Dacă românii Îl iubesc așa de mult pe Dumnezeu, atunci unde este dragostea faţă de aproapele?
Nu mai puţin de 96% dintre români cred în Dumnezeu, iar 72% Îl consideră foarte important în viaţa lor, conform unui sondaj IRES din 2015. Nu mai puţin de 69% se roagă cel puţin o dată pe zi, iar 89% declară că religia era importantă pentru familie în timpul copilăriei lor.
Efectele unei asemenea evlavii în interacţiunea unui om cu aproapele ar trebui să fie vădite. Din păcate, realităţile ce izbesc ochiul sunt altele. Dacă românii Îl iubesc așa de mult pe Dumnezeu, atunci unde este dragostea faţă de aproapele?
„Și cine este aproapele meu?“ întreba un iudeu, un învăţător al Legii, când Iisus Christos i-a spus că viaţa veșnică presupune respectarea a două porunci: să-L iubești pe Dumnezeu și să-ţi iubești aproapele. Răspunsul primit, prin pilda bunului samaritean, dă de gândit până astăzi; oare putem privi chiar și un inamic drept semenul nostru și îl putem iubi? Dacă standardul de umanitate propus de Iisus pare prea înalt, ce alte variante propun oamenii pentru a evalua cine sunt semenii lor?
Trepte în istorie
„Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!“ – iată îndemnul moral, sau doar presimţirea, care i-a ajutat în general pe oameni să supravieţuiască, mai degrabă decât să vieţuiască. Aproapele este, într-o asemenea situaţie, un membru al familiei, apoi al ginţii, apoi al tribului, în cercuri concentrice, în funcţie de cât de multe lucruri ar mai păstra în comun cu membrii acestora. Aproapele e cineva cât mai asemănător cu tine. Totuși insuficienţa acestui criteriu minimal s-a vădit în gestul lui Cain de a-și ucide fratele, pe Abel, sau al legendarului Romulus, care și-a ucis chiar fratele geamăn, pe Remus.
Un criteriu mai eficient, care emerge totdeauna din viaţa cotidiană, din practică, este că, pentru a te dezvolta și a-ţi înlesni traiul, ai nevoie de colaborarea cu alţii, cu o colectivitate. Acest criteriu se bazează pe observaţia că există scopuri comune ce trebuie urmărite în grup, spre beneficiul tuturor și al fiecăruia în parte. Așadar un calcul asupra intereselor și avantajelor de ambele părţi îi îndeamnă pe oameni să adauge reguli ce presupun conlucrarea, încrederea reciprocă, respectarea acordurilor etc. Aproapele este, în aceste circumstanţe, oricine colaborează cu tine la ceva și beneficiază de rezultate. Construcţia unei clădiri, a unei fântâni, a unui pod, a unui drum etc. reprezintă prilejuri de conlucrare și apropiere între semeni.
Citește și: Drumul către cer trece pe la aproapele
În aceste cazuri însă, nu se poate vorbi despre o umanizare deplină a convieţuirii, dacă ea se bazează doar pe interese și pe avantaje, întrucât fie dispare odată cu ele, fie naște concurenţe și dispute. Este ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă dintotdeauna în istorie, deoarece oamenii se opresc, în majoritatea lor, la aceste raţiuni ale colaborării temporare, în funcţie de interese și de avantaje.
Din acest motiv s-a putut întâmpla, de pildă, ca, în secolul al VI-lea d.Chr., Conciliul de la Macon (Franţa) să dezbată dilema cu privire la înzestrarea cu suflet a femeii, în comparaţie cu bărbatul. Taberele erau apropiate numeric și balanţa a fost înclinată în favoarea deciziei că ea are, totuși, suflet, fiind numai trei voturi în plus ale unor feţe bisericești. Din perspectiva monahilor, femeia era extrem de neasemănătoare lor și indezirabilă prin preajmă, o străină vinovată de păcatul originar, o ispită pe drumul mântuirii.
