Oricine crede că știe exact cum se crește un copil își schimbă de obicei optica după ce devine părinte și se confruntă, dincolo de bucuria pe care o oferă noul membru al familiei, cu „deznădejdea și neputinţa” de a gestiona lumea complexă și nefamiliară în care se trezește, scrie psihoterapeuta Isabelle Filliozat.

Există o multitudine de informaţii privind psihologia și educaţia copiilor, dar acest lucru nu simplifică procesul de creștere a unui copil, subliniază Filliozat în cartea intitulată tranșant Nu există părinte perfect. De fapt, chiar îl îngreunează, dacă luăm în calcul mulţimea experţilor și a teroriilor acestora despre modul în care trebuie îngrijit un copil, deseori principiile susţinute fiind în contradicţie sau modificându-se radical de la o generaţie la alta.

Nu la fel de predispus erodării este mitul părintelui perfect, care știe minut cu minut cum trebuie să procedeze pentru a crește un copil, nu mai puţin perfect – mit întreţinut de o inflaţie de materiale despre „cum reușești cu copilul tău așa cum ai reuși o reţetă de tort cu ciocolată”.

Într-un peisaj parental foarte variat, nevoia de a ajunge cât mai aproape de perfecţiune nu e doar cvasiuniversală, dar a dat naștere unor stiluri de parenting deosebit de solicitante, în care responsabilitatea reușitei ţine părintele în stare de alertă 24 de ore din 24, împovărând viaţa adulţilor și, uneori în egală măsură, și pe cea a copiilor.

Provocările parentingului intensiv

Renée Sentilles rareori îl scapă din ochi pe Isaac, fiul ei de 12 ani, iar această supraveghere continuă este însăși condiţia succesului metodei de educaţie adoptate. Doamna Sentilles afirmă că a citit toate cărţile de îngrijire a copiilor, i-a plătit fiului ei lecţii de pian de la 5 ani și l-a înscris la fotbal la doar 4 ani, l-a trimis la înot și arte marţiale, în încercarea de a face „totul” pentru el.

Renée Sentilles nu e o mamă excentrică cu o concepţie absurdă despre educaţie; este doar unul dintre părinţii care confirmă că noua paradigmă de educaţie are priză foarte bună la această generaţie. Este vorba de ceea ce jurnalista Claire Cain Miller numește – într-o analiză publicată în New York Times – o metodă de creștere a copiilor „mai cronofagă și mai scumpă”, dar în același timp și una foarte alunecoasă.

Acest tip de parenting intensiv a fost norma adoptată de părinţii din clasa mijlocie la începutul anilor ’90, dar a devenit astăzi un model care tinde să se insinueze în toate clasele sociale, inclusiv în cele care nu dispun de resursele financiare care-l fac accesibil, scrie Miller, care reface pentru cititorii ei drumul spre începuturile acestui stil de educaţie.

În anii ’70, substantivul „părinte” se transforma treptat în verb, odată cu explozia de cărţi pe tema creșterii copiilor, iar în anii ’80 se inventa conceptul de „părinte-elicopter”, care veghează permanent la integritatea fizică a copiilor, odată cu amplificarea temerilor legate de răpirea și atacarea copiilor, incidente care au rămas însă mai degrabă izolate. În anii ’90 și 2000, sociologii au descris în premieră parentingul intensiv, care modifica viziunea asupra copiilor, considerându-i vulnerabili și maleabili totodată în cursul experienţelor timpurii trăite în copilărie.

Acest stil de educaţie a devenit „centrat pe copil, ghidat de experţi, presupunând consum emoţional, acţiune intensă și un cost financiar ridicat”, mama fiind părintele cel mai implicat în acest proces, nota Hays în cartea sa The Cultural Contradictions of Motherhood.

