi și atitudini omenești, am renunţa să credem că această lume poate, în absolut, să facă dreptate și să preţuiască demnitatea. Am face-o și cu potrivita smerenie a celui care nu vrea ca în fiinţa lui să existe „ceva” de care răul să se prindă, pe care să-l revendice: am pricepe că nu putem reprezenta ceva de preţ în această lume doar bazându-ne pe noi înșine și pe ierarhii omenești. Că lumea este atât de schimbătoare și de ingrată, încât, dacă ne-am bizui pe ea, măcar pentru posteritate, ar însemna să construim pe nisip. Biblia ne avertizează și ea: „Așa vorbește Domnul: «Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de la Domnul!»” (Ieremia 17:5).
Poeţii noștri au surprins această impresie de ingratitudine și precaritate morală a semenilor. Eminescu, imaginând un discurs funebru la propria înmormântare, scria: „Iar deasupra tuturora va vorbi vr’un mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el.”[7]
Poetul și filozoful Lucian Blaga a intuit și el această lipsă de interes a posterităţii pentru valori înalte, ignoranţa care se așterne peste operele cele mai profunde. Iată reflecţiile unui poem numit „Cântec pentru anul 2000”: „Mai aminti-mă-va vreun trecător / Unui străin, sub ceasul lor? / Nu cred să mă vestească cineva. / Căci basmul ar începe-așa: / Pe-aici venea și se-ntorcea mereu, / Contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu…”
Un alt poet român, șaptezecistul[8] Traian Furnea, are și el o imagine grăitoare despre precaritatea bietelor fiinţe omenești: „Jos, în vale / ca o cămașă ruptă / viaţa flutură pe oameni.”[9]
A rămas celebru în istoria filozofiei și a culturii universale procesul lui Socrate, prin care acest profund și înţelept gânditor al Atenei antice, îndrăgit mai ales de tinerii inteligenţi și dornici de desăvârșire morală, a fost condamnat la moarte de un tribunal democratic ales, pe motiv că strică mintea atenienilor. Așadar, cât credit să acordăm mulţimilor de oameni că gândesc onest, că respectă consecvent demnitatea umană și înţelepciunea?
De neegalat în nedreptate este chiar procesul prin care Mântuitorul fără pată și fără vină a fost condamnat și batjocorit, preferându-I-se pentru graţiere un tâlhar. Cu toate acestea, pe tot parcursul înscenării eficiente dintr-o perspectivă imediată, Iisus Și-a păstrat în mod desăvârșit demnitatea.
În toate acestea se poate întrezări că demnitatea poate fi obiectul unor lupte, al unor strădanii de autoapărare în faţa delaţiunilor nefondate, dar că, la scara destinului, a istoriei, a universului, aceste eforturi se relativizează și pălesc în importanţă. La scara veșniciei, demnitatea autentică nu ne-o recunosc niște bieţi oameni supuși greșelii, uitării, nepăsării, ignoranţei, erorilor judiciare, intrigilor și planurilor oneroase, capriciilor, răutăţii. Demnitatea adevărată este în ochii lui Dumnezeu sau nu este deloc. Și, ca să aproximăm vag cât de mare preţ avem pentru El, suntem comparaţi în textul biblic cu „lumina ochilor Lui” (Zaharia 2:8). Acesta este singurul preţ care contează în veșnicie.
Iisus Hristos ne vorbește și despre încălcarea demnităţii, adică despre umilirea de către semenii ticăloșiţi, enumerând-o între cele nouă fericiri, ultima: „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă și veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.” (Matei 5:11-12). Departe de a susţine că încălcarea demnităţii este dezirabilă, Iisus arată spre recunoașterea divină a demnităţii celor care suportă astfel de suferinţe pentru păstrarea credinţei lor. În același timp, El ne mângâie cu promisiunea că li se va face dreptate, în cele din urmă, tuturor acestor fiinţe preţioase în ochii Lui, dincolo de răutatea unor „puternici ai zilei”.
Așadar, recuperarea demnităţii care rămâne pentru totdeauna se face în faţa lui Dumnezeu. Doar El este Acela care-i va ridica, la judecata cea fără de apel, definitivă și irevocabilă pentru univers, pe cei căzuţi, smeriţi, persecutaţi, umiliţi și dispreţuiţi de ceilalţi… Sunt acei sfinţi de sub altarul pe care-l vede Ioan în cartea Apocalipsei: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră” (Apocalipsa 6:9).
Vi-i puteţi imagina pe acești oameni curaţi, buni și blânzi clamându-și cu tărie reabilitarea în faţa celor care-i persecutau din simplă cruzime luciferică? De fapt, ei știau că nu putea exista un limbaj comun cu cei care îi maltratau. Dacă ar fi cerut să li se redea renumele, ar fi însemnat să vadă în persecutorii lor vreo intenţie deliberativă înclinată spre corectitudine; or, ei știau de partea Cui luptă într-un conflict în care nu există compromis între lumină și întuneric. De aceea ne mișcă sufletul până astăzi poveștile martirilor de demult sau mai recente, atitudinea lor demnă tocmai în faţa denigrării numelui lor bun, resemnarea cerească, pentru că ei erau deja cetăţeni ai cerului, desprinși de această lume telurică și sălbatică. Ei, care erau lumina lumii, asemănându-se cu Mântuitorul lor, „ei, de care lumea nu era vrednică”!
