Să fii părinte înseamnă (și) să porţi negocieri întortocheate pentru ca plimbarea printre rafturile supermarketului să rămână relativ silenţioasă, iar coșul de cumpărături să nu ajungă sufocat cu dulciuri. Unele sunt finalizate cu succes. Altele, un veritabil eșec, te transformă subit în ochii privitorilor în fericitul părinte al unui reîntrupat domn Goe. Deși foarte abili la recunoașterea unui copil răsfăţat de pe stradă, ne este mult mai greu să remarcăm semnalele care apar în propria noastră curte. Și, până la urmă, ce înseamnă răsfăţul?
Foarte puţini ani trebuie să fi avut când mi-am dat seama că viaţa scârţâie binișor în balamale și că, dacă nu-ţi funcţionează bine sistemul de adaptare, ești scos din joc. Al meu nu performa niciodată; adesea era în stare de avarie. Nu mergeam oriunde, nu mâncam oriunde (și nici orice), nu vorbeam când trebuie. Nu dormeam oriunde, iar dacă totuși trebuia, îmbătrâneam câte puţin printre-atâtea gânduri și ore albe.
Unele dintre aceste ciudăţenii erau înţelese de cei ai casei și tratate foarte grijuliu, altele erau ignorate cu totul. Mi-amintesc, de pildă, că teama mea de a înfrunta situaţii mai puţin cunoscute a fost pe de-a-ntregul nesocotită în ziua în care s-a decis, pe la vreo 6 ani, că eram destul de mare pentru a păzi vitele noastre pe islazul din sat. În ciuda protestelor mele zgomotoase, am fost escortată dincolo de poarta casei, în urma cornutelor ahtiate după iarbă proaspătă. În urma mea a scârţâit trist zăvorul porţii, semn că timpul de îndurare faţă de slăbiciunea mea expirase. Deși strigam cu obidă că nu mă voi clinti din faţa porţii, faptul că vacile, secondate de sprintena noastră capră, ajunseseră deja la capătul uliţei m-a făcut să mă răzgândesc subit și să accelerez în urma lor. Oricât de zdravănă ar fi fost frica de a ajunge la islaz singură, simţul responsabilităţii pentru soarta animalelor lăsate în seama mea biruise.
Pentru alte nevoi însă (ori simple capricii?) mă puteam baza pe ai mei de parcă singura lor menire în lume era aceea să le slujească. Eram un copil mofturos la mâncare, într-o dușmănie nedezminţită cu felurile care se așezau în mod obișnuit pe masă, dar și cu acul cântarului, care nu se îndura să salte spre o greutate mai cumsecade. Obosită de ameninţările cu greva foamei – materializate adesea și zgândărind fricile rubedeniilor că urma să devin imponderabilă – și înduioșată de șiroaiele mele de lacrimi, iţite la vederea meniului obișnuit, mama se chinuia să-mi pună ceva bun deoparte. O sarcină ingrată, pentru că eram trei la părinţi, iar fraţii mai mici rezistau eroic ideii de a se jertfi pe altarul nazurilor mele culinare.
Mama găsea, nu se știe cum, mai mereu, și câte-o felie de pâine, o adevărată comoară în vremea recoltelor record de grâu la hectar, dar și a raţiei spartane de pâine. Procurate oricum doar prin luarea cu asalt a brutăriei sătești, de unde, după lacrimi și degete îngheţate și învineţite de bocancii altor împătimiţi de pâine, plecam cu una sau – în preafericite zile – cu două bucăţi de aluat copt, raţia alocată unei familii patriotic dotate cu cinci stomacuri.
După criteriile de astăzi, nu am fost un copil tocmai răsfăţat. Poate nici după cele de atunci, mai ales dacă m-aș compara cu unii pe care eu îi credeam exagerat de alintaţi, precum prietena mea Mara, pe care ai ei o tratau ca pe o sultană. Este clar însă că, pentru unii dintre părinţii din acele vremuri, prea asaltaţi de grijile și nevoile zilnice ca să se mai ocupe de hachiţele unui copil, toate aceste dificultăţi de adaptare erau semne limpezi de răsfăţ. Astăzi pare chiar și mai greu de spus unde ar trebui trasată limita între nevoie și moft, între autoritatea unui părinte și relaxarea care ameninţă să-i transforme copilul într-unul (prea?) răsfăţat. Iar răsfăţul se dovedește cu atât mai greu de definit cu cât, de la o cultură la alta și de la o generaţie la alta, contururile sale se tot modifică.
