Comunicarea în cuplu poate deveni dificilă chiar și atunci când ambii parteneri au intenţii bune. De ce apar neînţelegerile dintre femei și bărbaţi și cum pot fi depășite? Diferenţele dintre nevoia de intimitate și cea de independenţă, dar și dintre dorinţa de empatie și căutarea unei soluţii, pot explica o parte dintre conflictele cotidiene.
Când comunicarea în cuplu produce neînţelegeri
Scenariul 1. Bette călătorește cu Adrian, care este la volan. S-a întunecat. Timp de o jumătate de oră au încercat să găsească o adresă. În timp ce trec pentru a treia oară pe lângă aceeași benzinărie, Bette îi sugerează să oprească pentru a cere câteva informaţii. Adrian insistă că locul căutat este „chiar după colţ”. Urmează încă un sfert de oră de bâjbâit în necunoscut, iar tensiunea crește. Bette trage concluzia că Adrian se comportă iraţional și este îndărătnic. Se întreabă cum de nu i-a remarcat aceste metehne înainte de a deveni prieteni.
Scenariul 2. Julie și Mario, proaspăt căsătoriţi, sunt invitaţi la petrecerea unui prieten. Julie arată minunat în rochia ei preferată de mătase, iar Mario nu ratează ocazia de a-i spune asta. Câteva minute mai târziu, un invitat își varsă din greșeală băutura pe rochia ei. Julie începe să se lamenteze către soţul ei: „Rochia mea e distrusă! Nu voi reuși niciodată să scot această pată uriașă!” Inspectând pata, Mario răspunde: „Nu te îngrijora, dragă! Nu e o pată chiar atât de mare. Probabil va ieși cu niște bicarbonat de sodiu sau cu altă soluţie.” Julie îi aruncă o privire tăioasă și iese din cameră cu ochii în lacrimi. „Cu ce am greșit?”, se întreabă Mario, intrigat de sensibilitatea partenerei sale.
De ce comunică diferit femeile și bărbaţii?
Bărbaţii și femeile acţionează, gândesc și vorbesc adesea într-o manieră diferită de așteptările celuilalt sex. Din păcate, atunci când lipsa de comunicare între sexe devine serioasă, în loc să o recunoaștem, concluzionăm simplist că cealaltă persoană este bizară, lipsită de logică, aiurită sau pur și simplu că simte, gândește, vorbește și acţionează greșit.
De fapt, ar trebui să privim comunicarea dintre bărbat și femeie ca pe un proces intercultural. Într-o anumită măsură, femeile și bărbaţii vin din subculturi diferite. În procesul maturizării, am învăţat să comunicăm după tipare diferite. De aceea, când vorbim, apar erori de comunicare, chiar dacă ambele părţi încearcă să fie sincere și să se trateze de la egal la egal.
Sociolingviștii analizează modul în care variabile sociale precum vârsta, statutul socioeconomic și sexul interferează cu utilizarea limbii. Analiza discursului și analiza conversaţională se concentrează pe interacţiunea lingvistică, pe modul în care se stabilesc, se negociază și se întreţin relaţiile umane. Eforturile de pionierat ale profesorului Robin Lakoff[1] au fost continuate de o altă lingvistă, Deborah Tannen, care a scris despre lumile diferite, formate din cuvinte diferite, în care trăiesc reprezentanţii celor două sexe.[2]
Cum se formează stilurile de comunicare în copilărie
Cercetările confirmă observaţia nespecialiștilor că băieţii au tendinţa de a se juca în aer liber în grupuri mari, stabilind un lider de grup și o ierarhie bine delimitată. Le place să se joace după reguli detaliate, astfel încât câștigătorii și învinșii să poată fi ușor de stabilit. Obișnuiesc, de asemenea, să se laude cu abilităţile lor („Pot sări mai sus decât tine!”), sunt sensibili la ideea de autoritate și, de multe ori, se grăbesc să o conteste. Își folosesc discursul pentru a-și impresiona colegii sau pentru a se apăra atunci când statutul le este pus la îndoială.
