Criza vârstei mijlocii este fundamentată teoretic încă din secolul trecut. Ea a fost identificată de Carl Jung ca un fenomen normal cu care se confruntă mai toate persoanele cu vârste între 40 şi 60 ani.
Până la 49 de ani, Sue Shellenbarger fusese mulţumită cu viaţa ei. Avea o locuinţă frumoasă în Oregon, SUA, și un serviciu bun ca redactor al rubricii „Serviciu și familie”, la Wall Street Journal. În doar doi ani însă, divorţase, își golise contul bancar și dezvoltase o adevărată pasiune pentru aventură, sfârșită la camera de urgenţă.
După câteva luni de aventură, cu gâtul în ghips, Sue vorbea la telefon cu editorul ei, amuzându-se de situaţie: „Am realizat că acea criză de la mijlocul vieţii este un clişeu până ţi se întâmplă ţie.“[1] După cei doi ani, Sue publica o carte numită The Breaking Point: How Female Midlife Crisis Is Transforming Today’s Women (Punctul de colaps: Efectul crizei de la mijlocul vieţii asupra femeii de azi).
Un mit cât 7 miliarde de oameni
Criza vârstei mijlocii este fundamentată teoretic încă din secolul trecut. Ea a fost identificată de Carl Jung ca un fenomen normal cu care se confruntă mai toate persoanele cu vârste între 40 şi 60 ani. Expresia „criza vârstei mijlocii“ a apărut pentru prima dată în 1965, când psihanalistul Elliott Jaques a folosit-o pentru a identifica o perioadă în care adulţii conştientizează cât de puţin timp mai au până la moarte.
Criza afectează atât bărbaţii, cât şi femeile, cu diferenţa că la bărbaţi este cauzată de obicei de factori de natură profesională, iar la femei, de factori de natură relaţională. Simptomele însă sunt aceleaşi: oboseală, nervozitate, depresie, instabilitate emoţională, scăderea tonusului, creşterea în greutate, impulsivitate, luarea unor decizii iraţionale.
Bucuria de a trăi urcă o pantă ascendentă abia de la 40 de ani și nu ajunge la maximum decât în jurul vârstei de 80 de ani.
Această generalizare a unui episod cât se poate de personal este susţinută de teoria conform căreia fericirea are forma literei „U“, cu maxime de satisfacţie la 25 şi 65 de ani şi cu căderile cele mai puternice la 45 de ani. Un studiu realizat în 2010 de organizaţia britanică Relate, a relevat că din 2.000 de persoane intervievate, cele mai singure şi mai deprimate erau cele cu vârste între 35 şi 44 de ani. Astfel, criza vârstei mijlocii ar putea lovi chiar înainte de a ajunge teoretic la mijlocul vieţii.
Victimele unei concepţii-clișeu
Nimeni nu poate nega că perioada de mijloc a vieţii este plină de schimbări. Menopauza, andropauza, copiii care se mută de acasă, decesul părinţilor, toate aceste lucruri se întâmplă cu precădere în această perioadă. Totuşi concluzia aparent evidentă nu este atât de lipsită de echivoc. Conform unui studiu realizat pe 341.000 de oameni de către Academia Naţională de Ştiinţe din Statele Unite, bucuria de a trăi urcă o pantă ascendentă abia de la 40 de ani şi nu ajunge la maximum decât în jurul vârstei de 80 de ani.[2]
Nimeni nu poate nega că perioada de mijloc a vieţii este plină de schimbări.
Această nouă perspectivă se pliază mult mai natural pe ceea ce se întâmplă în realitate în viaţa celor mai mulţi oameni, este de părere cercetătoarea Alexandra Freund, de la Universitatea din Zurich. Ea afirmă că perioada de mijloc a vieţii nu este marcată de plictiseală sau de un sentiment de criză, tocmai datorită faptului că la această vârstă oamenii se cunosc foarte bine şi ştiu ce le face bine şi ce le face rău.
Dimpotrivă, în loc de plictiseală şi criză, problema principală a adulţilor aflaţi în această perioadă a vieţii este sentimentul că nu au timp să finalizeze tot ce şi-au propus pentru o zi. Ideea că, în această perioadă a vieţii, individul realizează subit că valorile după care şi-a trăit viaţa nu sunt bune şi îşi alege ţeluri mai uşor de atins este una dintre cele mai eronate credinţe asociate mitului crizei de la mijlocul vieţii.
Odată ajunsă la maturitate, explică psihologul Margie Lachman, de la Universitatea Brandeis din Massachusetts, SUA, personalitatea unei persoane rămâne relativ stabilă pentru tot restul vieţii. Iar în ceea ce priveşte noile ţinte stabilite, acestea nu pot fi decât variaţii ale celor originale, aliniate la nucleul de valori stabilit în tinereţe.
Oamenii se schimbă foarte greu.
Cu alte cuvinte, oamenii se schimbă foarte greu, mai ales odată cu înaintarea în vârstă.
Pe de altă parte, progresele realizate în ceea ce priveşte îngrijirea sănătăţii şi educaţia, precum şi creşterea speranţei de viaţă au diminuat impactul stereotipului crizei de la mijlocul vieţii. De aceea, psihologul israelian Dr. Carlo Strenger afirmă că, în societatea occidentală, mult-mediatizata criză a vârstei mijlocii nu mai există, iar după 40 de ani oamenii sunt mai liberi să se bucure de viaţă.
Criza vârstei mijlocii trece ea însăși prin criză
Criza vârstei mijlocii s-ar putea să fie mult mai prezentă în mass-media decât în viaţa oamenilor. Pe Internet există zeci de site-uri care explică în cele mai mici amănunte ce este criza vârstei mijlocii, cum se manifestă şi cum se poate trece peste ea. Criza vârstei mijlocii are propria pagină pe Wikipedia.
Din păcate, ea a ajuns un clişeu folosit pentru a explica orice aspect al personalităţii, sănătăţii, carierei şi relaţiilor persoanelor din această grupă de vârstă, pornind de la dorinţa de a cumpăra o maşină scumpă şi până la episodul Bill Clinton-Monica Lewinski. Lachman avertizează că tema crizei de la mijlocul vieţii, deşi poate constitui un pretext bun pentru filme şi cărţi, nu este validă din punct de vedere ştiinţific.
Aşa se explică probabil şi de ce Elliott Jaques, cel care a lansat expresia „criza vârstei de mijloc“ când avea 48 de ani, în perioada de după aceea şi până la 86 de ani, când a murit, s-a căsătorit, a scris 12 cărţi, a lucrat în calitate de consultant pentru Biserica Angliei şi pentru Armata SUA şi a produs câteva dintre cele mai originale idei ale sale.
Te-ar putea interesa și: Depresia și sistemul imunitar al sufletului
