Dacă ne dorim o relaţie de cuplu care să reziste timpului – și chiar să-și atingă potenţialul –, trebuie să întărim pilonii care fac din ea „un port pe timp de furtună”, nu „doar o altă furtună”[1].
În cameră se așternuse tăcerea – dar nu una aducătoare de pace. Era o muţenie ostilă, în care plutea ecoul ultimelor replici caustice.
Ea dormise foarte puţin și plânsese. O rănise observaţia lui despre scrisorile ei „plângăreţe”, care nu-l ajutau câtuși de puţin atunci când era plecat în misiune. Nu-i căzuse bine deloc nici faptul că el uitase, până în ziua venirii ei, să rezerve o cameră cu pat dublu, iar acum aveau două camere pentru o persoană (care nici măcar nu se învecinau). Mai rău încă, abia își făcuse timp pentru a-i spune un „noapte bună” pe fugă, absorbit complet de predica neterminată – deși ea zburase mii de kilometri ca să i se alăture la finalul seriei de prelegeri pentru familiile pe care fusese invitat să o ţină.
Oricât de reușită ar fi fost predica lui pe hârtie, motivaţia de a o prezenta în faţa bisericii arhipline se făcuse bucăţi. Demontase prejudecăţi bine cimentate, consiliase cupluri mai mult sau mai puţin alienate de probleme și contexte străine unui european. Și, în final, ea năruise totul, ţintindu-i slăbiciunile cu precizie de lunetist. Găsise cel mai nepotrivit moment să îl acuze că șchiopăta de-a dreptul la practică, ba și la teorie. Și că, în ciuda aurei de expert în familie, mai avea de învăţat lucruri elementare despre căsătorie.
După erupţia de acuzaţii, amândoi încremeniseră într-o liniște asurzitoare. Bagajele nu erau încă făcute, deși întâlnirea era pe punctul de a începe, iar după programul de la biserică aveau de prins un avion. Îi aștepta o altă ţară și un nou maraton de seminare pentru familii.
Căsătoria rămâne „cel mai bun mod de a deveni smerit în privinţa virtuţilor tale”.
Maurice, tânărul african care se oferise să le fie șofer, îi aștepta deja în hol, gata să îi ajute cu bagajele. Pastorul Walter Trobisch, protagonistul întâmplării, s-a văzut nevoit să-i explice motivul pentru care nici măcar nu începuseră să împacheteze: cortul căsniciei lui suferise niște avarii și nu prea știa cum să-l dreagă. Acesta era ultimul lucru pe care se aștepta să-l audă – i-a mărturisit perplex tânărul – un expert în familie care nu putea da de capăt unui conflict cu soţia sa.
Pentru unii dintre cei care i-au citit mărturisirile, pastorul Trobisch poate părea un monument de ipocrizie, dar mulţi alţii vor fi încurajaţi de îndrăzneala cu care lasă la vedere nu doar firele ordonate, ci și nodurile din ţesătura căsniciei sale. La fel de motivantă se poate dovedi și mărturia sinceră despre lupta pentru a schimba tiparele egoiste ale interacţiunii cu partenerul, așa încât cortul relaţiei să rămână în picioare în orice furtună. Disponibilitatea de a ne recunoaște (și a ne înfrunta) propriile metehne pare să fie, de altfel, nu doar o reţetă a succesului, ci și revelaţia pe care o aduce viaţa în doi de la pierderea (perfecţiunii) Edenului încoace: căsătoria rămâne „cel mai bun mod de a deveni smerit în privinţa virtuţilor tale”[2].
Transparenţa în cuplu care ne întregește
Mai mult decât o aventură fascinantă, dragostea înseamnă alegere și efort. Presupunerea eronată că ceva e în neregulă cu relaţia doar pentru că întreţinerea ei presupune multă muncă este devastatoare pentru o căsnicie, susţine psihiatrul Aaron Beck.[3][4][5][6][7] În viaţa de cuplu există o tensiune permanentă între factorii care ţin partenerii aproape și cei care îi distanţează, punctează și profesorul John Gottman.[8]
Transparenţa reprezintă unul dintre cele mai puternice motoare de supravieţuire ale unei căsnicii, crede psihologul Douglas LaBier.[9][10][11][12][13] Pentru a menţine intimitatea și conexiunea în cuplu este absolut necesară practicarea „transparenţei radicale”, cu cei doi poli ai săi: deschiderea în faţa partenerului și receptivitatea la viziunea partenerului despre realitate.