Fetele preferă să se joace în grupuri mici, intime, și aleg acele jocuri de interior în care nu există învingători sau învinși (de exemplu, jocul „de-a mama și de-a tata”). Liderele de grup au tendinţa de a da ordine în mod indirect, apelând la cereri și sugestii („Vrei să fii sora mea mai mare?”). Folosirea forţei pentru a-și impune voinţa este atipică în cazul fetelor, pentru care să fie plăcute contează mai mult decât să li se dea ascultare. De obicei, fetele se supun solicitărilor din partea persoanelor învestite cu autoritate, devenind „favoritele profesorilor”. Discuţiile dintre fete reprezintă „lipiciul care ţine relaţiile împreună”[3] și construiesc adesea relaţiile de prietenie (prin împărtășirea secretelor).
Independenţă versus intimitate în relaţia de cuplu
Multe dintre trăsăturile stilurilor de comunicare învăţate în copilărie se menţin și la vârsta adultă. Deși nu toate caracteristicile menţionate în acest articol se aplică oricărui bărbat și oricărei femei, ele descriu totuși tendinţe și modele care se dovedesc utile pentru o percepţie mai clară a diferenţelor de comunicare.
Nota redacţiei (context știinţific): O metasinteză din 2015, care a reunit 106 metaanalize, a identificat, în medie, diferenţe psihologice mici între femei și bărbaţi. Tiparele descrise în articol trebuie, așadar, citite în context, nu ca reguli universal valabile pentru fiecare persoană.
Ca adulţi, bărbaţii tind să aibă o viziune ierarhică asupra lumii. Din acest motiv, un bărbat se concentrează adesea asupra statutului său, superior sau inferior faţă de interlocutor. Bărbaţii încearcă în permanenţă să își afirme și să își păstreze independenţa.
Chiar și la vârsta adultă, femeile continuă să vadă lumea ca pe un loc în care conexiunile interpersonale contează cu adevărat, motiv pentru care conversaţiile sunt adesea folosite pentru obţinerea angajamentului și a sprijinului. În discuţiile lor, femeile tind să măsoare distanţa emoţională a partenerului: intenţionează să se implice mai mult sau, dimpotrivă, să se îndepărteze? Sistemul de ierarhii cu care operează femeia se leagă mai degrabă de intimitate decât de putere.
După cum observă Tannen, diferenţele între sexe apar adesea la nivelul de concentrare sau de intensitate. Acest lucru poate fi ilustrat de fenomenul cicălelii: atunci când partenerul vine cu o solicitare, femeile au tendinţa de a se conforma, în timp ce bărbaţii tind să opună o rezistenţă ușoară. Dacă nu există un răspuns clar după ce soţia îi cere soţului să ducă gunoiul, ea presupune că el nu a înţeles că trebuie s-o facă imediat. Bărbatul poate dori să evite impresia că tocmai i s-a dat un ordin, așa că decide să rezolve problema gunoiului „la timpul potrivit”. Cu cât soţia insistă mai mult, cu atât el așteaptă mai mult până să acţioneze. Rezultatul acestui conflict între stilul de comunicare feminin și cel masculin creează cercul vicios numit cicăleală.
Nevoia de independenţă și cea de intimitate intră în coliziune în scenariul nr. 3: André, prietenul din liceu al lui Lee, îl anunţă că vine în oraș în weekend. Lee îl invită să stea la ei. Joi seară, la cină, Lee îi povestește soţiei despre vizita lui André, iar Jeanette se înfurie: „Cum ai putut să-l inviţi, când săptămâna e deja pe sfârșite, fără să mă fi întrebat mai întâi?”, îi reproșează ea. „De ce trebuie să-ţi spun orice lucru pe care mă hotărăsc să-l fac?”, vine replica lui Lee.
