Adesea, prima impresie conturează, dar și denaturează modul în care îi percepem pe ceilalţi.
În 2007, Amanda Knox, o tânără de 20 de ani, studia în Perugia, un oraș italian situat pe un deal. Era acolo de cinci săptămâni, locuia într-un apartament împreună cu alte trei fete și tocmai se îndrăgostise de un băiat pe care îl cunoscuse la un recital de muzică. Într-o seară însă, colega ei de apartament, Meredith Kercher, a fost agresată sexual și ucisă în locuinţa lor.
După câteva zile, Amanda a fost arestată, fiind suspectată de complicitate. Doi ani mai târziu, în urma unui proces intens mediatizat și urmărit în întreaga lume, a fost condamnată la 26 de ani de închisoare. După mai multe apeluri, condamnarea a fost anulată, iar Amanda Knox a fost eliberată. În 2015, cea mai înaltă instanţă din Italia a achitat-o definitiv, invocând faptul că nu existau dovezi că ADN-ul ei s-ar fi aflat la locul crimei și că era aproape imposibil să fi participat la o crimă atât de violentă fără a lăsa vreo urmă. De ce au fost atunci atât de mulţi oameni convinși, de la bun început, de vinovăţia ei?
Prima impresie: ușor de format, greu de corectat
Cei care urmăreau cazul au considerat că Amanda Knox părea suspectă. Comportamentul ei părea nepotrivit și nu se plia pe așteptările oamenilor privind „prietena îndurerată”. Părea năucită și lipsită de emoţie, uneori chiar calmă, dar nu isterică. Desigur, au existat numeroase momente în care s-a comportat firesc, însă acestea au ajuns rareori în atenţia publicului.
Unii au considerat-o vinovată din cauza comportamentului ei, alţii au fost influenţaţi de relatările pe care le auziseră. În sfârșit, au fost cei care s-au bazat pe fragmente din trecutul ei, scurse din jurnale private, și le-au tratat ca pe dovezi clare ale vinovăţiei.
În prima lor conversaţie, străinii se înţeleg corect unul pe celălalt doar în aproximativ 20% din cazuri.
Acesta este un exemplu extrem, analizat și reanalizat de-a lungul anilor, dar care dezvăluie ceva incomod de familiar: cu toţii suntem vinovaţi că interpretăm greșit oamenii și facem presupuneri eronate despre cine sunt. O facem cu străinii și o facem de asemenea cu cei pe care credem că îi cunoaștem cel mai bine.
Psihologul William Ickes a descoperit că, în prima lor conversaţie, străinii se înţeleg corect unul pe celălalt doar în aproximativ 20% din cazuri. Prietenii apropiaţi și familia se descurcă doar puţin mai bine, la 35%. Ickes a descoperit că, în mod surprinzător, cu cât un cuplu este căsătorit de mai mult timp, cu atât scade acurateţea cu care partenerii reușesc să se înţeleagă reciproc. Cu timpul, prima impresie se osifică. Chiar dacă partenerul se schimbă, vechea lui imagine rămâne fixată în mintea noastră, lăsându-ne din ce în ce mai puţin conectaţi la ceea ce se petrece în inima celuilalt[1] – așa cum spunea cândva „The Fonz”, actorul Henry Winkler: „Presupunerile sunt termitele relaţiilor.”
Atunci când priceperea eșuează
În cartea De vorbă cu necunoscuţii (orig. Talking to Strangers), Malcolm Gladwell pune sub semnul întrebării capacitatea noastră de a-i citi pe ceilalţi, susţinând că și chiar experţii – cei în care avem încredere că vor face lucrurile cum trebuie – sunt adesea mult mai puţin precisi decât ne-am aștepta.
Atunci când hotărăsc dacă un inculpat trebuie eliberat pe cauţiune, judecătorii se bazează pe trei surse de informaţii: antecedentele persoanei, argumentele avocaţilor și propriile observaţii. „Un judecător nu comunică cu părţile implicate în proces prin e-mail sau telefon”, scrie Gladwell. „Judecătorii cred că este esenţial să privească oamenii pe care îi judecă.” Asemenea tuturor celorlalţi, ei pornesc de la presupunerea că expresia și comportamentul unei persoane dezvăluie ceva profund despre caracterul ei.
