Fiecare generaţie de părinţi își iubește copiii și caută cele mai bune metode de a le fi alături și de a-i pregăti pentru un start reușit în viaţă. Părinţii moderni par să exagereze însă, complicând foarte mult viaţa copiilor (și nu mai puţin propria lor viaţă) în încercarea de a croi un drum cât mai neted pentru picioarele încă nesigure ale copiilor.

În evantaiul stilurilor de parenting modern se distinge și cel de tip „plug de zăpadă” – un nume sugestiv, care vizează un comportament parental orientat spre înlăturarea obstacolelor din calea copilului.

Prima întâlnire cu acest concept nou, dar sugestiv, al părinţilor „plug de zăpadă” mi-a activat două amintiri aproape uitate din vremea copilăriei mele.

Prima este cea a Marei, o fetiţă cu care aproape mă împrietenisem în perioada preșcolară și cu care mergeam, într-o vreme, la una dintre cele trei grădiniţe din sat. Doar că, ori de câte ori o însoţeam la grădiniţă, ajungeam târziu de tot, pentru că prietena mea avea, chiar de la vârsta aceea, tabieturile ei. Era nevoie o răbdare angelică să o aștepţi pe Mara să fie gata de grădiniţă, deși pregătirea ei se rezuma la refuzul sau aprobarea sastisită a uneia sau alteia dintre ofertele avansate de armata de părinţi, bunici, mătuși sau unchi care roiau în juru-i. Minutele se topeau repede, în timp ce feţiţa care trona ca un sultan între pernele patului se gândea dacă ar vrea zacuscă sau mai degrabă unt cu miere sau doar unt simplu. Asta, dacă nu cumva ar fi mers mai bine dulceaţa de vișine. Sau cea de căpșuni. Poate chiar gemul de prune. În timp ce ofertele și rugăminţile pentru micul dejun curgeau năvalnic, știam deja că pacheţelul pentru grădiniţă reclama alte deliberări și, desigur, nici alegerea garderobei nu era o treabă simplă. Cel puţin pentru adulţii care nu dădeau, totuși, semn că ar fi osteniţi de tot acest travaliu matinal. Sunt sigură că trebuie să fi râvnit, măcar din când în când, la rolul protagonistei, deși rolul meu în distribuţie era ceva mai umil. Și sunt aproape sigură, privind de la distanţă traseul Marei în viaţă, că părinţii ei intrau lejer în categoria celor „plug de zăpadă”, mereu preocupaţi să măture orice impediment de pe traseele școlare, sentimentale sau materiale ale vieţii.

A doua imagine la care m-a dus gândul a fost cea a uneltelor de deszăpezit, atât de familiare în copilăria mea (și nu doar atunci). Oricine a locuit într-o zonă de munte știe cât de preţios e plugul de zăpadă în lunile lungi de iarnă. Am crescut într-o astfel de zonă, unde ninsorile ţineau uneori trei zile și trei nopţi, precum nunţile împărătești ale basmelor, și unde viscolul tăia ușor accesul spre oraș sau spre satele învecinate, transformând drumul principal într-un deșert alb și pufos, în care nu era prea bine să te aventurezi fără un tovarăș de drum.

Uliţele satului se întroieneau și ele, iar pe vremea când nu era vreun plug care să cureţe zăpada în câteva minute, braţele harnice ale sătenilor le deszăpezeau cu lopata, uneori de mai multe ori în aceeași repriză de ninsoare. Aveam astfel pârtie pregătită pentru zgomotoasele noastre sesiuni de săniuș, dar și drumuri libere către școala care ne aștepta dimineaţa cu jăratec încins în sobe și cu flori de gheaţă în obrajiii ferestrelor.

Ar putea fi comod să-ţi trăiești copilăria cu părinţi superprotectori, care să plivească în mod conștiincios orice urmă de neplăcere din cale, chiar înainte ca să dai ochii cu ea. Și cum, prin definiţia sa, părintele dorește ce e mai bun pentru copilul său, un astfel de rol îi poate veni mănușă ori de câte ori vigilenţa îi spune că e nevoie să pună umărul la bunăstarea și fericirea micilor membri ai familiei. Copiii cresc, însă obstacolele rămân, așa că părintele „plug de zăpadă” nu se poate relaxa niciodată.

Uneori, de aici și până la decizii care să ţină prima pagină a ziarelor nu mai este decât un singur pas. Care se poate dovedi un salt în gol fără plasă de protecţie.