Acest scurt scenariu ilustrează conflictul dintre nevoile diferite (de intimitate, respectiv de independenţă). Pentru Jeanette, intimitatea relaţiei cu Lee presupune ca fiecare să fie implicat în viaţa celuilalt, luând decizii prin consens. În plus, faptul că are un musafir neașteptat înseamnă că va fi nevoită să facă curăţenie și să gătească mai mult decât în mod obișnuit. Lee crede că obligaţia de a se consulta cu soţia sa înainte de a lua orice hotărâre îi afectează independenţa: dacă ea l-ar înţelege cu adevărat, atunci nu ar mai recurge la aceste stratageme de a-l controla.
În interacţiunea dintre bărbat și femeie nu există un „mod corect” de a comunica. Negocierea și flexibilitatea ambilor parteneri sunt factori cruciali într-o comunicare de succes. În plus, este important să realizezi că, ori de câte ori stilul tău „pur și simplu nu funcţionează”, nu ajută să mergi în aceeași direcţie și mai energic, la fel cum a-i vorbi mai tare cuiva care nu îţi înţelege limba nu îl va ajuta să te înţeleagă mai bine. De fapt, a apăsa mai hotărât o pedală care nu funcţionează duce adesea la schismogeneză complementară, un termen folosit de Bateson[4] pentru a explica o situaţie în care un comportament exagerat provoacă o reacţie mai radicală, contrară celei așteptate, formând astfel o spirală care scapă în mod progresiv de sub control. În cazul cuplului format din Lee și Jeanette, schismogeneza complementară ar putea însemna că, cu cât Lee se îndepărtează mai mult pentru a-și păstra independenţa, cu atât Jeanette vine mai aproape, sperând să obţină intimitatea de care are nevoie.
De ce interpretăm diferit aceleași mesaje?
Femeile și bărbaţii au uneori perspective diferite asupra situaţiilor, așa că nu este surprinzător că au interpretări foarte diferite ale aceluiași comportament. Să ne imaginăm, de exemplu, un grup format din două femei și doi bărbaţi în care una dintre femei este desemnată liderul grupului. Atunci când femeia încearcă să ajungă la un consens cu privire la modul de a acţiona, înainte de a prelua efectiv conducerea, bărbaţii pot considera totul o pierdere de vreme, interpretând comportamentul femeii ca o dovadă de nesiguranţă sau chiar de incompetenţă. Cu toate acestea, cealaltă femeie din grup ar putea fi mulţumită de ceea ce consideră a fi un comportament competent și grijuliu, deoarece exact acesta este modul în care ar fi gestionat ea însăși lucrurile, dacă ar fi fost lider. Astfel, din cauza stilurilor diferite de interacţiune, situaţiile în care femeile consideră că dau dovadă de calităţi pot fi interpretate în cheie inversă de bărbaţi și, desigur, și reciproca este adevărată.
Dacă revenim la primele scenarii prezentate, remarcăm cu ușurinţă diferenţele care există în comunicarea dintre sexe. În scenariul nr. 1, deși Bette și Adrian sunt de acord asupra mesajului pe care trebuie să-l obţină (indicaţiile privind adresa căutată), ei se concentrează pe metamesaje diferite. Deoarece Bette rezonează cu metamesajul de conectare, ea nu ezită să interacţioneze cu cineva pentru a cere informaţiile necesare. De fapt, se știe că femeile caută indicaţii chiar și atunci când știu destul de bine încotro se îndreaptă, deoarece acest lucru le permite să interacţioneze cu localnicii. Pe de altă parte, Adrian se concentrează pe ierarhie: „Dacă altcineva are informaţiile de care am nevoie și eu sunt obligat să le cer, acest lucru mă va pune într-o poziţie de inferioritate.” Mai mult, el poate presupune că, în cazul în care persoana nu deţine informaţiile solicitate, aceasta îi va oferi informaţii eronate, în loc să-și recunoască neștiinţa. Dimpotrivă, Bette presupune că, dacă cineva nu are informaţiile cerute, va avea amabilitatea să admită acest lucru.
