Când spunem „cuplu”, ne gândim la unitate și armonie, la doi oameni care privesc în aceeași direcţie, pregătiţi să înfrunte orice obstacol. Adevărul este că probabil numai în unele filme, cărţi sau, mai nou, pe reţelele de socializare, viaţa de cuplu este o lume perfectă.

În realitate, partenerii trebuie să răspundă permanent unor provocări care le pun la încercare capacitatea de a face eforturi, astfel încât relaţia să își continue drumul ascendent spre înţelegere, acceptare și fericire. De cele mai multe ori, un punct sensibil, de cotitură, este atins atunci când între parteneri ies la iveală diferenţele de personalitate, de opinie sau chiar de valori. Partenerii asemănători ca istoric de viaţă, bagaj emoţional, comportament și perspective, deși pot fi bănuiţi de monotonie și previzibilitate, au mai multe șanse să coexiste armonios pe termen lung decât cei care trebuie să-și negocieze frecvent așteptările în cuplu.

Totuși, există și perechi care contrazic teoria. Un el extravertit, mereu dornic de acţiune, și o ea rezervată, melancolică și retrasă, un el conservator, iubitor de reguli stabile, și o ea îndrăzneaţă, căutând cu nesaţ ceva nou, un el ancorat în lucruri concrete, palpabile, și o ea fascinată de abstract și mistere pot funcţiona bine împreună câtă vreme reușesc să menţină acea cale de mijloc prin care complementaritatea e mai valoroasă decât inconvenientele diferenţelor dintre ei.

Pe cât de dificil pare a fi să te conectezi mereu la nevoile și preferinţele celuilalt, pe atât de constructiv și revelator poate fi acest joc laborios de modelare mutuală, prin care părţile se convertesc de dragul întregului, fără a-și periclita totuși esenţa, culorile și individualitatea. Provocarea de a deveni un fin negociator pentru sănătatea vieţii în doi nu anulează însă componenta de dificultate a acestui proces.

„Nepotrivirea de caracter”

Se știe că nepotrivirea de caracter este un motiv des întâlnit în cazul divorţurilor. Altfel spus, există riscul ca diferenţele în cuplu să creeze o prăpastie aparent insurmontabilă între partenerii incapabili să găsească o soluţie.

Pornind de la ideea că ceea ce apropie de la bun început doi oameni constituie o bază suficient de solidă cât să le asigure longevitatea relaţiei (în ciuda diferenţelor dintre ei), am putea spune că nu acea nepotrivire de caracter invocată la primele semne de opoziţie între parteneri reprezintă adevărata provocare, ci modul în care ei tratează diferenţele – felul în care sunt sau nu dispuși să găsească împreună o soluţie bună pentru amândoi, astfel încât să pășească în continuare pe drumul comun.

Într-o relaţie de iubire, soluţia nu înseamnă triumful unei voinţe asupra alteia.

Pentru a înţelege puterea acestei soluţii comune, popular etichetată drept compromis, este bine să ignorăm conotaţia cvasi-nefavorabilă cu care este învestit acest termen, asociat adesea cu sacrificiul de sine, cu plasarea pe un loc secund a intereselor personale sau cu resemnarea în faţa gândului că ceea ce ne dorim cu adevărat nu poate deveni realitate, fiind condamnaţi să acceptăm un substitut stângaci, de mâna a doua.

Într-o relaţie de iubire, soluţia nu înseamnă triumful unei voinţe asupra alteia, ci o ajustare dinamică a voinţei părţilor, făcută cu scopul de a satisface rezonabil nevoile ambilor parteneri. Viaţa în sine poate fi asemănată cu un șir nesfârșit de asemenea soluţii mediane, pe care omul le iniţiază sau le agreează pentru a se adapta într-un mod satisfăcător la condiţiile subiective și obiective ale existenţei.

„Patul lui Procust”

Însă, ca orice lucru bun, și disponibilitatea de adaptare individuală pentru a găsi soluţii comune trebuie să aibă o limită. Nu poate fi pusă pe poziţie de egalitate situaţia unor divergenţe de opinie cu privire la următoarea destinaţie de vacanţă a sezonului estival sau la culoarea mobilei din dormitor cu situaţia unor divergenţe de opinie referitoare la probleme ce ţin de conștiinţă ori de credinţe, principii, valori și alegeri personale.