În același spirit de accentuare mai degrabă a diferenţelor decât de preţuire a asemănărilor, aproape un mileniu mai târziu, în 1512, monahii spanioli dezbăteau dilema dacă neeuropenii sunt oameni sau nu și acceptau, în cele din urmă, că sunt[1]. Interesele economice și aspiraţiile de colonizare ale europenilor erau mai bine servite de perspectiva că neeuropenii sunt mai prejos ca oameni și deci merită cuceriţi.
De asemenea, sclavagismul (atât cel antic, cât și cel modern) demonstrează că aspiraţia la umanizare pălește în faţa disponibilităţii oamenilor de a specula diferenţele dintre ei, cu scopul de a profita și a-și exploata semenii. Cu cât celălalt este mai puţin asemănător – prin clasă socială, avere, etnie, rasă, sex – cu atât este mai departe de cel care crede că reprezintă esenţa umanului. De-a lungul istoriei din ce în ce mai înguste, aproapele acestui tip de om era acela care prezenta aceleași caracteristici cu el. Istoria omenirii apare ca o istorie a creării și modificării ierarhiilor puterii, averii, nobilităţii și privilegiilor, ca o succesiune de turnuri Babel, în care cei de la vârf erau „mai oameni“ decât cei de la bază.
Trepte în antropologia culturală
Nu este de mirare că ecouri ale acestor percepţii de Ev Mediu întunecat au persistat până în contemporaneitate, cu cât societăţile și comunităţile mici au rămas mai închise. Xenofobia și etnocentrismul au fost caracteristicile formate tocmai pe această închidere a comunităţilor la interacţiuni cu restul lumii.
Marile descoperiri geografice i-au produs un adevărat șoc cultural Occidentului, schimbându-i viziunea asupra lumii și a omului. Relatările navigatorilor, ale militarilor, aventurierilor sau ale negustorilor privind lumi altfel structurate, rase noi, obiceiuri și tradiţii necunoscute sunt cele care au stimulat imaginaţia epocii și au dus probabil la apariţia utopiilor. Creaţiile lui Thomas Morus, Tommaso Campanella sau Francis Bacon dezmărgineau orizontul cunoscut, dar și pe cel conceptibil și proiectau modele ideale de organizare social-politică în locuri necunoscute și îndepărtate, sub inspiraţia născută din explorarea geografi că a Pământului. Dezamăgirile cotidiene și aspiraţiile tipic europene de îmbunătăţire a vieţii sociale și politice, dar și a spiritualităţii omului din acele timpuri își găseau un refugiu și o localizare posibilă. Pare grăitor faptul că refugiul și localizarea vizau totdeauna insule îndepărtate și… izolate.
Iată un fragment ilustrativ din Noua Atlantidă, a lui Francis Bacon, în care naufragiaţii europeni sunt întâmpinaţi de către locuitorii misterioși ai unei insule necunoscute din Marea Sudului astfel: „El ne răspunse că, fiind preot, așteaptă de la noi răsplata preotului, adică dragostea noastră frăţească și binele sufletelor și trupurilor noastre. Plecă apoi, nu fără lacrimi de duioșie în ochi și ne lăsă pătrunși de bucurie și recunoștinţă. Ne-am spus că ajunseserăm desigur într-o ţară a îngerilor, care ni se arătau zilnic și ne întâmpinau cu binefaceri la care nu ne gândiserăm și la care cu atât mai puţin ne-am fi așteptat.“[2] Fragmentul ipostaziază comportamentul bunului samaritean într-o societate utopică, așa cum autorul și-ar fi dorit să fi e societatea sa, dacă ar fi urmat preceptele moralei creștine.
Au existat și forme de etnocentrism, chiar de eurocentrism, venite nu din închistare, ci din infatuarea de a confunda ierarhia civilizaţiei cu ierarhia umanizării; de a crede că prosperitatea și evoluţia socială ne fac mai buni pe noi, europenii, decât sunt celelalte popoare, etnii și rase de pe glob.