Cu cât ne ascundem mai bine gândurile și sentimentele, cu atât resursele relaţiei ajung mai secătuite. Dimpotrivă, cuplurile care practică transparenţa descoperă un antidot eficient împotriva declinului emoţional și sexual al relaţiei.[14]
Secretele fisurează relaţia, dar transparenţa contribuie la consolidarea ei, tocmai pentru că ne oferă oportunitatea de a ne sprijini unul pe altul în lupta cu slăbiciunile noastre, oricare ar fi ele.[15]
Prietenia, fundaţia iubirii autentice
Multe cupluri cred că au nevoie de tehnici mai bune pentru a descurca iţele interacţiunilor tensionate. Și totuși, cercetătorii spun că și cuplurile fericite se ceartă, iar motivele discordiei sunt destul de asemănătoare cu cele din relaţiile disfuncţionale.
Deși suntem înclinaţi să credem că modalitatea de rezolvare a conflictelor menţine ambarcaţiunea conjugală pe cursul ei, direcţia este dată mai degrabă de felul în care interacţionează partenerii atunci când nu se ceartă, susţine profesorul John Gottman.[16]
Prietenia ţine în viaţă iubirea, pentru că atenuează sentimentele negative faţă de partener. Conflictele nu vor afecta semnificativ echilibrul unei relaţii atunci când termostatul ei este setat la un nivel ridicat de pozitivitate (soţii se văd într-o lumină pozitivă și au o impresie bună despre relaţia lor), dar pot deveni devastatoare într-o relaţie copleșită de sentimente negative. Ingredientul forte al unei stări emoţionale dominant pozitive este prietenia, motiv pentru care întreţinerea ei trebuie să se reprezinte una dintre priorităţile cuplului.[17]
Există cel puţin trei modalităţi de a consolida prietenia în cuplu: cunoașterea partenerului (ţinând pasul cu informaţiile despre viaţa interioară și cotidiană a partenerului), cultivarea admiraţiei și a aprecierii pentru partener și practicarea de miniconexiuni (apropierea unul de celălalt de mai multe ori, în diferite moduri, pe parcursul unei zile).[18]
Empatia, un mușchi care se dezvoltă prin exersare
Terapeutul Kyle Benson povestește că multe dintre cuplurile cu care lucrează i-au mărturisit că, după ce au început să cultive empatia, a fost ca și cum cineva ar fi apăsat pe un întrerupător secret al mariajului: relaţia s-a schimbat spectaculos, începând cu tiparele de gestionare a tensiunilor și a fricţiunilor. Ascultarea empatică nu este însă ușor de exersat în relaţiile foarte apropiate, iar experienţa arată că empatizăm mai greu cu partenerul dacă se simte trist sau rănit decât dacă este fericit. Tocmai pentru că ne pasă de el, suntem tentaţi să îi „reparăm” emoţiile din registrul negativ (cine nu și-a consolat partenerul cu clișeizatul „haide, putea fi mai rău de-atât”), dar această abordare nu face decât să îi invalideze sentimentele și experienţa.[19]
Diferenţele dintre parteneri pot eroda o relaţie chiar și în scenariul ideal în care partenerii ar ajunge la un consens în 99% dintre situaţii.
Disponibilitatea de a înţelege trăirile și gândurile partenerului, păstrându-ne în același timp propria viziune asupra realităţii, joacă un rol esenţial în rezistenţa mariajului, remarcă și psihologa Daphne de Marneffe.[20][21][22][23][24] Empatia ne ajută să aplanăm conflictul (într-o cultură care pare să aibă aversiune faţă de conflicte), topind două povești de viaţă într-una nouă, în care fiecare voce și fiecare miză contează la fel de mult.