Răsfăţul, privit prin mai multe lentile
„Cu excepţia odraslelor imperiale ale dinastiei Ming și a Delfinilor din Franţa prerevoluţionară, copiii americani contemporani ar putea fi cei mai răsfăţaţi tineri din istoria lumii”, notează autoarea americană Elizabeth Kolbert, într-un articol publicat în 2012. Concluzia lui Kolbert vine în urma examinării privilegiilor de care se bucură generaţia tânără astăzi, dar și din compararea modului în care sunt pregătiţi copiii pentru a prelua responsabilităţile vieţii de adult într-un trib din Amazonul peruvian și în familiile din clasa de mijloc din Los Angeles. Este ușor de înţeles că diferenţele dintre stilurile de educaţie sunt considerabile, la fel ca și cele dintre cele două culturi.
Carolina Izquierdo, antropolog la Universitatea din California, a petrecut mai multe luni alături de tribul Matsigenka, fiind impresionată de stăpânirea de sine și de interesul de a se face utili manifestate de copii de la vârste foarte mici. Tocmai pentru că sunt antrenaţi de timpuriu în activităţile adulţilor, copiii Matsigenka își construiesc autonomia foarte devreme, iar la pubertate deţin deja aproape toate abilităţile necesare supravieţuirii.
Efortul de a-i face pe copii să coopereze la rezolvarea sarcinilor casnice este atât de mare încât părinţii preferă să facă ei totul.
Implicată, de asemenea, într-un studiu antropologic derulat în Los Angeles de colega ei Elinor Ochs, Izquierdo a constatat că părinţii americani nu se implicau, de cele mai multe ori, în angrenarea copiilor în activităţi casnice potrivite cu vârsta lor. După cum au constatat autoarele studiului, părinţii americani au așteptări foarte mici legate de implicarea copiilor în activităţile din gospodărie – la vârsta adolescenţei, mulţi nu știu nici măcar cum să folosească dispozitivele electrocasnice care ușurează munca în casă. De fapt, efortul de a-i face pe copii să coopereze la rezolvarea sarcinilor casnice este atât de mare încât părinţii preferă să facă ei totul.
În exemplele menţionate în studiu, copiii refuzau să facă duș sau erau convinși abia după rugăminţi repetate, așteptau să fie serviţi la masă chiar și atunci când și-ar fi putut lua singuri ceea ce aveau nevoie sau le ordonau părinţilor să le lege sau să le dezlege șireturile, la vârsta la care ar fi putut să se încalţe fără probleme singuri.
„S-ar putea să creștem o generaţie de copii care nu pot, sau cel puţin nu vor, să-și lege singuri șireturile”, scrie Kolbert, întrebându-se ce valori transmit părinţii copiilor atunci când îi recompensează pentru sarcini pe care nu le duc la capăt, deși este responsabilitatea lor să o facă.
„S-ar putea să creștem o generaţie de copii care nu pot, sau cel puţin nu vor, să-și lege singuri șireturile.”
Problema derivă și din autoritatea fără precedent pe care au primit-o copiii: în loc ca ei să caute aprobarea părinţilor, așa cum a fost dintotdeauna, părinţii încearcă să intre în voia copiilor, spun profesorii de psihologie Jean Twenge și William Keith Campbell.
Nu există un răspuns simplu la întrebarea „Cât de răsfăţaţi sunt copiii noștri?”, afirmă medicul pediatru Perri Klass, care se confruntă des cu această întrebare în întâlnirile cu părinţii îngrijoraţi ai micilor ei pacienţi.
