Nu ești un eșec | Doi pași înapoi, dar trei pași în faţă

Indiferent cine ești sau cum te simţi, nu ești un eșec. Asta, dacă nu cumva îţi permiţi ţie însuţi să fii unul. Dacă nu cumva renunţi tu însuţi la tine.

Dimineaţa zilei de 15 noiembrie 2016 m-a prins într-un pat de spital, fără să am nicio amintire despre cum am ajuns acolo.

Când ai un diagnostic de epilepsie, viaţa e constant în schimbare, nesigură, chiar infernală.

Pijamalele mele favorite îmi fuseseră tăiate de pe corp și eram îmbrăcată într-o cămașă de spital. O durere ascuţită îmi înţepa creierul. Abia puteam gândi, iar de vorbit, nici gând. Eram speriată, deși nu era o surpriză că mă aflam acolo.

Noul meu normal cuprindea vizite regulate la spital și numeroase experienţe în vecinătatea morţii. Captivă într-o rutină a vizitei la Urgenţe și a zilelor de recuperare, simţeam că moartea e mereu aproapele meu.

Cum să-ţi duci viaţa mai departe când nu știi unde te va duce?

În februarie 2014 mi se servise un ultimatum la locul de muncă: „Termină cu medicalul! Sau intri în concediu definitiv!“ Lucrurile se agravaseră treptat de-a lungul anilor, până am ajuns aici. Un nou manager de linie, lipsa lui de înţelegere și cerinţele lui nerezonabile. Așteptările erau doar ale lui.

Cum înfrunţi un viitor nesigur? Un viitor pe care nimeni nu pare să-l înţeleagă?

Au fost multe date importante în viaţa mea. Date la care mi s-a schimbat viaţa. Am fost încadrată pe nedrept la „nevoi speciale“, am suferit batjocură inspiratoare de gânduri suicidare, educatori fără încredere în mine mi-au dat de făcut doar lucruri ușoare, sacrificându-mi visul de a obţine o diplomă, am trecut prin teama unei sarcini cu risc dublu ridicat, prin depresia postnatală, m-am confruntat cu ideea unei operaţii pe creier, cu un diagnostic de anxietate, TOC și depresie ș.am.d.

Unele dintre aceste lucruri erau în afara controlului meu. Pentru altele, cinstit ar fi să îmi accept responsabilitatea parţială. Unele dintre ele sunt frământări emoţionale, altele sunt tulburări fizice, iar altele sunt stigmatul societăţii.

„Plângi pentru pierderea vieţii pe care credeai că urma să o ai. Renunţă! Lucrurile nu ies întotdeauna așa cum plănuim. Asta nu-i musai ceva rău. Lucrurile au felul lor de a se rezolva cumva.” (Frasier Crane)

Nu ignor ce s-a întâmplat rău. Nu îmi ignor trecutul. Mă uit la el, învăţ din el și îmi resetez busola. Lucrurile care au fost crude, care nu au fost din vina mea, le pot recunoaște și ierta, dar nu le uit și apoi merg mai departe.

În ziua aceea de noiembrie în care aproape am murit, nu m-am dat bătută și nu am cedat în faţa disperării. Ci acea zi m-a făcut să îmi preţuiesc prietenii și familia și mai mult. M-a făcut să mă preţuiesc pe mine însămi și viaţa pe care am primit-o. Pentru că, în definitiv, pentru cine trăiești?

Stând în sala aceea de ședinţe, în 2014, confruntată cu critica neînţelegătoare, plină de prejudecăţi, eram uimită, dar neînfricată. Era sfârșitul locului aceluia de muncă. Am ales să plec în termenii mei. Deși cel care nu fusese blând, ci intimidant era șeful meu, atitudinea lui mi-a clarificat răspunsul.

Aș fi putut să rămân? Cu siguranţă. Dar știam că a rămâne acolo unde nu sunt dorită mă va face nefericită. Unii oameni nu văd decât ceea ce vor să vadă. Nu vor accepta altfel decât ca tu să intri în acea cutie în care vor ei să te încadreze. Eu nu voiam să dezamăgesc. Singura persoană pe care ar trebui să te străduiești să o impresionezi ești tu însuţi.

Nevoia mea de fericire a cântărit mai mult decât dorinţa mea de succes.

În mijlocul tuturor schimbărilor pe care le trăiam în viaţa mea, o alegere trebuia să fac. Să rearanjez lucrurile în ordinea importanţei. Am ales fericirea. Nevoia mea de fericire a cântărit mai mult decât dorinţa mea de succes.

Indiferent cine ești, ce crezi sau cum te simţi, nu ești un eșec. Asta, dacă nu cumva îţi permiţi ţie însuţi să fii unul. Dacă nu cumva renunţi tu însuţi la tine. Eșecul este un nou început. Începutul unui vis nou, al unei noi inspiraţii sau al unei vechi inspiraţii. Poţi aspira la măreţie sau poţi să aspiri pur și simplu la existenţă.

„Într-o zi, vom ajunge acolo unde ne dorim. Sau poate nu… Poate vom ajunge undeva chiar mai măreţ decât atât.” (Anonim)

Dacă, așa ca mine, ai fost la un pas de moarte sau ţi-ai dorit moartea, simplul fapt de a trăi este un succes în sine. Inevitabil, în viaţă vei fi tras în jos sau vei rămâne în urmă. Însă deseori acele experienţe, acele decizii sunt cele care te propulsează, care te duc mai departe.

Fă un pas în spate, trage aer în piept, încrede-te în tine și în Dumnezeu! Adu-ţi aminte: ești o fiinţă minunată, importantă, specială și ești iubită!

Citește și: Fericirea ca predictor al succesului

Amy Ainsworth (31 ani) este scriitoare și militantă pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi, bazându-se pe experienţa unui diagnostic de epilepsie, primit acum 24 de ani. Locuiește în Berkshire, Anglia, cu soţul ei și cele două fiice.