Diferenţele dintre parteneri pot eroda o relaţie chiar și în scenariul ideal în care partenerii ar reuși să ajungă la un consens în 99% dintre situaţii, susţine terapeuta Andrea Brandt.[25][26][27][28][29] Atunci când limite, nevoi, viziuni și priorităţi diferite intră în coliziune în mod regulat, empatia rămâne poarta de acces spre realitatea celuilalt, dar și unul din cele mai preţioase daruri pe care i le poţi face, arătându-i că îi vezi durerea și că îţi pasă de starea lui de bine la fel de mult ca de a ta.
Studiile au arătat că empatia modelează satisfacţia cu privire la relaţie și răspunsurile constructive la comportamentul inadecvat al partenerului[30], dar și că simplul fapt de a te simţi înţeles de partener dezamorsează tensiunea pe care o creează conflictele conjugale.[31]
Punct și de la capăt
S-a spus că un mariaj fericit este legătura dintre două persoane foarte iertătoare, iar specialiștii confirmă că zicala are o doză sănătoasă de adevăr – fără iertare, o căsnicie nu poate ajunge departe.
Rănile nevindecate și resentimentele sunt cele mai toxice pentru căsnicie, pentru că blochează empatia, afirmă psihoterapeuta Nancy Colier.[32][33][34][35][36] Atunci când unul dintre parteneri acumulează prea multă durere care a fost ignorată, va fi din ce în ce mai dificil să-l asculte pe celălalt sau chiar să-i pese de ceea ce se întâmplă cu el.
Cele două componente ale procesului de iertare – decizională, care implică alegerea de a restabili interacţiunea, și emoţională, care presupune schimbări la nivelul emoţiei, al procesării informaţiei și al comportamentului – joacă un rol-cheie în menţinerea calităţii și stabilităţii maritale.[37]
Mai multe studii au sugerat că impactul iertării asupra satisfacţiei maritale poate fi explicat printr-un cumul de abilităţi pe care le au persoanele cu dispoziţia de a ierta – de la capacitatea de a gestiona emoţii negative intense și de a-și schimba tiparele de gândire la abilitatea de a construi naraţiuni noi despre ceea ce au trăit deja.[38]
Dacă fericirea unei relaţii ţine mai mult de percepţia noastră asupra realităţii decât de realitate în sine?
„Dacă ar fi să o iau de la capăt, m-aș căsători tot cu tine”[39] – pentru unii, acesta poate fi motoul relaţiei lor. Pentru alţii, o întrebare la care nu s-ar aventura să răspundă. Dar dacă fericirea unei relaţii ţine mai mult de percepţia noastră asupra realităţii decât de realitate în sine?
Convingerile pe care le au oamenii despre mariajul lor constituie un predictor mai bun pentru armonia relaţiei decât trăsăturile partenerilor, au concluzionat cercetătorii în urma analizării datelor colectate de la peste 11 000 de cupluri. Studiul a mai arătat că, în balanţa fericirii conjugale, caracteristicile relaţiei contează mai mult decât caracteristicile individuale, chiar și atunci când este vorba de factori de risc precum depresia sau atașamentul anxios ori evitant.[40]
În primăvara unei relaţii, convinși că am găsit în celălalt fiinţa fascinantă pe care am căutat-o dintotdeauna, apropierea e un dar pe care nu ostenim să ni-l facem. Ceva asemănător, deși mult mai profund, se întâmplă și spre final, susţine scriitorul Mike Mason: cu cât se aude mai limpede șuieratul unei despărţiri pe care o vindecă doar învierea, cu atât cei doi se ghemuiesc mai aproape, pentru a se încălzi la flacăra miracolului numit iubire.
Iar dacă acest drum în doi se dovedește mereu mai scurt decât credem, de ce n-am spinteca de la bun început orice punte spre regrete târzii, trăind fiecare zi „de parcă ar fi nu ultima noastră zi (…), ci ultima zi din viaţa celui pe care îl iubim”?[41][42][43][44][45]
CARMEN LĂIU trece în revistă câţiva dintre factorii care amplifică stabilitatea și calitatea relaţiei maritale, protejând cuplul de înstrăinare sau disoluţie.