În fiecare generaţie, la o scară diferită, părinţii se tem că nu-și îndeplinesc rolul așa cum trebuie, iar adulţii se uită cu suspiciune sau dezaprobare la gesturile de răsfăţ de care n-au avut parte în copilăria lor. Copii privilegiaţi și răsfăţaţi au existat mereu, punctează Klass, amintind că acești copii erau personaje obișnuite în romanele secolului al XIX-lea. Sunt totuși copiii de astăzi mai răsfăţaţi sau cel puţin numărul lor este mai mare decât oricând? Medicul spune că nu poate oferi un răspuns clar, având în vedere diferenţele evidente dintre metodele de educaţie la care s-a recurs în diferite perioade. Pe de altă parte, în orice generaţie, părinţii au avut de rezolvat o sarcină dificilă, aceea de a echilibra răspunsul la nevoile și dorinţele copilului cu necesitatea de a forma caracterul acestuia, concluzionează Klass, care susţine că „greșim uneori, indiferent de ceea ce facem”.
Cum arată un copil răsfăţat?
Răsfăţul înseamnă lucruri diferite pentru părinţi diferiţi, afirmă George Cohen, membru al comitetului Academiei Americane de Pediatrie, subliniind că regulile și stricteţea aplicării lor variază de la o familie la alta.
Răsfăţarea copiilor rămâne un subiect controversat, însă există indicii ale unui comportament nepotrivit care trebuie identificate cât mai devreme, pentru a remedia lucrurile. Câteva semnale de alarmă la care ar trebui să fie atenţi părinţii: copilul nu acceptă un răspuns negativ, nu apreciază ceea ce face părintele pentru el (cele mai des folosite cuvinte sunt „dă-mi”, nu „te rog” sau „mulţumesc”), se simte îndreptăţit să primească favoruri speciale, nu este niciodată mulţumit cu ce are.
Filozofia unui copil răsfăţat este că viaţa e bună doar dacă poate face tot ce-și dorește el.
Un copil răsfăţat suferă de „sindromul «vreau, vreau, vreau»”, afirmă profesorul de psihologie Charles Thompson, subliniind că filozofia unui astfel de copil este că viaţa e bună doar dacă poate face tot ce-și dorește el.
Refuzul conformării la regulile firești ale convieţuirii într-o familie, obișnuinţa de a face scandal în public pentru a obţine ceea ce dorește, ignorarea cerinţelor părinţilor, manifestările care atrag antipatia celor din jur sunt alte caracteristici care completează profilul unui copil răzgâiat.
Unii copii acceptă mai greu decât alţii autoritatea parentală și aproape toţi își vor testa părinţii pentru a vedea cât de departe pot împinge nesupunerea, afirmă dr. Fredric Neuman, fost director al clinicii Anxiety and Phobia Treatment Center, din New York. În lupta care apare adesea între părinţi și copii, părinţii nu trebuie să câștige de fiecare dată, dar nici să își lase copilul să aibă ultimul cuvânt în mod obișnuit, pentru că acest lucru va fi în defavoarea lui, conchide Neuman. Copiii care sunt răsfăţaţi de părinţi devin adesea adulţi cu toane, egoiști, nefericiţi și nemulţumiţi, punctează și psihologul Michele Borba, specializat în lucrul cu copiii.
Deși oamenii asociază răsfăţul cu statutul socioeconomic bun al unei familii, există multe moduri în care pot fi răsfăţaţi copiii, iar banii reprezintă doar unul dintre ele, scrie Ron Lieber, autorul unei cărţi pe acest subiect. Prea multe privilegii și prea puţine responsabilităţi – aceasta este reţeta perfectă pentru a crește un copil alintat, spune Lieber, care subliniază că de altfel banii pot reprezenta și un instrument foarte util de modelare a opusului comportamentului răsfăţat (ce prespune, în opinia sa, virtuţi precum generozitatea, modestia sau răbdarea).
Răsfăţul are și dezvăţ?
Expertul parental Tracy Baxley povestește că se concentrează mai degrabă pe abordarea părinţilor decât pe comportamentul copiilor în activitatea sa, pentru că primii nu au adesea cele mai bune instrumente și strategii de gestionare a comportamentelor nepotrivite. Experienţele și traumele prin care au trecut iau adesea forma fricii, a supraprotejării copiilor și a „iubirii greșite, deși bine intenţionate”.
Răsfăţarea unui copil nu are nicio legătură cu iubirea „excesivă”, pentru că dragostea părinţilor nu ar trebui limitată sau manifestată cu precauţie, scrie psihologul Aliza Pressman. Recomandarea ei este de a ajuta copiii să conștientizeze că au nevoie de ajustarea unor comportamente, dar și că ei sunt obiectul iubirii necondiţionate a părintelui.
