„Concordia a devenit o reprezentare simbolică a ceea ce simţim cu privire la conducere. (…) În întreaga Europă (…) există o percepţie că liderii sunt din ce în ce mai egoiști.“ Paul Bickley[1]
Pe 13 ianuarie 2012, la numai două ore de la debutul unei croaziere pe Mediterană, vasul de lux Costa Concordia, în valoare de 450 milioane de dolari, și-a izbit toate cele 117.000 de tone de stâncile din apropierea unei insule și a început să se scufunde.
Ceea ce a uluit de-a dreptul a fost proba de lașitate și lipsă de responsabilitate a căpitanului Concordiei, care și-a părăsit nava cu pasageri la bord pentru a-și salva viaţa. Au devenit celebre cuvintele căpitanului pazei de coastă, care prin radio striga la Francesco Schettino, aflat deja într-o barcă de salvare: „Du-te la bord! Du-te la bord!“ Schettino ezita să se întoarcă.
Suprapunerea imaginilor cu secvenţele din filmul „Titanic“ e inevitabilă. Dimensiunile navei, numărul mare de pasageri, atotsuficienţa și eroarea umană creează paralele vii. Dar cel mai frapant este contrastul dintre imaginea lui Schettino și secvenţa memorabilă în care căpitanul Titanicului s-a pierdut în adânc odată cu vasul.
Atenţia publică de care a avut parte incidentul s-ar putea să ne vorbească despre o lume care speră într-o conducere puternică și are parte, în schimb, de un căpitan care își abandonează nava pentru a se salva. În acest context, un jurnalist american se întreba retoric dacă nu cumva Schettino este un simbol al timpului nostru.
De fapt, același lucru se întreabă astăzi cam toată lumea. Pe tot globul (inclusiv în Piaţa Universităţii din București), imaginea liderului politic sau a directorului de corporaţie și de bancă este mânjită serios de suspiciunile cu privire la falsitate, imoralitate sau discreţionism.
Schettino este un simbol al timpului nostru, dar nu doar în cazul liderilor. În fond, liderii sunt produse ale societăţii din care fac parte. Un procent semnificativ din mentalitatea lor provine din mentalitatea societăţii în care trăiesc. Iar societatea, de 50 de ani încoace, dizolvă treptat legăturile care timp de milenii i-au dat coeziune – familia și comunitatea. Doar o jumătate de secol de liberalizare socială și economică, de hipermobilitate și de discurs etic bazat aproape în întregime pe drepturi a fost suficientă pentru a submina legăturile care păstrau împreună comunităţile umane și le dădeau forţa să transmită mai departe, în mod eficient, valorile morale. Ca urmare, „astăzi viaţa este mai bună pentru mine, dar mai rea pentru noi“.
Dovezile vin pe mai multe filiere. De exemplu, un studiu al Universităţii Essex, dat publicităţii în ianuarie 2012, relevă tendinţa menţionată. Britanicii erau mai puţin onești decât în urmă cu un deceniu și mai dispuși să accepte sexul extramarital, șofatul sub influenţa alcoolului sau părăsirea locului accidentului fără să lase date de contact celor cărora le-au avariat mașinile.
Deci nu doar căpitanul Concordiei e egoist, nu doar directorii corporaţiilor și băncilor sunt avari, nu doar liderii politici sunt imorali sau dictatoriali. Noi toţi suntem ceva mai egoiști, mai avari sau mai imorali decât înainte. Trebuie să recunoaștem și să acceptăm potenţialul sinucigaș al schimbărilor care ne-au făcut atât de individualiști și neimplicaţi. De aici vine și soluţia. Familia și comunităţile promotoare ale valorilor morale trebuie eliberate de pretenţiile liberalizanţilor. Măcar pentru a avea mai mulţi eroi pregătiţi să rămână la bord până când toţi pasagerii au fost salvaţi.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.