„Varsity Blues”, sau mita care cumpără excelenţa

Recent, 33 de părinţi au fost acuzaţi de fraudă în Statele Unite, după ce au plătit sume variind între 200.000 și 6,5 milioane de dolari pentru a obţine admiterea copiilor lor la câteva dintre cele mai bune universităţi din ţară, printre care Yale, Stanford și Universitatea din California de Sud. Nu e vorba de părinţi oarecare, ci de investitori imobiliari, directori de companie, avocaţi renumiţi și chiar actriţe de la Hollywood, care au vrut să își vadă copiii la instituţii de elită, oricare ar fi preţul ce trebuie plătit.

Investigaţiile au scos la lumină o schemă de fraudă bine pusă la punct, coordonată de William Singer, un consultant din Newport Beach, California, și care a implicat și îndrumători de colegiu mituiţi ca să accepte falsificarea testelor de admitere.

În câteva cazuri, Singer a consiliat părinţii, sfătuindu-i cum să procedeze astfel încât copiii lor să poată fi diagnosticaţi cu dizabilităţi de învăţare la examinarea psihologică, putând astfel să susţină examenul în centre unde profesorii primeau mită ca să închidă ochii la fraudarea rezultatelor.

În alte cazuri, copiii au fost prezentaţi universităţilor ca fiind atleţi, jucători foarte buni de fotbal sau de tenis, Singer atribuindu-le realizări și trofee (uneori, chiar și fotografii) false.

Potrivit procurorilor, unii dintre tinerii admiși la universităţile de top știau că au ajuns acolo printr-o fraudă, în timp ce alţii au fost lăsaţi de părinţi să creadă că reușita se datora propriilor performanţe academice.

Contra sumei de 500.000 de dolari, actriţa Lori Loughlin și soţul ei, designerul de îmbrăcăminte Mossimo Giannulli, au obţinut admiterea fetelor lor la Universitatea din California de Sud, în echipa de canotaj a universităţii, pe baza unui dosar întocmit de Singer, din care reieșea că fetele practică acest sport cu performanţe reale.

Loughlin s-a predat autorităţilor, judecătorul stabilind o cauţiune de 1 milion de dolari pentru ea și una de aceeași valoare pentru soţul ei. Fiicele actriţei au decis să se retragă de la Universitatea din California de Sud în urma scandalului. În plus, Hallmark Channel și Netflix au anunţat că încheie colaborarea cu Lori Loughlin după arestarea ei sub acuzaţia de fraudă prin corespondenţă.

De asemenea, actriţa Felicity Huffman a fost acuzată de dare de mită în scopul modificării rezultatului testului SAT, un test folosit la admiterea la universitate. Huffman nu are voie să părăsească Statele Unite, iar cauţiunea stabilită în cazul ei a fost de 250.000 de dolari.

„Acești părinţi sunt un exponent al celor bogaţi și privilegiaţi”, a declarat procurorul Andrew Lelling, subliniind că „nu poate exista un sistem de admitere separat pentru cei bogaţi și nu va fi nici un sistem de justiţie separat”.

Studenţii USC s-au declarat frustraţi și dezgustaţi de acest tip de aranjamente. „Aceasta ne arată unde suntem ca societate”, a afirmat Natalia Parraz, care urmează ingineria, în timp ce Romil Audhkhasi, un student care provine din India, a declarat că, în ţara sa de origine, corupţia, inclusiv academică, este ceva obișnuit, dar că e șocant să o descoperi în SUA și că acest lucru „este incorect faţă de studenţii care au fost admiși în mod onest, pentru că au muncit din greu”.

Adevăratele victime ale acestui scandal au fost candidaţii pregătiţi care au rămas în afara universităţilor prestigioase, a subliniat  și agentul special FBI, Joseph Bonavolonta.

„Nu vă lăsaţi induși în eroare: nu este cazul în care părinţii acţionează în interesul copiilor lor”, a insistat Bonavolonta. Desigur, acuzaţii ar putea să conteste această afirmaţie, convinși că se încadrează exact în această categorie, a părinţilor care fac totul pentru a-și programa copiii pentru succes. Și nu sunt singurii care cred acest lucru.

O perfecţiune justificată de un ADN comun

Practica de a cumpăra locuri la universităţile de top este una destul de veche, afirmă Daniel Golden, autorul cărţii The Price of Admission: How America’s Ruling Class Buys Its Way into Elite Colleges—and Who Gets Left Outside the Gates (Preţul admiterii: cum clasa conducătoare a Americii cumpără locuri la colegiile de elită – și cine rămâne pe dinafară).

În multe cazuri, admiterea odraslelor celor mai bogaţi americani a fost asigurată prin donaţii foarte mari la universităţile râvnite, dar este neclar motivul pentru care părinţii implicaţi în scandalul „Varsity Blues” au ales calea infracţiunii, ocolind vechiul drum al donaţiilor. Poate că mita a fost soluţia mai puţin costisitoare sau poate că părinţii fuseseră informaţi că lipsa de calificare a copiilor lor pentru aceste universităţi e prea flagrantă pentru a fi estompată prin donaţii consistente, sugerează Golden.

