Atunci când afro-americanul Daryl Davis a îndrăznit să se apropie de un lider al Ku Klux Klan, a descoperit puterea pe care o au relaţiile de prietenie.
Era anul 1968, în Belmont, Massachusetts. Daryl Davis, un băiat de zece ani, născut în Chicago, a avut privilegiul de a-și conduce trupa de cercetași în calitate de purtător de steag într-o paradă comemorativă. Cei care sunt pasionaţi de istorie au observat probabil că 1968 este același an în care Martin Luther King Jr. a fost asasinat în Memphis, Tennessee. După cum vă puteţi imagina, ceea ce a urmat a fost o perioadă deosebit de tensionată în anumite părţi ale Statelor Unite.
Davis a condus parada cu pași vioi și un zâmbet plin de mândrie. În scurt timp, a fost lovit de un obiect aruncat din mulţime. Davis a fost uimit, dar nu înfrânt, și a continuat să meargă. La scurt timp, o altă bucată de gunoi l-a lovit – și apoi încă una. În timp ce mărșăluia cu steagul în mână, o minoritate a continuat să arunce cu gunoi, pietre, insulte și orice altceva le stătea la îndemână asupra băiatului neștiutor. Davis habar n-avea ce se întâmplă sau de ce. Gândul naiv care i-a trecut prin mintea a fost: Oamenii ăștia chiar urăsc cercetașii!
Nu și-a dat seama în acel moment, dar tocmai fusese victima rasismului – o ură josnică îndreptată împotriva lui doar din cauza culorii pe care o avea pielea lui.
Davis era unul dintre cei doi elevi afro-americani din școala sa. Familia lui se mutase recent din Boston în micul oraș Belmont. Înainte, locuiseră în Liberia, unde tatăl său lucra ca diplomat al Statelor Unite. Când a ajuns acasă după paradă, părinţii l-au întrebat cum s-a rănit. „Ai căzut, Daryl?” „Nu”, a răspuns el. „Oamenii au aruncat cu diverse obiecte în mine.”
S-au așezat la masă și părinţii i-au explicat un concept nou: rasismul. În ciuda eforturilor lor, tânărul Daryl nu era convins. În școlile internaţionale pe care le frecventase anterior, diversitatea era ceva obișnuit și nu se confruntase niciodată cu acest tip de ostilitate. Cu toate acestea, mai multe experienţe ulterioare au confirmat că rasismul era, într-adevăr, foarte real. Întrebarea care l-a frământat la vârsta de 10 ani l-a urmărit ani de zile: Cum poţi să mă urăști dacă nici măcar nu mă cunoști?
Deși Davis a ajuns să fie un muzician de blues consacrat, călătorind prin toate colţurile Statelor Unite pentru a cânta, această întrebare nu i-a părăsit niciodată mintea. De fapt, ea a devenit forţa motrice din spatele misiunii sale de-o viaţă: să alunge ura și diviziunea.
O întâlnire întâmplătoare
Într-o seară din 1983, această întrebare a căpătat o nouă semnificaţie. După ce a terminat de cântat într-un bar, Davis a fost abordat de un bărbat alb care a remarcat: „N-am mai văzut niciodată un bărbat de culoare cântând la pian așa!” Davis s-a întors spre el și a replicat râzând: „Păi, îmi pare rău să-ţi spun, dar un bărbat de culoare a inventat modul ăsta de a cânta la pian.” Conversaţia a continuat, iar cei doi au devenit din ce în ce mai prietenoși. Cu toate acestea, a devenit clar că bărbatul nu-l considera pe Davis un egal al său. Mare parte din ceea ce a continuat să spună era jignitor. Până la urmă, s-a dovedit că era membru cu carnet al Ku Klux Klan.
În loc să plece jignit – așa cum ar fi fost de așteptat –, Davis a pornit de la întrebarea care îl urmărise mereu: Cum poţi să mă urăști dacă nici măcar nu mă cunoști? În loc să reacţioneze cu furie, a văzut în această discuţie o oportunitate. A ales să vadă umanitatea din acest om, în ciuda faptului că acesta nu o vedea pe a lui Davis. Când a fost întrebat despre această întâlnire într-un interviu, Davis a spus mai târziu: „Ceea ce spunea el era jignitor, dar nu m-am simţit jignit. De ce aș fi jignit de cineva pe care l-am întâlnit acum 10 minute și care nu mă cunoaște?”
Dacă oamenii s-ar putea întâlni, ar putea discuta și s-ar putea asculta reciproc, frica ar putea începe să se dizolve.
La sfârșitul conversaţiei, bărbatul i-a dat lui Davis numărul său de telefon și i-a spus să-l contacteze data viitoare când va fi în oraș. Davis a făcut-o. De-a lungul timpului, cei doi bărbaţi au construit o legătură neașteptată; s-ar putea spune că acolo se dezvolta o prietenie. Această relaţie i-a deschis în cele din urmă lui Davis ușa pentru a-l cunoaște pe Roger Kelly, un lider naţional al Ku Klux Klan. Împins de întrebarea care l-a frământat toată viaţa, Davis a făcut ceva ce majoritatea oamenilor ar considera de neconceput: s-a împrietenit cu el. L-a invitat chiar pe Roger Kelly la el acasă și a participat alături de el la mitingurile Klanului. După șase ani de prietenie cu Daryl Davis, Roger Kelly a părăsit organizaţia.