După ce a pendulat o vreme între îngrijorarea că oferă prea mult și teama de a nu-i asigura copilului ei prea puţin, autoarea și jurnalista Kiri Westby a ajuns la concluzia că „un copil care are prea mult” reprezintă de fapt un simptom, nu o cauză. Într-o epocă a abundenţei materiale, copiii de astăzi primesc mai multe lucruri materiale și își văd mai multe dorinţe împlinite decât cei din generaţiile de dinainte. Totuși, adevărata problemă este că jucăriile sau dulciurile au ajuns să fie surogate ale iubirii și atenţiei părintelui, pe care copilul le caută cu disperare, indiferent cât de multe obiecte i s-ar cumpăra.
„Un copil care are prea mult” reprezintă, de fapt, un simptom, nu o cauză.
Westby povestește că fiica ei este mulţumită să se joace chiar și cu una din jucăriile vechi, fără a insista să primească tableta, o jucărie nouă sau mai multe dulciuri, atunci când mama i se alătură și face ca jocul să prindă viaţă. În ceea ce o privește, autoarea spune că a rezolvat dilema răsfăţului, verificând pur și simplu dacă în spatele insistenţelor și gesturilor de copil răzgâiat nu se află nevoia acestuia de a fi mai mult timp în compania părintelui, beneficiind de atenţia lui neîmpărţită.
Limitele care îngrădesc și reglează comportamentul sunt spre binele copilului – chiar dacă, după cum remarcă Baxley, copiii se vor împotrivi din toate puterile, dacă nu au fost obișnuiţi cu reguli și limite. Într-o epocă a părinţilor care găsesc că e tot mai dificil să spună „nu” copilului lor, trebuie să învăţăm că un părinte nu poate fi pe placul odraslei sale tot timpul, cel puţin dacă rămâne consecvent în aplicarea regulilor stabilite.
A ajuta copilul să practice recunoștinţa pentru ceea ce are, extinderea capacităţii acestuia de a aștepta, exersarea dăruirii și stabilirea unor limite legate de banii pe care îi poate cheltui și de cadourile pe care le primește reprezintă alte strategii pentru a preveni și trata comportamentul răsfăţat.
Profesorul și autorul Robert Taibbi povestește că, ori de câte ori este contactat în legătură cu o problemă de comportament a unui copil, cere să se întâlnească mai întâi doar cu părinţii, pentru a verifica dacă pot funcţiona ca o echipă – neînţelegerile și poziţiile diferite nu reprezintă decât breșe pe care copilul le exploatează foarte abil.
Menţinerea unei ierarhii sănătoase în familie, recompensarea comportamentelor de cooperare și timpul de calitate părinte-copil reprezintă alte strategii anti-răsfăţ.
După cum explică Taibbi, dacă părintele este obișnuit să mustre, să critice, să ofere puţine recompense și în același timp nu reușește să petreacă timp suficient cu copilul, acesta va învăţa să atragă atenţia printr-un comportament negativ.
Sensibilitatea la nevoile copilului este foarte importantă, spune pediatrul Lane Tanner, care sfătuiește părinţii să analizeze motivele din spatele cererilor sau rugăminţilor, pentru a descoperi dacă ceea ce își dorește copilul vine dintr-un impuls de moment sau este expresia unei nevoi profunde nerezolvate.
Citește și: Nimeni nu-i perfect: cum ajutăm copiii să înveţe din propriile greșeli
Motivele pentru care părintele cedează în faţa presiunilor copilului, chiar dacă e conștient că greșește, sunt multiple – de la dorinţa de a proteja copiii de orice stres și dezamăgire la nevoia de a oferi lucruri de care el însuși a fost privat în propria copilărie și până la încercarea de a contrabalansa cerinţele școlare și presiunea activităţilor extracurriculare.
Totuși, dacă îngăduie copiilor să înveţe că pot primi ce își doresc prin accese de furie și insistenţe obositoare, părinţii nu fac decât să le paveze drumul spre o viaţă cu adevărat dificilă. După cum remarcă medicul pediatru Barton Schmitt, acești copii (și din păcate și adulţii în care se vor converti) „se află în mod constant într-un război cu mediul lor. Se tot izbesc de pereţi, pentru că trăiesc într-o lume care este diferită de lumea reală”.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.