Prin exigenţele pe care le presupunea, parentingul intensiv a însemnat creșterea timpului petrecut de părinţi în compania copiilor. În 2016, taţii americani declarau că petrec 8 ore pe săptămână cu copiii lor, adică de 3 ori mai mult decât în 1965 (în același timp, doar 39% dintre taţi simţeau că se implică suficient în creșterea și îngrijirea copiilor).

De asemenea, s-a modificat și modul în care părinţii petrec acest timp în compania copiilor – sunt rezolvate mai puţine sarcini casnice, în locul lor regăsindu-se mai multe activităţi recreative sau educative pentru copii.

„Treaba mea nu era să-i distrez, ci să-i disciplinez și să-i iubesc”, afirmă mama doamnei Sentilles, descriind modul în care își creșteau copiii părinţii din deceniul ’70. Deși admite că nepoţii săi au vieţi mai bogate, femeia crede că viaţa de copil avea altădată o libertate imposibil de redobândit.

Comentând articolul lui Miller, pediatrul William G. Wilkoff inventariază o serie de posibile motivaţii ale parentingului intensiv, între care restrângerea numărului de membri ai unei familii – fapt ce determină adultul să aibă mult mai puţină experienţă în creșterea unui copil, faţă de generaţiile anterioare – sau anxietatea economică. Întrucât părinţii americani se confruntă cu o nedorită premieră – riscuri sporite ca urmașii lor să nu se bucure de o prosperitate economică mai mare decât părinţii –, efortul de a deschide o cale de acces spre mai multe oportunităţi poate garanta ascensiunea într-o clasă socială superioară sau cel puţin conservarea avantajelor clasei în care s-au născut.

Miller se întreabă dacă nu cumva am devenit negustori de îngrijorare, vânzând sfaturi care să creeze standarde atât de înalte încât părinţii să considere parentingul intensiv singura cale de a le atinge.

„Parentingul intensiv a devenit într-adevăr modelul cultural dominant pentru modul în care copiii ar trebui să fie crescuţi”, afirmă cercetătorul Patrick Ishizuka, de la Universitatea Cornell. Într-un studiu care a intervievat peste 3.600 de părinţi, cercetătorul a constatat că, indiferent de educaţie, venit sau rasă, părinţii au considerat că alegerile care presupun consum mare de timp și de bani sunt cele mai bune în educaţia unui copil. Astfel, majoritatea a afirmat că un părinte ar trebui să se oprească din tot ceea ce face și să coloreze cu copilul, dacă acesta solicită acest lucru, sau că un copil care se plictisește după școală ar trebui înscris la activităţi extrașcolare.

Numai că parentingul intensiv, aidoma altor stiluri educative în care copilul absoarbe toată energia și resursele părintelui, vine la pachet și cu o serie de prejudicii, atât pentru părinte, cât și pentru copil.

Așezând parentingul intensiv sub lupa știinţei

Parentingul intensiv nu este cu adevărat parenting, susţine jurnalista Nicole Russell, într-un articol care disecă neajunsurile acestui model. Russel admite că a trăit presiunea de a le oferi celor 4 copii ai săi toate atuurile pentru a reuși în viaţă, de la o educaţie de cea mai bună calitate la antrenarea lor în activităţi sportive, conștientă fiind că atât bugetul de timp, cât și resursele financiare sunt limitate, dar subliniază că nu aceasta este calea de aur a formării unui viitor adult funcţional.

Deși le oferă părinţilor un sentiment de omnipotenţă și de control, acest tipar de raportare la propriii copii îi poate priva pe aceștia de independenţă și responsabilitate. Pentru că un copil căruia i s-au așezat la picioare toate oportunităţile se va obișnui ca părintele să-i netezească drumul în fiecare etapă dificilă a vieţii, iar dacă acest tip de educaţie nu are ca scop sprijinirea copilului pentru a deveni un adult care stă pe propriile lui picioare, calificativul  „intensiv” nici măcar nu i se potrivește, subliniază jurnalista.