Practica lui Davis a decurs din ceea ce el a înţeles instinctiv: oamenii se tem adesea de ceea ce nu cunosc. Mintea noastră reacţionează la străini sau idei necunoscute ca la potenţiale ameninţări. Frica se transformă apoi în suspiciune, iar suspiciunea poate deveni ușor ură. Davis credea că o legătură autentică ar putea întrerupe acest ciclu. Dacă oamenii s-ar putea întâlni, ar putea discuta și s-ar putea asculta reciproc, frica ar putea începe să se dizolve.
Construirea relaţiilor de prietenie
Prietenia are o capacitate incredibilă de a transforma o inimă rece și împietrită. Davis înţelege că este aproape imposibil să influenţezi pe cineva care nu te place. Până în prezent, el a dezvoltat o abilitate aproape miraculoasă de a sta de vorbă, de a asculta și de a discuta cu oameni care nu doar că văd în el un adversar, dar abia dacă îl privesc ca pe o fiinţă umană. Întrebarea pe care și-a pus-o încă din copilărie l-a condus la descoperirea faptului că ignoranţa naște frica, frica naște ura, iar ura duce în cele din urmă la distrugere. Răspunsul, însă, nu este acela de a combate ura cu ură, ci de a-i face faţă prin crearea unor relaţii de prietenie.
Mark Twain a surprins o idee similară când a scris despre călătorie ca un antidot puternic împotriva urii: „Călătoria este fatală pentru prejudecăţi, fanatism și îngustime de spirit, iar mulţi dintre oamenii noștri au mare nevoie de ea din aceste motive. O viziune largă, sănătoasă și plină de compasiune asupra oamenilor și lucrurilor nu poate fi dobândită vegetând într-un colţ mic al pământului toată viaţa.” Davis a experimentat acest lucru pe propria piele în copilărie, când a frecventat școli internaţionale în timp ce locuia în străinătate împreună cu familia sa. Mai târziu, prin clădirea relaţiilor de prietenie și aducând oameni precum Roger Kelly în contact cu persoane foarte diferite, a reușit să-i facă pe cei din jur să își pună la îndoială presupunerile.
Datorită umilinţei sale și eforturilor asidue de a construi relaţii, Davis a convins sute de membri ai Ku Klux Klanului să părăsească gruparea. La un moment dat, el a mărturisit că încetase să-i mai numere după ce ajunsese la 200.
Prietenie neașteptată
Un alt exemplu al acestei transformări îl găsim la un om numit Zacheu – un vameș bogat din secolul I, care locuia în orașul Ierihon. În societatea evreiască din secolul I, vameșii erau dispreţuiţi. Ei lucrau pentru ocupanţi și erau cunoscuţi pentru faptul că își exploatau propriul popor în scopul obţinerii de câștiguri financiare. Zacheu nu era doar un vameș, era chair șeful vameșilor, ceea ce înseamnă că probabil se ridicase în ierarhia unui sistem pe care mulţi îl considerau corupt și opresiv. Era un om cu valori compromise și care urma să fie condamnat de mulţi pentru faptele sale. Cu toate acestea, când Isus din Nazaret a trecut prin oraș (Luca 19), El a declarat public că va rămâne la casa lui Zacheu și va lua masa împreună cu el – un gest care, în contextul cultural al vremii, semnifica prietenie și acceptare socială. Mulţimea a fost șocată. Cum putea Isus să se asocieze cu cineva ca el? Oare nu știa ce făcuse Zacheu? Și ce continua să facă?
Acest gest de prietenie a produs o schimbare profundă în interiorul lui Zacheu. După cum relatează Biblia, în timpul mesei, Zacheu s-a ridicat și a declarat că se va schimba. Își va îndrepta greșelile, va restitui ceea ce luase nelegiuit și va face dreptate. Cel mai interesant aspect al transformării lui Zaheu este faptul că Isus nu i-a spus niciodată, de fapt, să se schimbe. El nu s-a certat cu el și nici nu l-a convins prin argumente să adopte o nouă perspectivă. În schimb, a stat cu el la masă și i-a oferit prietenia Sa și tocmai această legătură a declanșat transformarea.
Iubirea care nu condamnă
Ceea ce vedem în ambele povestiri este puterea iubirii care nu osândește. Autorul Shawn Brace a exprimat această idee într-o frază poetică: „Calea spre vindecare și integritate trebuie să treacă prin grădina iubirii care nu condamnă.”
Poveștile lui Daryl Davis și ale lui Zacheu arată de ce. Când oamenii se simt condamnaţi, devin defensivi, dar dacă se simt văzuţi și respectaţi, inimile lor încep să se deschidă. Iubirea fără condamnare are puterea de a transforma o inimă împietrită. Data viitoare când te vei confrunta cu prejudecăţi, ostilitate sau discriminare, amintește-ţi de exemplul lui Isus și de felul în care Daryl Davis a pus în practică această abordare: caută să înţelegi înainte de a fi înţeles. Fii curios, nu combativ. Pentru că, în cele din urmă, cea mai puternică soluţie împotriva urii este conexiunea, nu conflictul.
Joshua Newbegin este coach, pastor și comunicator și îi ajută pe oameni să se dezvolte, oferindu-le claritate, încurajându-i să aibă curaj și să construiască relaţii autentice. Este fondatorul Kaizen Coaching Solutions și gazda podcastului „Unchained Brotherhood”. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