Analizând peste 500.000 de decizii legate de eliberarea pe cauţiune, profesorul american Sendhil Mullainathan a constatat că persoanele eliberate de judecători aveau cu aproximativ 25% mai multe șanse să comită din nou o infracţiune decât cele pe care le-ar fi eliberat un simplu program computerizat. Mai mult, judecătorii au eliberat aproximativ jumătate dintre persoanele pe care programul le identificase cu cel mai mare risc. Deși dispun de mult mai multe informaţii decât un computer, judecătorii adesea se dovedesc mai puţin eficienţi în evaluarea oamenilor. Ceea ce pare a fi un avantaj exclusiv uman – să privești pe cineva în ochi – poate să ne tulbure judecata în loc să o limpezească.
Nu judeca după aparenţe!
Ani de zile, Amanda Knox a suportat străini care pretindeau că știu că este vinovată, bazându-se pe dovezi la fel de neînsemnate precum expresia feţei ei. O prietenă a lui Meredith Kercher își amintea: „Ochii ei nu păreau să exprime nicio tristeţe și îmi amintesc că m-am întrebat dacă nu cumva era implicată.”
Reflectând asupra condamnării sale nedrepte, Knox observa: „Nu există nicio dovadă că am fost în camera în care a fost ucisă Meredith. Totuși încercaţi să găsiţi răspunsurile privindu-mi ochii… De ce? Aceștia sunt ochii mei. Nu sunt dovezi obiective.”
Ne place să credem că modul în care oamenii se prezintă în exterior oferă o fereastră sigură pentru ceea ce este în interiorul lor. Dacă ai urmări fără sonor un episod din Friends (un celebru serial de comedie american), probabil ai înţelege tot ce se întâmplă. Actorii sunt antrenaţi să exprime clar, prin mimică, fiecare emoţie pe care o trăiește personajul lor. Însă viaţa reală nu este un film. Oamenii surprinși nu arată neapărat surprinși. Oamenii triști nu arată întotdeauna triști.
Nuanţele emoţiilor
Antropologul Sergio Jarillo și psihologul Carlos Crivelli au realizat un studiu pentru a vedea în ce măsură emoţiile sunt înţelese în același fel pretutindeni. Au pregătit șase fotografii cu feţe ale unor persoane care păreau fericite, triste, supărate, speriate, dezgustate, în timp ce una avea o expresie neutră. Mai întâi au mers la o școală din Madrid și le-au cerut elevilor să identifice fiecare emoţie. Copiii s-au descurcat destul de bine. Apoi cercetătorii au călătorit în Insulele Trobriand, un arhipelag situat în largul coastei de est a Papua Noua Guinee. Când Jarillo și Crivelli le-au arătat fotografiile locuitorilor de acolo, aceștia au întâmpinat dificultăţi în a descifra emoţiile: doar 58% au recunoscut chipul fericit ca fiind fericit, în timp ce 23% l-au considerat neutru. Fotografia cu un chip fericit a fost singura la care a existat o majoritate clară de răspunsuri corecte, atât la locuitorii din Trobriand, cât și la copiii din Madrid. În cazul tuturor celorlalte expresii, interpretările au fost radical diferite. Douăzeci la sută au considerat chipul furios drept un chip fericit, iar 17% l-au considerat un chip speriat. Jarillo și Crivelli au testat din nou această teorie într-un sat de pescari din Mozambic. Rezultatele s-au îmbunătăţit ușor, dar expresiile triste și furioase au rămas foarte greu de interpretat.[2]
Poate că acest lucru nu ne surprinde prea mult atunci când luăm în considerare diferenţele dintre culturi, însă chiar și în cadrul propriei culturi greșelile de interpretare se produc constant.
S-ar putea să vorbești cu cineva și să-i interpretezi încruntarea drept scepticism, când, de fapt, aceasta poate indica faptul că se concentrează, încearcă să înţeleagă o idee sau pur și simplu îi intră soarele în ochi ori are o durere de cap. Gladwell ne amintește: „Credem că putem vedea cu ușurinţă în sufletul celorlalţi pe baza celor mai firave indicii. Abia așteptăm ocazia să-i judecăm pe străini. Desigur, nouă înșine nu ne-am face niciodată una ca asta. Noi suntem nuanţaţi, complecși și enigmatici.”
Povești auzite de la alţii
Un alt motiv din care ne formăm adesea impresii greșite despre oameni este că uneori îi cunoaștem doar din ceea ce ne spun alţii despre ei. Ai avut vreodată o părere proastă despre cineva pe care nici măcar nu l-ai întâlnit, doar pe baza a ceea ce ai auzit despre el? Sau ai fost prins între doi oameni aflaţi în conflict și ai observat cât de ușor ajung să interpreteze greșit punctul de vedere al celuilalt?
Știm cu toţii că tabloidele și presa selectează detaliile convenabile pentru a construi povești pline de speculaţii. Dar suntem dispuși să recunoaștem că facem și noi ceva asemănător cu prietenii și cunoștinţele noastre?