În acest puzzle încâlcit, jurnalista Emma Brockes crede că deslușește și un element clar, pe care îl recunoaște din experienţa ei de părinte și care face obiectul unui articol publicat în The Guardian, intitulat sugestiv: „Copiii mei sunt genii. Sincer. Cui să plătesc mită pentru asta?”. Articolul nu se vrea o încercare de exonerare a vinei reale a celor implicaţi în scheme de fraudare a admiterii, ci o sondare onestă a proiecţiilor de excelenţă pe care le face părintele modern cu privire la copiii lui.

Brockes crede că poate înţelege cum au ajuns unii dintre părinţi să treacă linia roșie a eticii și legalităţii. Părintele e înclinat să raţionalizeze destul de ușor înșelăciunea – poate gândi că, deși foarte bun, copilul său nu performează în condiţii de stres, deci ar putea rata admiterea. Sau poate că inteligenţa copilului este de alt tip decât cea măsurabilă prin teste sau, în cazul părinţilor milionari, există sentimentul că, dacă nu trișează puţin, nu pot concura cu privilegiile clasei miliardare.

Pe de o parte, fiecare părinte are convingerea că nu se poate ca odrasla lui să nu fie (aproape) perfectă. După cum notează cu umor Brockes, minciunile pe care (ni) le spunem despre performanţa copiilor noștri sunt doar pe jumătate minciuni: „Capacitatea fiicei mele de a rosti termenul de «sistem solar» și a observa că «gura și nasul sunt legate» este o dovadă a unei acuităţi de Einstein.”

Pe de altă parte, părinţii suportă greu să asiste la un eșec al copilului, spune Brokes. Orice părinte preferă să-și lase copilul să câștige la un joc, iar aceasta este, cel puţin în parte, o chestiune de lene, susţine Brockes. În cazul copilului mic, e mai simplu să-l lași să fie câștigător decât să suporţi reacţiile lui de frustrare când pierde. La vârste mai mari, ar putea fi vorba nu doar de mândria părintelui, ci și de faptul că se simte dator să nu fie martor la un eșec pe care l-ar putea preveni sau rescrie – astfel s-ar putea explica faptul că unii dintre părinţii implicaţi în scandalul admiterii au preferat să-și protejeze copiii de un adevăr dureros, acela că nu erau suficient de calificaţi pentru a intra la o universitate de top.

Nu putem obţine absolut tot ce ne dorim (și, desigur, nu este etic să încercăm s-o facem folosind scurtăturile), dar adevărul acesta pare să fie greu de metabolizat de părinţii care sunt convinși că menirea lor, ca a oricărui părinte autentic, este de a înlătura orice asperitate a drumului pe care trebuie să meargă copilul. Majoritatea nu vor mitui profesorii printr-o schemă ilegală pentru a-și vedea copiii admiși la universităţi de prestigiu, dar vor încerca să-și expună copiii doar la partea luminoasă a vieţii, deși efectele obţinute nu vor fi întotdeauna cele scontate.

Resorturile parentingului „plug de zăpadă”

Inventariind mai multe stiluri de parenting, specialistul în educaţie Richard Rende observă că părinţii „plug de zăpadă”, la fel ca părinţii „elicopter”, transgresează limitele care ar trebui să existe între ei și copil. În timp ce primii vor să controleze mediul în care se află copilul și experienţele la care acesta are acces, ultimii cred că sunt responsabili și de înlăturarea oricărui obstacol din calea copilului.

„Să ceri ca un anumit copil să nu fie în aceeași clasă cu copilul tău este una; dar să ceri să fie schimbată componenţa clasei și să fii consultat în legătură cu lista elevilor este cu totul altceva”, subliniază Rende, arătând că un părinte „plug de zăpadă” are dificultăţi reale în a identifica și corecta intruziunea frecventă în viaţa copilului.

Acest comportament începe, de regulă, foarte devreme, poate chiar în momentul în care copilul nu s-a născut încă, dar părintele e deja pe lista de așteptare a unei instituţii preșcolare de prestigiu.

Într-o lume tot mai competitivă, dorinţa părintelui de a maximiza șansele de succes ale copilului poate fi ușor de înţeles, punctează Rande, reliefând însă și reversul monedei: un copil căruia nu i se permite să-și gestioneze micile probleme ale vârstei va deveni un adult ezitant în luarea deciziilor.