Pe fondul acestei prejudecăţi și ca reacţie la ea, s-a dezvoltat antropologia culturală ca știinţă despre om[3], la începutul secolului trecut. Conceptul ei principal este alteritatea[4], adică toată diversitatea de culturi existente pe planetă, altele decât cultura de provenienţă a cercetătorului. Fondatorul antropologiei culturale ca disciplină bazată pe cercetare de teren este americanul de origine germană Franz Boas. El a adoptat și a impus în metoda de cercetare principiul relativismului cultural. Acesta presupunea ca antropologul să abordeze studiul unei culturi străine raportând-o la propriile ei standarde, nu la cele ale culturii lui de origine.
De pildă, dacă se constata că eschimoșii au obiceiul ca, în perioadele grele de iarnă, în care nu mai dispun de hrană pentru întreaga familie, să-și abandoneze bătrânii pe o banchiză, acest obicei nu trebuia evaluat după regulile morale ale europenilor. În acest caz, eschimoșii ar fi fost percepuţi ca adevăraţi criminali cu sânge rece ai propriilor membri de familie; însă în condiţiile extrem de dure ale vieţii la Polul Nord, obiceiul acesta dramatic, acceptat de către bătrânii în cauză și propagat de la o generaţie la alta, reprezenta singura
soluţie de supravieţuire a celor tineri și a copiilor.
Mai simplu spus, principiul relativismului cultural cerea să încercăm, pe cât posibil, să ne punem în locul celor evaluaţi, în contextul lor psiho-socio-cultural, și să încercăm să-i înţelegem din interior. În acest scop, rigorile muncii de teren presupuneau ca un cercetător să petreacă cel puţin un an în sânul comunităţii studiate, să-i înveţe limba, să participe la viaţa acelei comunităţi. Disponibilitatea aceasta nu o dovediseră autorii anteriori, care descriau, din liniștea cabinetului sau a bibliotecii, comunităţi îndepărtate, exotice, din perspectiva superiorităţii europene. Un exemplu de asemenea autor este Sir James George Frazer, cu a sa monumentală Creanga de aur. Dar și la cercetători mai aplicaţi, cum ar fi polonezul Bronislaw Malinowski, se regăsește această superioritate. Iată ce nota el în 1925:
„Privind de la distanţă și de sus, din înălţimile confortabile ale civilizaţiei noastre dezvoltate, este ușor să vedem puerilitatea și irelevanţa magiei. Dar fără puterea și ghidajul ei, omul timpuriu nu ar fi putut să-și stăpânească dificultăţile practice așa cum a făcut-o, nici n-ar fi putut avansa la stadii mai înalte de cultură.“[5]
A existat în antropologie concepţia greșită, fără o bază știinţifică, potrivit căreia omul sălbatic este un fel de strămoș contemporan al omului alb civilizat; că studiindu-i pe sălbaticii de azi vom înţelege cum am evoluat noi înșine din caverne, de la barbarie spre civilizaţie.
Cert este că deschiderea lumii civilizate spre acceptarea în sfera umanităţii și a astfel de triburi și comunităţi îndepărtate și atât de diferite este foarte recentă, are mai puţin de un secol. Contribuţia antropologiei culturale la această deschidere a fost hotărâtoare. În sfârșit, aproapele tinde să se refere la orice om de pe planetă, iar diversitatea culturilor devine o bogăţie ce trebuie preţuită și ocrotită.
Barbaria civilizată
Anticipând efectele interacţiunilor tot mai strânse și mai frecvente între culturile lumii, filosoful contemporan Hans-Georg Gadamer avertiza: „Și în întâlnirea cu celălalt și cu ceea ce este diferit se poate realiza un fel de întâlnire cu sine. Mai presantă ca oricând a devenit însă datoria de a învăţa să cunoaștem, în celălalt și în caracterul diferit, ceea ce avem comun. În lumea noastră tot mai înghesuită se întâlnesc culturi, religii, moravuri și valorizări profund deosebite. Ar fi o iluzie să se creadă că numai un sistem raţional al avantajelor – un soi de religie a economiei mondiale, ca să spunem așa – ar putea regla convieţuirea umană pe această planetă ce devine din ce în ce mai strâmtă. (…) Știinţa despre om, în întreaga ei diversitate, devine o sarcină morală și filosofică pentru noi toţi.“[6]
Numai că, în ultimele decenii, s-au schimbat criteriile de evaluare a alterităţii, a celuilalt, a culturii lui, deci și a ceea ce considerăm a fi aproapele. O veritabilă „religie a economiei mondiale“ pare să-i îndepărteze pe occidentali de onestitatea cercetătorilor.
