Singura constantă în viaţă este schimbarea. Mai ales cea care vine pe neașteptate și ne face să credem că nu o putem asimila fără să abdicăm de la noi înșine; fără să ne transformăm în ceva ce nu suntem.
În urmă cu aproape 50 de ani, psihologul Salvatore Maddi a fost surprins să descopere că cititorii revistei americane Family Circle erau îndemnaţi să reducă stresul prin evitarea schimbărilor de orice fel. Ideea contrazicea rezultatele propriilor cercetări, care arătau că oamenii sunt mai creativi și mai ingenioși dacă deţin o experienţă vastă de viaţă și se expun la fluctuaţii de mediu.
Hotărât să dezlege misterul, psihologul a demarat o amplă cercetare, derulată pe mai bine de 12 ani. Împreună cu o echipă de la Universitatea din Chicago, Maddi și-a îndreptat atenţia asupra angajaţilor din Bell Telephone Company, gigantul de telefonie al vremii, supus pierderii iminente a monopolului de piaţă.
În paralel cu reducerea activităţii din companie, cercetătorii au observat toate schimbările parcurse de sute de angajaţi, atât în viaţa personală, cât și la locul de muncă. După șase ani, aproape jumătate dintre ei au rămas fără job, dar au continuat să fie monitorizaţi în cadrul studiului.
Concluziile s-au dovedit fascinante: majoritatea persoanelor disponibilizate, dar și a celor menţinute în funcţie au resimţit profund declinul companiei. Unele s-au îmbolnăvit, altele s-au sinucis, altele au devenit dependente de droguri, de alcool sau de jocuri de noroc. Doar unul din trei angajaţi a asimilat pozitiv schimbarea. Și a făcut-o fără să fie mai deștept, mai sofisticat sau mai pregătit decât ceilalţi. Care a fost secretul celor care au reușit?
Nimic nu este bătut în cuie
Fie că și-au păstrat locul de muncă, fie că au găsit unul nou, cei capabili de adaptare au ales să valorifice situaţia dată, să facă un pas înainte. La polul opus, angajaţii doborâţi de schimbare au devenit nostalgici după trecut, anxioși cu privire la prezent, rezervaţi cu privire la viitor; au început să caute obsesiv un motiv al declinului, tânjind după o realitate pierdută.
Au făcut ceea ce facem cu toţii când trecem prin schimbări nedorite: s-au întrebat de ce?.
Și angajaţii de succes au căutat explicaţii, sensuri, legături care să le spulbere ceaţa, dar nu s-au limitat la această căutare, ci au oferit una dintre cele mai mari lecţii ale adaptării: în loc să se întrebe obsesiv de ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni, s-au întrebat ce fac oamenii buni cu lucrurile rele care li se întâmplă.
Timp de decenii, psihologii au susţinut că întoarcerea oamenilor în timp ca modalitate de a-și explica evenimentele negative reprezintă o parte importantă din procesul de vindecare. Noi cercetări arată însă că victimele care nu caută în mod expres motive ale suferinţei se recuperează mai ușor decât cele care dezgroapă trecutul în acest scop.
Întorcându-ne la noi înșine, ce am putea spune? Cum reacţionăm în faţa schimbărilor nedorite? Cum trăim pierderile, răsturnările de situaţie, surprizele mai mult sau mai puţin plăcute? De cele mai multe ori suntem copleșiţi de evenimente. Ne sperie gândul de a da curs unor iniţiative care nu ne aparţin. Ne tulbură ceea ce nu putem controla.
Uneori, chiar și schimbările pozitive ridică probleme, pentru că ne determină să gândim, să simţim și să acţionăm altfel de cum suntem obișnuiţi. Iar creierului nu îi plac schimbările. Nu îi place să fie luat prin surprindere, să depună eforturi pentru a integra noutatea. Îi plac, în schimb, tiparele și rutina. De aici și conflictul între dorinţa noastră de consecvenţă și caracterul imprevizibil al vieţii, în virtutea căruia nimic nu este bătut în cuie: nici confortul, nici relaţiile de prietenie, nici locul de muncă, nici starea de sănătate, nici viaţa care astăzi este, iar mâine ne scapă subtil printre degete.
