Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat.

Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi. Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei. Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său. După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala. Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.“ Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!“ Cel ce primise cei doi talanţi a venit şi el şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi.“ Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!“ Cel ce nu primise decât un talant a venit şi el şi a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!“

Stăpânul său i-a răspuns: „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-am vânturat; prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu! Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Pentru că celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are! Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.“ (Matei 25:14-30)

În 1994, criminalul condamnat Stephen Mobley a devenit un caz celebru în timpul judecării apelului său la Curtea Supremă a statului american Georgia. În 1991, Stephen Mobley jefuise o pizzerie și îl executase cu sânge rece pe managerul localului, ceea ce i-a adus condamnarea la moarte. În timpul procesului de la Curtea Supremă, apărarea lui Mobley a invocat un argument extrem de controversat: Stephen Mobley ar fi fost un criminal înnăscut, „predestinat genetic“ către un astfel de comportament, ipoteză susţinută și de mărturia lui Joyce Ann Mobley Childers, mătușa lui Stephen. Ideea era inspirată de cercetările lui H.G. Brunner (recente la vremea aceea), care, în urma unor studii pe șoareci, sugera că anumite defecte genetice pot explica anumite comportamente ale indivizilor. În urma unui proces lung și anevoios, s-a confirmat pedeapsa capitală, executată pe 1 martie 2005. Ultimele cuvinte ale lui Stephen Mobley le-au fost adresate membrilor familiei și prietenilor: „(ei) sunt cei care spuneau că sunt mai mult decât am am fost și-i apreciez pentru asta“.[1] Cum ar fi corect, până la urmă, să definim eșecul din viaţa lui Mobley? Ca determinism genetic sau ca o ratare a împlinirii adevăratului său potenţial?

Ac în carul cu fân?

Virtuozitatea unui pianist stă în degetele lui, dar când spui degete nu te-ai gândi niciodată la cele de la picioare! Numai că Liu Wei este tocmai un astfel de pianist. S-a născut în 1987 în Beijing, iar la vârsta de 10 ani și-a pierdut ambele braţe deoarece, în mod accidental, a atins niște fire de înaltă tensiune când se juca de-a „v-aţi-ascunselea“. În timpul recuperării a cunoscut în spital un pictor fără mâini, întâlnire care a dat naștere visului său de a deveni un mare jucător de fotbal. Numai că, la mai bine de 8 ani de la accident, și-a descoperit o nouă pasiune: muzica sau, mai bine spus, pianul. Primul profesor de pian l-a abandonat rapid, convins că Liu nu va reuși să cânte la pian cu picioarele. Liu a învaţat însă în secret teorie muzicală și a exersat la pian. Pe 8 august 2010 a apărut pentru prima dată la emisiunea concurs „China are talent“. După câștigarea acestui concurs, Sony i-a asigurat un turneu artistic prin mai multe orașe ale lumii.

„Un om trebuie să fie responsabil pentru visurile lui“[2], afirmă adesea Liu Wei, pianistul fără mâini. Până la urmă, avem două variante pentru viaţa noastră: fie ne lamentăm de ceea ce nu avem, fie folosim la maxim ceea ce ni s-a oferit. Excelenţa nu e dată talentul pe care îl ai, ci de modul în care alegi să îl folosești.

Este adevărat că fiecare individ operează propria alegere în baza eredităţii și în contextul unor evenimente și astfel se creează un set unic de experienţe. Dar, tocmai prin aceste alegeri, fiecare dintre noi contribuie la construirea propriului mediu. Omul pleacă, într-adevăr, de la aspecte predefinite, dar, prin capacitatea unică de a decide, el ajunge să se se fabrice pe sine. Până la urmă, nu este atât de important cine ești acum, ci ceea ce ai putea deveni.

A-ţi depăși condiţia nu este tot

În după-amiaza zilei de 20 februarie 2005, Hunter S. Thompson[3], renumitul și controversatul jurnalist american, își curma viaţa prin împușcare. Avea 67 de ani. Hunter S. Thompson s-a născut într-o familie în care tatăl era veteran de război și mama, bibliotecară. Tatăl său a murit când el avea 14 ani și trauma aceasta l-a marcat pentru tot restul vieţii. Mama s-a refugiat în alcool, iar tânărul Thompson, datorită talentului său de a scrie, a fost acceptat într-o asociaţie literară. Numai că viaţa dezordonată și delicvenţa îl duc în situaţia de a fi dat afară trei ani mai târziu. A ajuns, în cele din urmă, să facă și pușcărie, după care s-a înrolat în armată, dar viaţa disciplinată nu era pentru el. A renunţat la tot pentru o viaţă aventuroasă prin America Latină.