Fenomenul accelerat de interpenetrare a culturilor prin migraţii masive ale unor populaţii spre Occident a determinat o reacţie de apărare din partea culturilor-gazdă. Era mult mai ușor să susţii multiculturalismul atunci când acele populaţii se aflau la o distanţă confortabilă, pe alte continente, în insule paradisiace sau în ţări care se autoguvernau ori erau colonizate. Accentul cădea pe exotismul lor, erau percepute cu o relaxare estetică. Interacţiunile presupuneau mai mult vizite, călătorii, cercetări universitare, vacanţe sau afaceri ale unor occidentali în respectivele comunităţi.
Dar condiţiile lor sociale actuale arată frământări dramatice, unele fără precedent: explozia demografică a unor populaţii, crize economico-financiare, confruntări intertribale, revoluţii „primăvăratice“, șomaj, foamete, epidemii necunoscute etc. Membrii disperaţi ai acestor comunităţi au început să caute zări mai senine în Occidentul prosper, iar criteriile de evaluare a situaţiei s-au schimbat radical în acest Occident neprimitor. Știrile recente anunţă îngrijorător evenimente tulburi în procesul migraţiei spre Vest a populaţiilor din teatrele de război arabe[7]. Am început cumva să coborâm pe scara umanizării, de la recunoașterea aproapelui în triburi îndepărtate, la recunoașterea exclusivă a vecinilor de continent?
Umanizarea individuală
George Weidenfeld, un bogat evreu în vârstă de 95 de ani, care a fost salvat de la moarte de niște creștini în al Doilea Război Mondial, a decis să salveze, la rându-i, creștini din Siria și Irak. Până acum, a salvat de la persecuţia ISIS peste 2.000 de creștini, oferindu-le posibilitatea de a emigra temporar în Polonia și finanţându-le șederea pe o perioadă de cel puţin un an[8].
Weidenfeld se comportă ca un bun samaritean. El a declarat pentru The Times că nu poate salva întreaga lume, dar că poate face ceva pentru creștini și că aceasta este o datorie faţă de ei. Așadar fapta în sine este o răsplată peste timp a faptei creștinești a celui care i-a salvat viaţa lui Weidenfeld, pentru că l-a considerat aproapele său.
Un alt bun samaritean este musulmanul Mustafa, care, fără a dispune de fonduri sau de alte mijloace de ajutorare, a salvat de la moarte 72 de creștini arestaţi de militanţi ai grupării Stat Islamic. El a discutat pur și simplu cu militanţii, convingândui că îi cunoaște pe acei creștini, că sunt vecinii lui, sunt oameni buni și merită să fie eliberaţi.
Soţii Pehlke sunt doi germani care s-au gândit și ei să ajute refugiaţi irakieni, închiriindu-le din pământul lor, și care declară cât de multă bucurie le-a adus această iniţiativă[9].
Din fericire, astfel de demersuri individuale sunt însoţite uneori sau inspiră unele demersuri colective: apar asociaţii[10], voluntari, luări de poziţie ale unor oficiali[11], site-uri de informare și jurnalism civic[12] ce militează pentru cauza semenilor în nevoie.
Aproapele nostru este orice om în nevoie pentru care putem arăta milă, căruia îi putem da un ajutor. Nu ni se cere să facem ceea ce nu putem, ci doar ceea ce ne este la îndemână, dar ţine de voinţa noastră liberă să acţionăm. Așadar umanizarea autentică nu e dată de stadii sociale și istorice (de altfel, reversibile), nici de criterii știinţifice ori economice, ci de decizia conștiinţei noastre, a fi ecăruia în parte, de a ne de-centra, de a ieși din egoism și a ne ajuta semenii. Vom vedea în ei fraţi numai dacă acceptăm că avem același Tată.
Corina Matei este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Știinţele Comunicării și Relaţii Internaţionale, Universitatea „Titu Maiorescu”, București.