Totuși, cum îmbrăţișăm schimbarea fără să devenim ce nu suntem?
Marginea prăpastiei și tragicul optimism
Revenind acasă după trei ani petrecuţi într-un lagăr nazist, Viktor Frankl a descoperit că toţi cei dragi – mama, fratele, soţia și copilul nenăscut – muriseră. Viaţa așa cum o știa se prăbușise cu totul, iar zilele păreau să curgă în zadar. În mijlocul disperării, timpul l-a învăţat cum să cultive speranţa prin acţiunea a ceea ce el însuși avea să numească „tragicul optimism“: străduinţa de a ocoli marginea prăpastiei în ciuda suferinţei, a vinovăţiei și a morţii.
Exemplul psihiatrului vienez este extrem, dar experienţa lui demonstrează că până și cele mai aspre căderi pot fi reparate dacă nu ne lăsăm intimidaţi de schimbare; dacă înţelegem că, uneori, alegând să nu ne schimbăm devenim, de fapt, ce nu suntem – victime sigure ale împrejurărilor care ne răpesc bucuria.
„Când nu mai suntem capabili să schimbăm o situaţie, suntem provocaţi să ne schimbăm pe noi înşine.“ Viktor Frankl
Ca în cazul lui Frankl, lupta pentru viitor este una dintre primele condiţii ale supravieţuirii. Opusul ei este renunţarea, blocajul, care apare atunci când asociem o situaţie nedorită cu o sentinţă pronunţată definitiv împotriva noastră; împotriva fericirii, a siguranţei, a bunăstării și a convingerilor care ne reprezintă.
Faptul de a ne concentra pe valori, nu pe temeri este un alt factor care îmblânzește schimbarea. Temerile sunt crude, alunecoase și circumstanţiale, dar valorile au o sursă superioară și ne oferă energia necesară înfruntării obstacolelor. Apelul la ceea ce preţuim sincer în viaţă – familia, darurile spirituale, iubirea, aspiraţiile de autorealizare – ne ajută să reconfigurăm traseul în cele mai grele momente; ne amintește că lucrurile cu adevărat importante se ridică deasupra convingerii că am ajuns la capătul puterilor.
Încrederea ne poartă mai departe
Pe de altă parte, există mitul că verbalizarea repetitivă a emoţiilor negative reduce neplăcerea, suferinţa sau confuzia provocată de schimbare. Popularitatea abordării este una nejustificată, căci accentul pus pe emoţii nu face nimic altceva decât să îngreuneze procesul de adaptare. Ca alternativă, specialiștii recomandă să verbalizăm datele concrete, obiective, ale problemelor, fără a ignora partea sentimentală. În felul acesta vom separa piedicile reale de cele aparente, ajungând la soluţii bune de pus în practică.
Studii longitudinale dovedesc că, indiferent de vârstă, oamenii se adaptează mai ușor la nou dacă își „consultă“ universul interior și petrec cel puţin 10 minute scriind despre cum o componentă fundamentală a setului lor de valori le-a îmbunătăţit existenţa.
Și reacţia noastră la stres influenţează capacitatea de a face faţă schimbării. Kelly McGonigal, psiholog la Universitatea Stanford, afirmă că, dacă trăim cu impresia că stresul ne va ucide, atunci stresul ne va ucide. Iar, dacă trăim cu impresia că stresul ne va face mai rezistenţi, atunci stresul va avea acest efect asupra noastră.
Flexibilitatea și umorul reprezintă alte două trăsături dinamice care, angrenate în marele mecanism al asumării realităţii, lucrează în favoarea noastră, ajutându-ne să procesăm schimbările.
În condiţii extreme însă, nu putem privi cu indulgenţă dificultăţile, nici nu putem face haz de necaz, ca atunci când provocările sunt lejere. Totul are o limită, pentru că în astfel de situaţii doar încrederea ne poartă mai departe – certitudinea că vom ști cine suntem, chiar și în cele mai sumbre scenarii pe care viaţa ni le-ar putea scrie fără ca măcar să ne spună de ce.
Genia Ruscu încearcă să surprindă elementele-cheie care ne pot ajuta să supravieţuim schimbărilor nedorite, să le acceptăm ca atare și să le valorificăm, fără a pierde esenţa omului nostru lăuntric.