Trăim un moment ciudat. Niciodată nu s-au vândut mai multe „programe de mentorat”, „coaching transformaţional” sau „metode psihologice” și niciodată nu a fost mai ușor ca ele să fie generate de inteligenţa artificială (IA).
Știu cum e. Inclusă într-un amplu program de modificare a stilului de viaţă, menit să mă ajute să integrez obiceiuri bune în rutina zilnică, aveam acces la un mentor nutriţionist disponibil constant pentru ajustări de dietă, încurajări și sprijin emoţional. Știam că nu eram singura lui clientă și că probabil zeci de alţi oameni primeau mesaje similare celor pe care le primeam eu, doar cu numele modificat. Ceea ce primeam nu era o relaţie reală care să mă responsabilizeze, ci un discurs motivaţional algoritmic pentru care plăteam mai mult decât m-aș simţi liberă să recunosc.
În cele din urmă am decis să merg mai departe pe cont propriu, cu gândul să-mi construiesc cu ChatGPT un agent de IA care să înlocuiască deja artificialul meu nutriţionist. Încă mai cred că orice adult cu un grad mediu de competenţe digitale ar putea economisi timp și bani făcând același lucru. Dar ce se întâmplă atunci când sprijinul care ne ajută să ne schimbăm nu mai vine dintr-o relaţie umană imperfectă, ci dintr-una impecabil funcţională?
Piaţa prezenţei
Trăim o criză a relaţiilor de sprijin, o epidemie de singurătate. Avem acces fără precedent la informaţii și bune practici, dar resimţim acut lipsa continuităţii pe care o oferă sprijinul cuiva care rămâne prezent după evaporarea entuziasmului iniţial. În acest vid s-a instalat o piaţă a prezenţei: coach-i, mentori și terapeuţi care vând în esenţă atenţie și disponibilitate. Inteligenţa artificială s-a mulat firesc pe această nevoie, într-un context în care relaţiile erau deja mediate de ecrane, asincronice și parţial predefinite. Diferenţa dintre un mentor suprasolicitat și un chatbot bine antrenat a devenit surprinzător de mică.
Alimentaţia ca prim test
Alimentaţia este un teritoriu paradoxal. Știm, în linii mari, ce ar trebui să facem: ce e sănătos, ce nu, că schimbarea durabilă presupune disciplină, nu neapărat motivaţie. Cu toate acestea, puţine domenii generează mai multă confuzie și vinovăţie. Tocmai de aceea alimentaţia este un test relevant pentru orice ghid de IA: regulile sunt clare, dar aplicarea lor depinde de corpuri reale, în contexte personale, și de o motivaţie fragilă.
La nivelul principiilor generale, ChatGPT se descurcă surprinzător de bine. Atunci când este întrebat despre alimentaţie pentru afecţiuni precum diabetul de tipul 2 sau boala de ficat gras nonalcoolic, recomandările sale sunt în majoritatea cazurilor conforme cu ghidurile clinice. Nu sunt inovatoare, dar sunt corecte. ChatGPT nu inventează teorii nutriţionale exotice; repetă coerent consensul.
Această mediocritate bine informată este unul dintre punctele sale forte. Cei mai mulţi dintre noi nu avem nevoie de o dietă revoluţionară, ci de consecvenţă. Un agent de IA poate oferi exact asta: reamintire, structură, adaptare la preferinţe declarate, fără oboseală sau judecată.
Informaţii versus discernământ
Problema apare atunci când alimentaţia devine foarte specifică. Corpul nu este un text abstract, iar patologiile nu sunt variaţii de stil. În contexte care presupun restricţii stricte, studiile arată limite clare și uneori periculoase. ChatGPT poate oferi principii corecte, dar recomandări concrete care le contrazic. Algoritmul știe regulile, însă nu știe când să se oprească.