Pentru o comunicare de succes, bărbaţii și femeile trebuie să recunoască diferenţele care există între stilurile lor de comunicare și să considere că fiecare abordare este validă. În primul scenariu, nici Bette, nici Adrian nu adoptă „cel mai bun stil” – ambii trebuie să manifeste flexibilitate, învăţând să se adapteze manierei celuilalt de a comunica.
Scenariul nr. 2 pare derutant: aidoma lui Mario, mulţi bărbaţi ar fi înţeles greșit cererea de compasiune a lui Julie. Ceea ce așteaptă ea este ca soţul ei să se solidarizeze cu ea, compătimind-o pentru rochia distrusă, așa cum ar fi făcut-o o prietenă („E groaznic, Julie! Și îţi stătea atât de bine…”). Faptul că Mario se concentrează pe găsirea soluţiei îi sugerează lui Julie că ei nu sunt atât de asemănători, așadar atât de apropiaţi precum spera. Asigurările lui că problema nu este atât de gravă nu sunt apreciate, pentru că Julie simte că emoţiile ei au fost neglijate. Prin urmare, reacţiile ei sunt negative, deși Mario încearcă să acţioneze într-un mod pe care îl consideră grijuliu.
Femeile vorbesc mai mult decât bărbaţii?
Există percepţia generală că femeile vorbesc (prea) mult. Este interesant totuși că, potrivit studiilor, bărbaţii vorbesc mai mult decât femeile la ședinţe, în discuţiile din grupuri mixte și în sălile de clasă. Diferenţele de bază constau în subiectul conversaţiei și în locul unde se desfășoară discuţiile. În cazul femeilor, conversaţia este folosită pentru a stabili și a negocia relaţii; astfel, femeile tind să vorbească mai mult în contexte private, unde povestesc evenimente și situaţii cu lux de amănunte, pentru a stabili o legătură cu persoanele pe care le consideră semnificative. Ele recurg, de asemenea, la bârfă, pentru că au tendinţa de a face schimb de informaţii despre oameni. Și bărbaţii bârfesc, dar discuţiile lor gravitează cel mai adesea în jurul politicii, al puterii instituţionale și al sportului. În public, bărbaţii se limitează adesea la a-și expune opiniile și a oferi „fapte concrete”, afirmându-și astfel statutul. Pentru mulţi bărbaţi, rolul principal al conversaţiei este de a face schimb de informaţii. În spaţiul privat, atunci când simt că se pot destinde, mulţi bărbaţi preferă să vorbească puţin – și exact acesta este momentul în care femeile ar vrea ca ei să vorbească mai mult.
Raportarea diferită la conversaţii private transpare limpede din discuţiile telefonice ale părinţilor cu copiii lor adolescenţi sau adulţi plecaţi să studieze. Dacă mama cere cât mai multe detalii, tatăl se limitează adesea la câteva comentarii și întrebări despre situaţia financiară, examene și note.
Comunicarea dintre bărbat și femeie: o perspectivă biblică
În cartea sa, Gender and Grace[5] („Sexul și harul”), psihologa Mary Stewart Van Leeuwen analizează o ipoteză interesantă cu privire la originea acestor diferenţe între sexe, diferenţe aparent globale. Deși se declară amatoare în chestiuni de teologie, Van Leeuwen schiţează un scenariu biblic intrigant.
Actul 1: Creat după chipul lui Dumnezeu. Stewart Van Leeuwen se concentrează asupra a două componente ale creării omului după chipul lui Dumnezeu: sociabilitatea (interesul pentru relaţii și comunitate) și stăpânirea/conducerea responsabilă exercitată asupra întregii creaţii.