Medicul Amy Turner, care are de asemenea 4 copii și care a lucrat uneori nopţile tocmai pentru a reuși să petreacă mai mult timp cu ei ziua, subliniază că nu este nimic greșit în a-ţi dori să fii cât mai mult timp în preajma copiilor, dar că este un lucru nesănătos să îţi construiești întreaga identitate pe statutul de părinte: „Acest lucru nu este sănătos pentru nimeni și se pare că ridicăm o generaţie neputincioasă; mama lor a făcut totul pentru ei, pentru că aceasta era identitatea ei.”

Părinţii protectori și-ar putea lăsa amprenta într-un mod nesănătos asupra copiilor, favorizând dezvoltarea nevrozei, a dependenţei, a anxietăţii și a deschiderii limitate spre ideile și iniţiativele noi, sugerează un studiu care a investigat absolvenţii de colegiu cu „părinţi-elicopter”, coordonat de Neil Montgomery, psiholog la Keene State College. Termenul de „părinte-elicopter” a fost creat iniţial de studenţi, care l-au aplicat părinţilor protectivi ai colegilor lor, care se implicau în rezolvarea unor probleme ce se rezolvă în mod tradiţional între studenţi și instituţia de învăţământ.

„Ceea ce au făcut părinţii-elicopter este să decidă: «OK, știm cum arată părinţii buni, așa că vom merge la următorul nivel, și copiii noștri vor fi chiar mai buni.» Problema este că au mers prea departe și au cauzat extinderea copilăriei și adolescenţei”, afirmă Montgomery.

Miriam Liss, psiholog la Universitatea „Mary Washington”, Virginia, spune că ideologia parentingului intensiv se poate dovedi extrem de atrăgătoare, „dar ar putea fi mai problematică decât ne imaginăm”. Afirmaţia vine în contextul unui studiu coordonat de Liss (și publicat în 2012 în The Journal of Child and Family Studies) care arată că mamele orientate spre un stil de parenting intensiv experimentează niveluri mai înalte de stres și sunt mai puţin satisfăcute de viaţa lor.

Astfel, mamele care aveau convingerea că sunt cele mai importante fiinţe din viaţa copilului, mai importante chiar decât tatăl, se declarau mai stresate, mai puţin satisfăcute de viaţa lor și simţeau că primesc mai puţin ajutor din partea familiei decât restul mamelor. De asemenea, mamele care declarau că viaţa lor gravitează în jurul copilului resimţeau o satisfacţie mai scăzută a vieţii.

Examinând motivele care determină virajul spre parentingul intensiv, în ciuda efectelor negative asupra sănătăţii mintale, autorii sugerează că femeile cred că acest stil parental „le face mame mai bune, de aceea sunt dispuse să își sacrifice propria sănătate mintală pentru a spori rezultatele cognitive, sociale și emoţionale ale copiilor lor”.

Și, nu de puţine ori, părinţii sunt gata, mai mult sau mai puţin conștient, să-și sacrifice relaţia de cuplu pentru a împlini nevoile copiilor, sperând că vor putea recupera mai târziu tot ceea ce pierd după apariţia noilor membri ai familiei.

Declinul satisfacţiei maritale odată cu apariţia copiilor

Relaţia conjugală suferă o deteriorare bruscă, de intensitate mică sau medie, după apariţia copiilor, a arătat un studiu din 2010, care a investigat 218 cupluri pe parcursul primilor 8 ani de căsnicie. Acest declin a avut tendinţa de a persista pe parcursul anilor în care s-a derulat studiul, variind în intensitate în funcţie de caracteristicile specifice ale familiei. Cercetarea a relevat faptul că și cuplurile fără copii înregistrau o deteriorare a relaţiei, dar că aceasta era graduală, sugerând astfel că tranziţia spre experienţa de părinte are un impact semnificativ asupra funcţionării unei relaţii.