Cercetătoarea Brené Brown ne îndeamnă ca, atunci când cineva ne spune un lucru despre o altă persoană, să ascultăm cu bunăvoinţă și deschidere. Cu alte cuvinte, să pornim de la prezumţia că oamenii au intenţii bune până la proba contrarie, înţelegând că aceasta este perspectiva celui care povestește, nu adevărul în întregime. Oamenii își proiectează adesea propriile presupuneri asupra situaţiei sau interpretează ceea ce s-a întâmplat prin filtrul propriei perspective. Când înţelegem acest lucru, putem asculta cu atenţie fără să ne grăbim să tragem concluzii despre ceilalţi.
Dincolo de prima impresie
Înainte ca nevinovăţia Amandei Knox să fi fost stabilită, oamenii i-au lipit tot felul de etichete: „Este nebună”; „Este o mincinoasă”; „Este manipulatoare.” Și, cel mai grav dintre toate: „Este o criminală.” Ne reducem adesea semenii, cu prea multă ușurinţă, la o singură trăsătură sau la un tipar de caracter simplist: rău, ciudat, rasist, sexist și așa mai departe. Însă rareori oamenii pot fi încadraţi atât de simplu în astfel de categorii.
Istoricul de artă John Richardson, autorul unei biografii a lui Pablo Picasso, a fost întrebat odată dacă Picasso era misogin sau pur și simplu un om rău. „Asta e o mare prostie”, a răspuns el. „Putea fi un monstru. Dar putea fi la fel de bine – și de cele mai multe ori chiar era – un om blând, plin de compasiune, tandru și bun. Spui că era zgârcit. Era în același timp incredibil de generos. Spui că era foarte boem, dar avea și o latură burgheză, oarecum rigidă.”
Regula de aur
Ne displace profund atunci când ceilalţi își formează prea repede o părere despre noi, când trag concluzii pripite pornind de la un moment trecător, un comentariu sau o relatare părtinitoare. Dacă vrem ca oamenii să nu ne judece, trebuie să le acordăm aceeași înţelegere. Așa cum ne-a învăţat Isus: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea şi Prorocii” (Matei 7:12).
Să-i vedem cu adevărat pe ceilalţi nu este ceva ce vine de la sine. Trebuie să exersăm răbdarea, să încetinim, să punem întrebări, să nu tragem imediat concluzii și mai ales să rămânem curioși. Doar așa putem ajunge să ne vedem, să ne ascultăm și să ne înţelegem cu adevărat unii pe alţii. Aceasta este singura cale prin care vom ajunge să ne vedem, să ne ascultăm și să ne înţelegem cu adevărat unii pe alţii. Coreenii numesc acest lucru nunchi – abilitatea de a fi sensibil la stările de spirit și la gândurile celorlalţi. Germanii folosesc termenul herzensbildung – „educarea inimii”, adică formarea capacităţii de a vedea în celălalt întreaga sa umanitate.
Avem o înclinaţie înnăscută de a vedea oamenii neclar. Unii sunt prea egocentrici, alţii se gândesc prea mult la cum arată în ochii celorlalţi, la ce cred cei din jur sau la ce vor spune în viitor. În timp ce unii sunt prea anxioși, prea distrași sau ocupaţi pentru a pune întrebările potrivite, alţii presupun că toţi oamenii sunt ca ei, că au aceleași temeri și aceleași preocupări. După cum remarca scriitoarea Anaïs Nin, „îi vedem pe ceilalţi așa cum suntem noi, nu așa cum sunt ei”.
Să-i vedem pe oameni așa cum sunt ei!
Când au judecat-o pe Amanda Knox, mulţi au uitat că era o tânără singură, dezorientată și departe de casă, a cărei colegă de cameră tocmai fusese ucisă. Trecuse printr-o experienţă terifiantă și profund traumatizantă, iar fiecare om reacţionează diferit la traumă. Cu toate acestea, mulţi s-au grăbit să decidă cine era ea și ce făcuse.
Trebuie să ne amintim că prima impresie nu reflectă întotdeauna adevărul despre ceilalţi. Oamenii sunt fiinţe complexe, cu multe faţete și în continuă schimbare. Prin urmare, este bine să rămânem curioși. Să pornim de la prezumţia că oamenii au intenţii bune, tratându-i cu răbdarea și discernământul cu care am dori ca alţii să ne trateze pe noi.
Zanita Fletcher este life coach, scriitoare și editor asistent pentru revista Signs of the Times. Ea scrie din Gold Coast, Queensland, Australia. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.