Actul 2: Necazuri în paradis. Aici, în grădina imaculată a Edenului, au început diferenţele între sexe, sugerează Stewart Van Leeuwen. Deși li s-a poruncit să nu abuzeze de stăpânirea lor, hotărând ce este bine și ce este rău (Geneza 3:5,22), și nici de sociabilitatea lor, convingându-și partenerul să încalce poruncile lui Dumnezeu, Adam și Eva nu au ascultat de porunca Creatorului lor. În opinia lui Stewart Van Leeuwen, textul din Geneza 3:16[6] reflectă modul în care fiecare soţ a păcătuit în paradis. Bărbatul și femeia au fost creaţi cu aceeași capacitate de a socializa și cu drepturi egale în stăpânirea asupra creaţiei, dar, atunci când a întins mâna după fructul oprit, femeia a încălcat limitele stăpânirii responsabile. Prin urmare, sociabilitatea ei urma să fie alterată de dependenţa emoţională, care avea să împiedice femeia să-și exercite în mod corect stăpânirea asupra pământului. În schimb, bărbatul a acceptat să mănânce din fructul întins de soţia lui, depășind astfel limitele sociabilităţii. În consecinţă, capacitatea lui de a stăpâni în mod responsabil urma să fie afectată de tentaţia de a domina, care interferează de atunci cu relaţia sa cu Dumnezeu, cu creaţia și cu semenii lui, inclusiv cu femeile.[7]
Vorbind din perspectiva experienţei sale de psiholog, Stewart Van Leeuwen crede că istoria căderii în păcat oferă o explicaţie rezonabilă pentru tendinţa încă neexplicată clinic a femeilor „de a evita să își dezvolte independenţa, de dragul păstrării unor relaţii – chiar patologice – cu sexul opus”, dar și pentru tendinţa bărbaţilor de a-și exercita mai degrabă dominaţia decât conducerea responsabilă. Deși autoarea nu oferă o explicaţie clară a motivului pentru care calitatea de care au abuzat Adam și, respectiv, Eva nu este neapărat cea care a fost afectată (de exemplu, Adam a abuzat de sociabilitatea sa, dar i-a fost afectată capacitatea de a conduce), teoria ei oferă totuși o perspectivă compatibilă cu concluziile cercetătorilor care descriu femeile ca „orientate spre intimitate” și bărbaţii ca „orientaţi spre ierarhie”, adăugând în același timp o dimensiune spirituală, biblică, întregii discuţii.
Stewart Van Leeuwen nu își încheie teoria cu pervertirea cauzată de cădere. Ea vorbește despre misiunea lui Iisus de a inversa efectele greșelii tragice comise de Adam și Eva, încercând să modifice statutul femeilor (de exemplu, în Matei 28:1-11, vedem că ele sunt primii martori ai învierii Sale) sau mustrând un comportament social învăţat (în Luca 10:38-42, Iisus o mustră pe Marta pentru că se lasă absorbită de treburile din gospodărie în loc să asculte adevărurile preţioase pe care le descoperă El). Deși suferim consecinţele păcatului, am fost eliberaţi prin moartea lui Iisus și, în timp, inclusiv comunicarea deteriorată dintre bărbaţi și femei va fi restaurată, conchide Van Leeuwen.
Cum să ne ascultăm și să ne înţelegem mai bine
Femeile și bărbaţii comunică în mod diferit și, din nefericire, nu există o soluţie rapidă pentru a remedia comunicarea inadecvată dintre sexe. Pentru o comunicare optimă, avem nevoie de flexibilitate și de deschiderea de a asculta, a vorbi și a înţelege ce nu rezonează cu stilul nostru. Dacă depunem eforturi pentru a înţelege cauzele comunicării defectuoase, putem face faţă mai ușor situaţiilor care ne dezorientează, ne produc disconfort sau ne rănesc (pentru că presupunem, în mod greșit, că aceasta a fost intenţia interlocutorului).
A ne deprinde să vedem lucrurile dintr-o perspectivă diferită și a regândi motivele de la baza dezacordurilor înseamnă a face un pas important în promovarea unei comunicări mai bune. De fapt, atunci când îi acordăm întâietate celuilalt (Romani 12:10), suntem foarte aproape de a descoperi secretul relaţiilor care clădesc în loc să dezbine, zi după zi.
Sylvia B. Rasi era, la data scrierii articolului, doctorandă în lingvistică la Universitatea Georgetown. Articolul a fost publicat mai întâi în revista Dialogue.