Majoritatea poveștilor despre traumă sunt pesimiste. Ele ne învaţă să gestionăm fragilitatea, să evităm lucrurile care declanșează amintiri dureroase, să acceptăm ideea unei lupte care durează toată viaţa. Dar cercetările despre creșterea post-traumatică arată că există și o altă posibilitate: chiar și cele mai adânci răni pot aduce putere, dezvoltare și o apreciere mai profundă a vieţii.
Am studiat trauma la nivel de doctorat. S-ar putea spune că, timp de trei ani, am „mâncat” trauma la micul dejun, prânz și cină. Analizând în profunzime modul în care sistemul nervos se schimbă atunci când oamenii trec prin suferinţe intense, am dobândit perspective valoroase pentru mine și pentru oamenii dragi mei. Dar, spre sfârșitul studiilor, am început să realizez că atât literatura academică, cât și mass-media, concentrându-se pe efectele negative ale traumei, transmiteau un mesaj profund descurajant. În rezumat, acest mesaj ar suna cam așa:
„Când ai fost vulnerabil, ai primit o lovitură devastatoare (sau mai multe) la adresa demnităţii și siguranţei tale. Aceste experienţe te-au schimbat pentru totdeauna. Corpul tău păstrează urmele lor. Va trebui să gestionezi această stare de vulnerabilitate căutând medii sigure și evitând factorii declanșatori; altfel, vei fi copleșit în mod constant de amintiri pe care ai vrea să le uiţi și vei resimţi anxietate, stres și tristeţe.”
Trauma care deschide drumul spre schimbare
Cu alte cuvinte, toate sursele, de la manuale la influencerii de pe reţelele sociale, transmiteau mesajul că trauma distruge o persoană. Eu nu am crezut însă că acest lucru este adevărat (și nu cred nici acum). Am observat, de asemenea, că eroii biblici se bucurau chiar și în mijlocul persecuţiei. Și totuși, nimic nu este mai traumatizant decât să fii vânat ca un animal pentru credinţa ta, sub norul ameninţător al condamnării sociale.
Am simţit că trauma, deși dureroasă pe termen scurt, m-a făcut, în cele din urmă, mai puternică și mai rezistentă. Și la fel s-a întâmplat cu mulţi alţii. Am început să mă întreb dacă există studii știinţifice care să-mi confirme experienţa. Și atunci i-am întâlnit pe Tedeschi și Calhoun.
Psihologii Richard Tedeschi și Lawrence G. Calhoun au pus bazele conceptului de creștere post-traumatică (PTG) în anii 1990. Potrivit acestui concept, cei care trec prin dificultăţi interioare ca urmare a unei adversităţi pot ajunge, ulterior, să experimenteze o serie de efecte pozitive: relaţii mai solide, o apreciere mai profundă a vieţii, reînnoire spirituală, redescoperirea unui scop și întărirea caracterului. Cu alte cuvinte, experienţele extrem de dificile ne pot transforma în persoane mai bune, mai profunde și mai fericite.
Este adevărat, trauma nu este urmata întotdeauna beneficii. Pentru unii, efectul ei poate fi pur și simplu devastator. Tocmai de aceea, Tedeschi și Calhoun s-au întrebat ce trăsături favorizează creșterea post-traumatică și au reușit să identifice câteva dintre ele.
Trauma: ce împărtășim devine mai ușor de purtat
A avea o familie sau o comunitate care să aibă grijă de noi atunci când suntem frânţi schimbă foarte mult lucrurile. Am fost martoră la refacerea completă a unei persoane apropiate după un accident auto aproape fatal. Familia lui l-a susţinut cu iubire, îngrijindu-l pe parcursul recuperării. Nu a dezvoltat niciodată tulburarea de stres post-traumatic (PTSD). În schimb, supravieţuitorii unui accident de mașină care nu au sprijin social nu se descurcă la fel de bine.
Efectul Velcro
Legată de sprijinul social este „dezvăluirea emoţională”, adică abilitatea de a ne exprima emoţiile în prezenţa unei alte persoane. Împărtășind ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, se produce ceea ce eu numesc „efectul Velcro”: deschiderea faţă de emoţiile noastre ne ajută să ne conectăm mai bine cu ceilalţi. În timp ce ne eliberăm de suferinţa acumulată, prezenţa reconfortantă a unei persoane poate fi un adevărat balsam vindecător pentru suflet.
Cunoașterea unui Dumnezeu iubitor
Tedeschi și Calhoun au descoperit, de asemenea, că spiritualitatea poate ajuta la procesarea traumei. Traumele ne pun faţă în faţă cu propria mortalitate, iar mulţi supravieţuitori își amintesc că, în acele momente critice, au simţit nevoia de Dumnezeu mai mult ca niciodată. Modul în care Îl percepem însă contează enorm. Profesorul TM Luhrmann a observat că sănătatea psihică a oamenilor este mai bună atunci când ei cred într-un Dumnezeu bun.
„Rezultatele au arătat că, în situaţiile în care Dumnezeu era perceput ca distant sau lipsit de iubire, practica rugăciunii era asociată cu un nivel crescut de suferinţă psihică; în schimb, atunci când Dumnezeu era perceput ca apropiat și plin de iubire, rugăciunea constantă era asociată cu o stare psihică mai bună.”
Acceptarea a ceea ce s-a întâmplat
În final, persoanele care reușesc să treacă printr-o traumă au o strategie: acceptă lucrurile care s-au întâmplat, profitând în același timp de ocazia de a reacţiona în mod constructiv la evenimentul respectiv. Chiar dacă abuzul asupra copiilor este inacceptabil, putem recunoaște faptul că s-a întâmplat și ne putem întreba cum să reacţionăm în cel mai bun mod posibil. Cu cât ne concentrăm mai mult pe ceea ce nu putem schimba, cu atât devenim mai neputincioși. Nu putem schimba traumele trecutului – ele persistă, ca o greutate de 10 tone pe axa timpului. Oricât ne-am repeta că n-ar fi trebuit să se întâmple, realitatea nu se va mișca nici măcar cu un milimetru. Dar acceptarea traumei și învăţarea de a trăi cu ea ne ajută să recâștigăm puterea pierdută.
Să ne imaginăm cât de diferite ar fi familiile și comunităţile noastre dacă am fi mai informaţi cu privire la traume și dacă am găsi echilibrul dintre empatia faţă de suferinţa celorlalţi și încurajarea lor pentru a se ridica și a merge mai departe.
Ce-ar fi dacă am ști să rămânem alături de oamenii în suferinţă, considerând firești lacrimile vărsate în prezenţa noastră, în loc să încercăm să le oprim?
Cum ar fi dacă ne-am reaminti unii altora că vindecarea și creșterea sunt posibile?
Cum ar fi dacă am avea încredere într-un Dumnezeu care a promis că ne va șterge fiecare lacrimă într-o zi?
Cu siguranţă, am putea deveni, într-o lume brăzdată de suferinţă, instrumente ale vindecării și ale speranţei.
Jennifer Jill Schwirzer este muziciană, consilieră, soţie, mamă și o femeie care Îl iubește pe Iisus. Susţine conferinţe în întreaga lume, este autoarea a 14 cărţi și organizează ateliere dedicate îmbunătăţirii relaţiilor dintre oameni. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