Diferenţa esenţială faţă de un dietetician uman este discernământul. Un model de limbaj optimizează pentru coerenţă, nu pentru prudenţă. Nu poate discerne când tăcerea este mai responsabilă decât răspunsul.
Pentru majoritatea oamenilor sănătoși, utilitatea rămâne. Un agent de IA poate susţine obiceiuri rezonabile. Dar nu poate observa semnale subtile de derapaj și nu poate interveni când disciplina se transformă în control. El nu vede corpul, ci doar datele pe care i le oferim.
Robotul-terapeut
Dacă alimentaţia este un test de disciplină, sănătatea mintală este un test de vulnerabilitate. Aici nu mai vorbim despre reguli, ci despre suferinţă și sens. Atracţia este ușor de înţeles: modelele de limbaj sunt disponibile, calme și nu judecă. Dar empatia simulată nu poate concura cu intervenţia clinică.
Pe lângă validare, un terapeut uman oferă și fricţiune. Un chatbot nu face asta decât dacă este setat în mod explicit prin textul care i se oferă. Apoi, în conversaţii terapeutice cu un chatbot, dacă interlocutorul uman are gânduri de suicid pe care nu le formulează explicit, sistemul nu poate recunoaște pericolul. Studiile arată că, în scenarii de criză, această limitare poate avea consecinţe grave.
Există și un risc mai subtil: atașamentul fără reciprocitate. Pentru utilizator, conversaţia este personală; pentru sistem, este doar o instanţă statistică. În contexte de vulnerabilitate, acest tip de relaţie poate accentua izolarea și poate amâna căutarea ajutorului real.
Totuși inteligenţa artificială poate avea un rol legitim în sănătatea mintală, atunci când este folosită strict ca instrument auxiliar. Problemele apar atunci când acest rol se extinde spre substituţie, adesea nu din confuzie, ci din constrângere, adică atunci când alternativa umană este inaccesibilă.
Optimizare fără de sfârșit
Productivitatea personală este următoarea staţie. ChatGPT devine un instrument ideal pentru planuri, liste și pași măsurabili. Treptat însă, începem să ne calibrăm gândirea pentru a se potrivi sistemului. Traducem viaţa interioară în obiective și KPI-uri personale. Ceea ce nu încape în aceste formate riscă să fie tratat ca o eroare de execuţie.
Problema apare atunci când același instrument auxiliar este chemat să funcţioneze simultan în mai multe registre existenţiale. Atunci când îi încredinţăm alimentaţia, reglarea emoţională și productivitatea, nu mai externalizăm doar sarcini, ci discernământul propriu.
O viaţă trăită din plin presupune relaţii reale, cu risc, conflict și reparare. Un algoritm poate mima răbdarea și înţelegerea, dar nu poate trăi limita împreună cu noi.
Ceea ce leagă toate aceste fenomene nu este tehnologia, ci felul în care răspundem unor întrebări cu valenţă teologică: ce ne va salva și ce ne va face întregi. În cultura contemporană, aceste întrebări sunt direcţionate către relaţii fără risc, curate și controlabile.
Un exerciţiu de onestitate
Ca oameni, ne dorim schimbarea, ceea ce este firesc, dar schimbarea nu poate fi un scop în sine. Dincolo de faptul că relaţiile mecanicizate, așa cum sunt interacţiunile noastre cu inteligenţa artificială, nu pot purta greutatea unei transformări plenare, rămâne nevoia noastră de a analiza sincer: ce vrem să obţinem, de fapt, din utilizarea inteligenţei artificiale?
Un agent de IA poate fi un instrument util pentru susţinerea unei structuri de viaţă. Dar el nu este și nici nu trebuie să devină o sursă de sens. Asteriscul rămâne: a fi un utilizator responsabil de IA înseamnă să știi când îţi este suficient un ghid și când ai nevoie de ceva ce poţi obţine doar dintr-o întâlnire reală cu un om. Sau poate doar cu Dumnezeu.