Studii diferite au reflectat în mod diferit amploarea problemei – astfel, declinul marital a fost semnalat la 20% până la 70% dintre cupluri. Cercetările au arătat că aproape o treime dintre cupluri traversează un interval critic al relaţiei în primele 18 luni de la nașterea copilului, dar și că părinţii participă la mai puţine evenimente sociale, au mai puţin timp liber, mai puţin suport social și înregistrează o creștere a numărului de conflicte maritale.

Părinţii raportează un nivel mai ridicat de depresie decât adulţii fără copii, a fost concluzia unui studiu efectuat pe un lot de 13.000 de persoane. Mai mult decât atât, depresia nu se diminuează în timp, pentru că părinţii „se îngrijorează de bunăstarea emoţională, socială, fizică și economică a copiilor lor, de modul în care își găsesc locul în lume”, punctează Robin Simon, care predă sociologia la Universitatea din Florida.

Simon crede că aceste cifre reflectă singurătatea părinţilor americani, care nu primesc ajutor în creșterea copiilor, așa cum se întâmplă în alte ţări sau așa cum se obișnuia în generaţiile anterioare. Iar a-ţi crește copiii fără niciun suport „te secătuiește emoţional”, punctează Simon.

Există însă și posibilitatea ca modul în care părinţii se raportează la copiii lor să fie cauza depresiei și a altor probleme de sănătate mintală, afirmă Miriam Liss. „Poate că nu este vorba despre a avea copii versus a nu avea”, punctează Liss, sugerând că anumite forme de parenting (cum este cel intensiv) așază mai multă presiune asupra părinţilor și le marchează negativ viaţa.

Deși există destul de puţine date care să arate cum influenţează pe termen lung viaţa unui copil supus acestui model educativ, cert este că ceea ce provoacă depresie pentru părinte nu poate fi sănătos nici pentru copil, conchide cercetătoarea.

Privind lucrurile din acest unghi, nicio relaţie conjugală care se ponosește nu poate aduce beneficii copiilor, iar, pentru ca toată lumea să poată fi cu adevărat fericită într-o familie, condiţia de bază ar fi ca adulţii din ea să fi găsit cheia fericirii. Perfecţiunea pare a fi visul milioanelor de adulţi care au plonjat în viaţa de părinte, dar dacă drumul într-acolo e pavat cu măruntele și uriașele satisfacţii ale unei relaţii de cuplu armonioase?

Când relaţiile de familie își deplasează centrul de greutate dinspre copil spre partener

Părinţii cresc copii fericiţi atunci când îi așază pe aceștia pe un loc secundar, după relaţia maritală, susţine terapeutul David Code, care afirmă că focusarea pe copii creează descendenţi prea exigenţi, dar și părinţi îngrijoraţi și epuizaţi.

A așeza în fruntea listei cu priorităţi partenerul, și nu copilul pare însă o idee stranie și chiar scandaloasă pentru multe persoane, la fel ca și ideea că un partener bun se poate converti mai ușor într-un părinte bun.

Părinţii care recunosc că pun pe primul loc căsătoria nu se bucură de reacţii publice favorabile, mărturisește scriitoarea Ayelet Waldman, care povestește că și-a revenit cu dificultate după reacţiile furioase care au urmat declaraţiei sale că își iubește copiii, dar și mai mult soţul. „Îmi doresc ziua în care un sociolog eminent publică un studiu definitiv al căsătoriei în care părinţii recunosc deschis că se iubesc cu ardoare și chiar mai mult decât îi iubesc pe copiii lor”, a declarat Waldman.

Cartea lui Code, care a devenit deja un bestseller în America, susţine exact acest lucru: adulţii care doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor ar trebui să se concentreze pe relaţia lor de cuplu, pentru a deveni cea mai bună versiune a unui partener. „Când ne spetim pentru copiii noștri, căsnicia și împlinirea noastră ies pe fereastră, în timp ce copiii devin tot mai exigenţi și mai nemulţumiţi”, spune terapeutul.

