În urmă cu mulţi ani, în liceu fiind, profesorul de limba și literatura română ne-a dat ca temă scrierea unei povestiri în ramă, cu personaje și intrigă la alegere.
Nu îmi amintesc detaliile naraţiunii compuse de mine, însă știu că acţiunea se învârtea în jurul ideii de a doua șansă: un adolescent tulburat, măcinat de o greșeală comisă, realizează că viaţa i se resetează ca prin minune, faptele i se șterg cu buretele și primește șansa de a o lua de la capăt, ca și când nimic rău nu s-ar fi întâmplat.
Miza poveștii era aceea de a surprinde lupta omului cu vechile lui obiceiuri, dar și posibilitatea unui nou început, ţinut departe de greșelile trecutului, atât de tentante și la îndemână.
Din păcate, feedbackul profesorului a întârziat să apară, pe motiv că „lucrările au fost pierdute”. Noi, elevii, bănuiam că explicaţia de la catedră ascundea, de fapt, realitatea crudă a unor tentative slabe de creaţie, care nici măcar nu meritau să fie dezbătute la clasă.
Fără a primi o impresie avizată despre valoarea artistică a creaţiilor noastre, ne-am văzut mai departe de treabă. Oricum, niciunul dintre noi nu intenţiona să-și facă o carieră de scriitor, așa că lipsa criticii nu ne-a descurajat, ba, dimpotrivă.
Refractari la ideea de a o lua de la capăt
Peste ani și ani, lucrând cu persoane aflate în impas din cauza unor condiţii nefavorabile, dublate de propriile alegeri de viaţă, am realizat că noi, oamenii, suntem într-adevăr refractari la ideea de a o lua de la capăt. Chiar și atunci când ni se întinde o mână de ajutor, fie nu ne considerăm demni de sprijinul oferit, fie credem că suntem insuficient de puternici cât să reclădim, pas cu pas, o existenţă mai bună. Un al treilea scenariu, indezirabil și mult mai pesimist, spune că refuzăm schimbarea din cauza victimizării.
Nu vorbim despre acele situaţii în care cineva este, literal, victimă a unor agresiuni, calamităţi, nedreptăţi sau rele tratamente, nici despre autovictimizarea cronică, acea latură stabilă a personalităţii care duce la distorsionarea cruntă a realităţii. Ci vorbim despre anumite momente de răscruce când ne poziţionăm, cu bună știinţă, mai prejos de șanse și oportunităţi, subestimându-ne, în mod eronat, puterile.
Victimă a oamenilor și a împrejurărilor
Tendinţa unei persoane de a se descrie ca victimă a oamenilor sau a împrejurărilor poate veni în urma nevoii ei de siguranţă și control. Altfel spus, într-o succesiune de evenimente pe care nu le putem stăpâni, ne agăţăm de un singur gând, transformat apoi în certitudine, crez și filosofie de viaţă: foarte puţine lucruri din ceea ce ni se întâmplă depind de noi, majoritatea vin din exterior.
Împinsă la extrem, această strategie de autoapărare în faţa greutăţilor aparent insurmontabile menţine omul într-o stare de inerţie care îi slăbește capacitatea, dar și responsabilitatea alegerilor personale.
Pentru cei ce se consideră victime, alţii sunt întotdeauna de vină că ei nu au, nu vor sau nu pot; tot în afara lor se află și cheia rezolvării situaţiilor dificile, niciodată la ei înșiși.
Pe de o parte, această asumare a unui rol pasiv în propria viaţă îi scutește de efortul de a căuta schimbarea, pe de altă parte îi obligă să îndure în continuare supliciile unei existenţe ce nu le este pe plac.
Mama învăţăturii
Vedem în jur exemple mai mult sau mai puţin grăitoare ale unor persoane corupte de această mentalitate: oameni nemulţumiţi de job care nu fac niciun pas în sensul reorientării profesionale; femei ce deplâng infidelităţile partenerului care se complac în ipostaza de soţii „martire”; bărbaţi marcaţi de lipsuri materiale care caută doar „ţapi ispășitori”, nu și soluţii.
Dacă suntem onești cu noi înșine, putem repera astfel de exemple și în ceea ce ne privește. De câte ori nu am acceptat o situaţie dezagreabilă doar pentru că a fost mai simplu să stăm pe loc decât să depunem eforturi constante, serioase și conștiente în direcţia schimbării?
Nu doar comoditatea dictează comportamentele delăsătoare ale celor ce nu vor să se ajute, ci și repetiţia, bine cunoscuta „mamă a învăţăturii”. Însă, așa cum se deprinde – ușor, insesizabil și progresiv –, starea de inerţie atașată mentalităţii de victimă se poate și dezvăţa.
Flexibilitate în gândire și fapte
În primul rând, o analiză sinceră a sinelui, cu trecerea în revistă a tendinţelor ce ne caracterizează, ar putea contribui la acea doză de realism necesară schimbării de viziune.
Ori de câte ori este nevoie, trebuie să ne reamintim că, pe lângă temeri, slăbiciuni și puncte nevralgice, avem, ca resursă inepuizabilă, o voinţă ce se poate exersa, asemenea mușchilor la sală; o voinţă pe care o putem folosi pentru a deschide noi capitole atunci când prezentul nu ne mai surâde.