Implicarea părinţilor în activitatea școlară nu duce, de cele mai multe ori, la succesul academic al copiilor, este concluzia surprinzătoare a unui studiu realizat de sociologii Keith Robinson și Angel Harris. Analizând familiile americane pe o perioadă de 3 decenii (1980-2000), cei doi sociologi au observat că o serie de comportamente parentale obișnuite – precum ajutorul oferit la efectuarea temelor ori contactarea profesorilor pentru a afla informaţii despre comportamentul copilului – nu îmbunătăţesc performanţele școlare, ba chiar pot duce la rezultate mai slabe la învăţătură.

În urma studiului lor, Harris și Robinson au ajuns la concluzia că rolul părinţilor este acela de a transmite un mesaj coerent despre valoarea pe care o are școala în viaţa copilului: „Ei ar trebui să le creeze copiilor condiţiile necesare să înveţe, iar apoi să se retragă.”

„Părinţii care își înfășoară copiii în folie de protecţie” le pot facilita acestora anxietatea, afirmă Graham Davey, professor la Universitatea din Sussex, Marea Britanie. Davey amintește de studiul realizat de psihologul Ron Rapee, care arată că părinţii superprotectori se implică mult mai mult chiar și atunci când fac un puzzle împreună cu copilul lor. Intenţia parentală este de a reduce stresul copilului, dar studiul arată că supraimplicarea crește vulnerabilitatea copilului la anxietate și reduce controlul acestuia asupra situaţiilor provocatoare, determinându-l să le evite.

Atitudinea pe care și-o formează un copil faţă de obstacole poate fi modelată de orientarea predominantă a părintelui fie spre trăsăturile copilului, fie spre progresele acestuia. Carol Dweck, care predă psihologia la Universitatea Standford, a studiat timp de decenii rolul limbajului și al comportamentului parental în formarea atitudinilor copilului.

Dweck a constatat că unii copii ajung să fie convinși de faptul că abilităţile pe care le au nu pot fi schimbate (atitudinea „fixă”), pe când alţii adoptă o atitudine „îndreptată către progres”, considerând că orice eșec poate fi depășit, pentru că reușita urmează efortului. Dacă părintele obișnuiește să laude trăsăturile copilului, se consolidează atitudinea „fixă”, care tratează eșecul ca pe o confirmare a limitelor personale. În cazul în care părintele apreciază mai degrabă progresul copilului, se cimentează atitudinea pozitivă, care asociază succesul și munca, nu supradimensionează eșecul, tratându-l mai degrabă ca pe un indicator al efortului slab depus.

O cursă din care e greu să te oprești

Prin intermediul tehnologiei moderne, părinţii „plug de zăpadă” s-au insinuat și în campusurile facultăţii, notează Carolyn O’Laughlin, directoare la Colegiul „Sarah Lawrence”. Apoi, odată prezenţi aici, nu se pot abţine să nu se implice în toate detaliile vieţii unui copil care a crescut deja, încercând să convingă profesorii că nu au acordat notele corecte, solicitând listele de ingrediente ale salatelor sau intervenind într-o dispută între colegii de cameră, pentru a elucida dispariţia untului de arahide.

Părintele supraprotector nu-și slăbește eforturile nici atunci când copiii devin, la rândul lor, persoane adulte, arată un sondaj recent efectuat de The New York Times și Morning Consult. Potrivit sondajului, 76% dintre părinţi le-au reamintit copiilor lor adulţi că au un termen limită de respectat, 74% s-au ocupat să facă programări în locul copiilor (de exemplu, programare la medic), iar 11% declară că ar vorbi cu șeful copilului lor dacă acesta s-ar confrunta cu probleme la locul de muncă.

Este greu să te debarasezi de obiceiul de a mătura inconvenientele din calea copilului, dar, când nu te oprești în liceu, nu vei putea să o faci nici în facultate și nici mai târziu, avertizează Julie Lythcott-Haims, fost consilier al studenţilor de la Universitatea Standford.

„V-aţi creat un rol din a fi mereu prezent pentru a vă ocupa de treburile copilului dumneavoastră, iar situaţia se înrăutăţește, pentru că adultul dumneavoastră este prost echipat pentru a gestiona sarcinile de bază ale vieţii”, spune Lythcott-Haims.

În viaţa unui adult nu vor lipsi furtunile de zăpadă, oriunde s-ar afla pe mapamond, așa că tot ce poţi spera să i se întâmple mai bun este ca părintele să-i fi așezat în mâini o lopată de zăpadă, scrie Carolyn O’Laughlin.

Pentru că, așa cum puncta Lythcott-Haims, „ideea este să pregătim copilul pentru drum, în loc să pregătim drumul pentru copil”.