Nu este corect, și nici în acord cu dragostea pe care se presupune că o nutrim, să îi cerem partenerului/partenerei să se îmbrace monocrom, deși îi plac culorile, să-și schimbe locul de muncă sau să-și abandoneze prietenii, să adopte o nouă religie ori să renunţe la anumite interese personale doar pentru a se alinia formal preocupărilor noastre. Astfel de cerinţe trădează egoismul celor ce le dictează, fiind uneori însoţite de dorinţa de a controla alegerile celuilalt, de a-l învinovăţi când nu acceptă propunerile făcute sau de a trasa linii ce au ca efect negarea individualităţii sale.

O asemenea abordare poate da naștere unor practici abuzive, de tipul patul lui Procust, aflate în totală contradicţie cu adevăratele valori care guvernează viaţa de cuplu: dragostea, respectul, înţelegerea, altruismul, răbdarea, intenţiile curate și acţiunile demne.

Prin urmare, nu orice diferenţe pot fi supuse compromisului pozitiv (adică adaptării pentru identificarea unei soluţii comune), iar hotarul se stabilește în funcţie de nevoile partenerului, dar și de valorile sale. Dacă modul în care alegem să armonizăm deosebirile dintre noi îl determină pe celălalt să-și ignore nevoile de bază, să-și rătăcească busola morală, să regreseze pe plan personal sau să trăiască cu nemulţumiri permanente, înseamnă că nu suntem pe drumul cel bun.

Cunoașterea partenerului

Întotdeauna, primul pas în atingerea unei soluţii comune stă în cunoașterea partenerului. Nu este suficient să știm ce anume îl definește, ci și de ce este într-un fel sau altul. Comportamentele ce stau la baza diferenţelor dintre membrii unui cuplu își trag seva dintr-o sursă bogată, complexă, în care se împletesc factorii ereditari și cei de mediu: modelul părinţilor, exemplul profesorilor, influenţa grupului de prieteni, expunerea la mass-media etc.

Cunoscând evenimentele marcante, a căror amprentă se regăsește în personalitatea celui considerat a ne fi jumătate, vom descoperi și lentila potrivită pentru a-i traduce în mod corect reacţiile, emoţiile, cuvintele și acţiunile. În acest fel, ne va fi mai ușor să îl înţelegem atunci când se manifestă diferit de noi, să îi acceptăm particularităţile și să identificăm o zonă neutră, accesibilă ambilor, pentru discuţii și negociere.

Așteptările nepotrivite îngreunează reconcilierea diferenţelor apărute în cuplu și creează tipare greșite de obţinere a consensului.

Un alt lucru important în identificarea soluţiilor comune se referă la setarea așteptărilor realiste în cuplu. Idealul contemporan ne presează să îi delegăm partenerului de viaţă rolul de „om bun la toate”, responsabil de starea noastră permanentă de bine. În realitate însă, standardele ridicate se justifică doar dacă au un fundament real, fiind: adecvate cu stadiul relaţiei, cu nevoile și resursele partenerului și cu circumstanţele în care ne aflăm; flexibile, adică ușor de adaptat la unele schimbări pozitive sau negative, ca apariţia copiilor, pierderea locului de muncă sau problemele de sănătate; responsabile, adică exprimate în mod onest, asertiv, fundamentat și asumat.

Spre deosebire de acestea, așteptările nepotrivite îngreunează reconcilierea diferenţelor apărute în cuplu și creează tipare greșite de obţinere a consensului, prin manifestări ca lipsa empatiei, indisponibilitate emoţională, stabilirea priorităţilor în funcţie de nevoile unui singur partener, manipularea sau șantajul ca metode de rezolvare a conflictelor.

Chiar dacă salvează întregul, nu toate soluţiile comune protejează sănătatea vieţii în doi. Unele devin compromisuri, în sensul negativ al cuvântului, care afectează personalităţile individuale și relaţia. De aceea, este nevoie să deprindem arta de a negocia eficient în favoarea relaţiei, fără a plăti însă preţul fericirii unuia dintre parteneri.

GENIA RUSCU explorează rolul soluţiei comune în cuplu ca modalitate de armonizare a diferenţelor dintre parteneri, făcând trimitere la importanţa cunoașterii celuilalt, precum și la stabilirea unor așteptări realiste cu privire la viaţa în doi.