Nu este greșit să includem prietenii apropiaţi în micul nostru exerciţiu de introspecţie: bine argumentată, dar și bine intenţionată, opinia unui „ochi critic” din exterior are meritul de a sesiza aspecte ale personalităţii care nouă ne pot scăpa din vedere. De asemenea, nu este greșit să apelăm la oamenii de încredere pentru a cunoaște un unghi diferit de abordare, cel al observatorului echidistant, menit să ne traducă în termeni obiectivi ceea ce noi trăim „la cald”, în interiorul situaţiei. Nu este greșit să căutăm îndrumare și inspiraţie divină pentru a deveni mai pricepuţi în tot acest proces de îmbrăţișare a schimbării (de mentalitate, de atitudine, de comportament).
Din mijlocul acţiunii, multe pot părea definitive și irevocabile; de pe margine, nu. Să luam în calcul (și) alte perspective presupune să dezvoltăm o anumită flexibilitate a gândirii și a faptelor, să renunţăm la ideea că totul este bătut în cuie, că ziua de mâine va fi la fel ca ziua de azi.
„Iert, dar nu uit”
Printre altele, ceea ce induce mentalitatea de victimă este convingerea că omul are o serie de limite greu sau chiar imposibil de depășit. Această convingere poate fi asumată în sens dublu, în raport cu noi înșine, ducând la subestimarea forţelor proprii și la pasivitate, dar și în raport cu alte persoane, definind atitudinea faţă de cei care ne greșesc.
În viaţa cotidiană circulă fraza: „Iert, dar nu uit.” Cu alte cuvinte, „dacă mi-ai greșit, putem fi din nou prieteni, dar nu te aștepta să șterg totul cu buretele, pentru că eu nu o să-ţi uit prea curând abaterile”.
Verdictul „neiertării”
Această abordare ilustrează lipsa noastră de încredere în dorinţa și în putinţa celuilalt de a se îndrepta în mod sincer, real; totodată, trădează refuzul de a-i acorda o nouă șansă.
Fiecare om are propriul ghid sau sistem de valori folosit drept călăuză atunci când evaluează și cântărește greșelile „greșiţilor” lui.
Dacă pentru o anumită persoană minciuna unui amic poate fi catalogată ca scăpare nevinovată, pentru o alta același derapaj ar putea fi considerat un fapt de neiertat. În majoritatea cazurilor, intervine subiectivismul, relevante în „judecata finală” fiind și natura relaţiei, așteptările trasate, gravitatea și consecinţele greșelii de care se face vinovată persoana.
Din păcate, astfel de întâmplări sensibile sunt frecvente între părinţi și copii, între fraţi și surori, între soţi și soţii, în cazul prietenilor, colegilor sau al vecinilor. Sunt, de fapt, chestiuni aproape inevitabile în raporturile umane, interacţiuni ce lasă amprente puternice ca neîncrederea, resentimentele, furia, dorinţa de revanșă, impresia că lucrurile nu mai pot fi la fel ca altădată etc.
Ţinând cont de impactul trăit la nivel personal, nu toţi oamenii depășesc cu aceeași ușurinţă episoadele de trădare sau dezamăgire suferite din partea apropiaţilor. Dacă luăm în calcul și orgoliul personal, verdictul „neiertării” devine sigur și implacabil.
La această reţetă a neiertării sau a unei iertări parţiale (care nu uită), contribuie și eticheta de victimă pe care i-o atribuim omului ce-și negociază intens reabilitarea: victimă a propriilor limite, alegeri și greșeli.
Judecată doar prin prisma greșelilor sale, o persoană nu mai poate fi separată de acţiunea prin care ne-a produs disconfort, pierderi sau suferinţă. De aici și dificultatea de a o repune în locul ocupat anterior „căderii”.
Oamenii se pot schimba
Deși este adevărat că, odată pierdută, încrederea se reclădește cu greu, există exemple care demonstrează că oamenii se pot schimba, dacă vor să o facă.
În cartea sa 27 de pași, alergătorul de anduranţă Tibi Ușeriu descrie traseul parcurs de la a fi un autor de jafuri armate, reţinut într-o închisoare de maximă securitate, la spiritul liber și blând care îl călăuzește astăzi, când se dedică alergării și promovării voluntariatului printre tineri, ca modalitate de a se schimba pe sine și de a-i schimba pe cei din jur.
Fiecare decide, în dreptul său, cum se raportează la cei ce îi greșesc: cu dispreţ, nepăsare, duritate, respingere, critică sau răzbunare. Ori, dimpotrivă, cu înţelegere, calm, răbdare, maturitate, înţelepciune și flexibilitate.
A doua șansă este, fără doar și poate, expresia iubirii divine, dovada supremă a faptului că noile începuturi sunt plauzibile și realizabile.
Totuși, iertarea nu ar trebui să fie o valoare negociabilă. Și nu doar pentru beneficiile sale consacrate, popularizate de numeroasele studii care arată că practica iertării întărește relaţiile, reduce depresia, anxietatea și stresul, scade tensiunea arterială, fortifică sistemul imunitar, îmbunătăţește sănătatea inimii și crește stima de sine. Ci și pentru că a doua șansă este, fără doar și poate, expresia iubirii divine, dovada supremă a faptului că noile începuturi sunt plauzibile și realizabile.
În acest context, putem traduce rugămintea „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiţilor noștri” (Matei 6:12) ca pe o dublă invitaţie la schimbare: schimbarea personală și schimbarea lor, a celor care merită încă o șansă.
Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.