Un părinte poate sacrifica mult pentru a le croi urmașilor săi o copilărie perfectă, doar că soluţia este mult mai simplă: „Cel mai mare dar pe care-l puteţi oferi copiilor voștri este să aveţi o căsnicie împlinită”, susţine Code.

Atunci când părinţii se îndepărtează unul de celălalt, ei se apropie adesea prea mult de copil, dar plasarea lui în centrul vieţii și relaţiei părinţilor nu este benefică nici măcar pentru copil, afirmă terapeutul. Un prim efect negativ este acela că unui copil în jurul căruia gravitează toată existenţa părintelui i se impun cu mai multă greutate limitele necesare dezvoltării lui armonioase, iar viitorul șef sau partener de viaţă ar putea să nu aprecieze o persoană care nu a învăţat să respecte limite.

În plus, atunci când copilul este nevoit să împlinească nevoi emoţionale care nu sunt responsabilitatea sa, presiunea creată poate duce la comportamente indezirabile, care pot frâna dezvoltarea copilului, conchide Code.

Psihiatrul Michelle Goland este de acord că relaţia maritală trebuie să rămână pe primul loc. Greșeala multor mame, subliniază Goland, este aceea de a presupune că, atunci când își îndeplinesc cu brio rolul de mame, partenerul va înţelege că e inevitabil să fie neglijat, însă, în realitate, devenit brusc invizibil, acesta se poate simţi inadecvat atât în rolul de părinte, cât și de soţ, adunând o mulţime de resentimente.

Referindu-se la statisticile care arată o creștere a divorţurilor la vârsta cuibului gol, jurnalista Karol Markowicz scrie că fenomenul arată breșa care apare într-o relaţie de cuplu în care toată energia a fost înghiţită de creșterea copiilor. Tocmai pentru că familia fericită începe cu niște părinţi fericiţi, Markowicz crede că, pentru binele copiilor, părinţii au nevoie și de un timp al lor, care să nu fie confiscat de nevoile nesfârșite ale unui copil.

Psihologul Carl Pickhardt, autorul mai multor cărţi despre parenting, confirmă faptul că plasarea copilului pe primul loc reprezintă o eroare. Mai întâi, părintele are nevoie să se îngrijească de sine, pentru a avea sănătatea și energia de a se ocupa și de ceilalţi membri ai familiei, iar a doua prioritate a sa ar trebui să fie căsnicia, copilul regăsindu-se abia pe al treilea loc. Deși recunoaște că un părinte va admite cu greu că aceasta e ordinea priorităţilor, Pickhardt insistă că a sacrifica nevoile personale și relaţia de dragul copilului „face ca toată lumea să fie nefericită, mai devreme sau mai târziu”.

Atunci când se naște un copil, părinţii i-ar da și luna de pe cer, așa cum spune zicala, pentru ca acesta să devină un adult întreg, funcţional și fericit. Numai că, dincolo de limitările reale cu care se pot confrunta, părinţii au în mâinile lor o cheie mult mai la îndemână pentru a ţese o copilărie fericită și sănătoasă. Știm că relaţiile armonioase sunt predictori mai buni ai unei vieţi lungi și fericite decât faima, statutul financiar sau genetica noastră, cel puţin de la studiul Grant încoace.

Investind în relaţia de cuplu, părinţii le pot preda urmașilor arta relaţiilor satisfăcătoare, cu beneficii pentru ambele părţi. Pe de o parte, părinţii se vor elibera de presiunea alegerii ori-ori, învăţând că, pe măsură ce fac loc noilor membri ai familiei, legăturile dintre ei trebuie să se cimenteze pentru ca toată familia să poată fi fericită. Pe de altă parte, copiii vor învăţa să se iubească pe sine și pe alţii și să înfrunte cu încredere problemele vieţii, în loc să-și irosească anii căutând piesele lipsă dintr-un puzzle de familie pe care nu l-au văzut niciodată întreg.