În cele din urmă s-a stabilit în California, făcând ceea ce știa mai bine: să scrie. Stilul său este unic – o intersectare între jurnalism și beletristică. De altfel, este creditat ca fiind părintele jurnalismului Gonzo[4], un stil de jurnalism în care reporterii se implică în publicaţiile lor până ce devin personaje centrale ale acestora. Thompson a primit recunoașterea sa ca autor în urma publicării, în 1971, a romanului Fear and Loathing in Las Vegas („Frică şi dispreţ în Las Vegas“). Autorul descria călătoria „halucinantă“ a personajului principal (jurnalistul Raoul Duke, un alter-ego al autorului) în „orașul păcatelor“ (Las Vegas).

În rezumat, până la urmă, Thompson și-a depășit condiţia și a împlinit „visul american“ în stil egocentric – dar pare să nu-i fi fost de ajuns. Să fi fost actul său sinucigaș tocmai o formă de refuz a acestui tip de succes?

Sophia Chou[5], o cercetătoare de la Universitatea Naţională din Taiwan, specializată în psihologie organizaţională, a constatat, după ani de activitate în domeniu, că cel mai ușor ating succesul indivizii care sunt atât optimiști, cât și realiști. Pentru a cultiva o viziune optimistă, dar realistă, spune cercetătoarea, oamenii ar trebui să păstreze o privire limpede asupra realităţii, dar să pună accent pe ceea ce pot controla în cele mai multe situaţii.

Talent mic, rezultate mari

Don Ritchie a rămas în istorie ca omul care a salvat de la suicid cei mai mulţi semeni. Este australianul care, oficial, a salvat de la moarte 160 de persoane. Don (decedat în 2012, la vârsta de 87 de ani) nu părea deloc a fi un super-erou. Era un om absolut obişnuit. Care a fost secretul acestui bătrânel? Pur şi simplu, casa lui se afla în apropierea unei strânci din Sydney, faimoasa The Gap, de pe care se aruncau cei disperaţi. Nu era săptămână în care cineva să nu vrea să-şi curme zilele. Don ştia că poate face ceva pentru semenii lui. Aşa că se trezea în fiecare dimineaţă şi urmărea cu atenţie dacă era cineva singur prin preajma prăpastiei. Apoi, într-o manieră caldă, jovială şi fără să trezească bănuieli, începea o discuţie. Uneori vorba bună nu era de ajuns – aşa că el a trebuit chiar să imobilizeze câteva persoane pentru ca acestea să nu se arunce în prăpastie. Pentru activitatea sa, Donald Ritchie (alături de soţia sa, Moya) a primit diferite distincţii, în 2011 fiind desemnat chiar „eroul local“ al Australiei. „Cuvintele sale bune şi invitaţiile în casa sa adresate celor ce treceau prin vremuri de încercare au făcut diferenţa. Prin aceste acţiuni simple, Don a salvat un număr mare de vieţi omenești“.[6] Poate că una dintre cele mai mari investiţii nu este aceea făcută în succesul personal, ci succesul de a reuși să atingi vieţile altora. Este singura investiţie care rămâne în picioare chiar şi după moarte.

Toţi au talente, toţi sunt responsabili

Termenul „talent“, cu sensul de dar, capacitate, înzestrare personală, a intrat în uzul limbilor moderne începând cu secolul al XV-lea datorită parabolei talanţilor, rostită de Iisus Christos. În mod tradiţional, parabola talanţilor a fost văzută ca un îndemn adresat ucenicilor de a-și folosi darurile și talentele în slujba lui Dumnezeu pentru propășirea Împărăţiei. Conform contextului imediat, parabola talanţilor este spusă pentru a explica ce înseamnă „așteptarea“ (vezi Matei 25:14-30). Parabola geamănă, cea a minelor / polilor (vezi Luca 19:12-27), are aceeași orientare eschatologică. Introducerea acestei parabolei este cât se poate de clară: „Pe când ascultau ei aceste lucruri, Iisus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, și ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată.“ (Luca 19:11).

Acesta este mesajul de ţinut minte. Învăţăturile lui Christos privind așteptarea revenirii Lui sunt clare: vegherea nu înseamnă pasivitate, iar așteptarea este caracterizată de activitate. Robul paralizat de ideea de siguranţă (a păstrat cum a putut mai bine ceea ce a primit) a fost condamnat. A căuta să conservi ce ai primit, în contextul dinamic al vieţii umane și în contextul complex al vieţii spirituale, înseamnă a rămâne în lanţuri, înseamnă să pierzi sau chiar să risipești. Doar investiţia chibzuită aduce recompensa.