Cu ceva timp în urmă, un prieten mai în vârstă, acum părinte, îmi povestea despre modul în care tratamentul pe care l-a primit de la tatăl lui în copilărie l-a propulsat pe un drum presărat cu suferinţe nenecesare și l-a adus, la vârsta adultă, măcinat de anxietate, în cabinetul unui psiholog.
Pe canapelele psihologilor se revarsă, în râuri, lacrimile adulţilor care dau o voce copilului interior. Copilul pus pe locul doi, după interesele personale ale părintelui, copilul ale cărui nevoi au fost invizibile, copilul ironizat în momentele lui formative, copilul exclusiv criticat, copilul tratat cu asprime, copilul bătut, copilul abuzat, copilul care a suferit la cheremul unor adulţi care trebuiau să știe mai bine de-atât…
Pe o canapea de cabinet psihologic am mărturisit și eu neputinţa de a-mi ajuta mama, care, din cauza unei boli crude, se închisese în ea și în casă. „Poate simţi nevoia de a fi tu copilul ei”, mi-a spus psihologa și mi-a sfredelit sufletul pentru că subînţelegea faptul că îmi asum un rol sacrificial, care e nenatural și care mă văduvește de împlinirea unei nevoi legitime. Sigur că simţeam nevoia de a fi în continuare copilul mamei, dar dacă această nevoie intra în conflict cu nevoia mamei de a primi ajutorul meu, pe care aveam să o las să câștige? La următoarea ședinţă am întrebat-o pe psihologă: „Dar dacă acum e momentul să nu mai fiu copil, ci să sacrific nevoia aceasta de dragul mamei?” Mi-a spus că aceasta este o decizie pe care numai eu pot să o iau. Însă mi s-a părut neinspirat că, dacă nu aș fi revenit eu la discuţia din ședinţa anterioară, ea m-ar fi condus în continuare pe cărarea milei faţă de propria mea persoană și… atât.
Teoretic, nu este deontologic ca un psiholog să facă judecăţi de valoare privind comportamentul clientului. Concret însă, pentru a te putea centra cu adevărat pe client și a putea urmări interesul lui, e nevoie să poţi aprecia care ar fi acel interes, ceea ce implică o judecată de valoare. Din nefericire, psihologia este tributară caracterului ei laic, iar centrarea pe client este, de fapt, de multe ori o cultivare a egocentrismului clientului. De aceea prietenul meu ajuns la psiholog nu a putut primi de la acesta mai mult decât revelaţia faptului că suferinţa lui actuală este rezultatul nefericirilor pe care le-a trăit, din pricina tatălui său, în copilărie. Pentru mulţi, procesul terapeutic chiar se încheie cu găsirea unui vinovat pentru suferinţă, diferit de propria persoană, fiindcă acest lucru aduce alinare. Însă vindecarea se dovedește a fi incompletă câtă vreme noi experienţe cu impact emoţional puternic pot dezgropa durerea veche de a fi suferit nevinovat, complet dependent și deplin vulnerabil faţă de cel care ţi-a provocat suferinţa. Ceea ce ar putea aduce vindecare este iertarea, însă psihologia are o înţelegere prea schematică asupra iertării.
În creștinism, iertarea este un tratament sufletesc la fel de complex ca un plan de bătaie împotriva cancerului. Totuși, alte două maniere de a ierta ne vin azi mai natural (chiar și celor care se declară creștini). Prima pseudoiertare este iertarea bazată pe despăgubire. Ea se acordă atunci când cel care a comis nedreptatea compensează pentru răul făcut cu ceva: își exprimă regretul adânc, se umilește și restituie din pagubă, eventual cu dobândă. Este iertarea care are loc doar atunci când răul comis a fost, într-un fel sau altul, răzbunat. Atunci când cel care a greșit suferă, considerăm că s-a făcut dreptate și iertăm ușor. În creștinism aceasta este iertarea legalistului, obţinută ca urmare a unei pocăinţe acerbe și menţinută printr-un comportament dacă nu impecabil, măcar împrospătat prin penitenţe autoatribuite. A doua pseudoiertare este iertarea-uitare, care, de obicei, vine la pachet cu ignorarea făptașului, pentru că e mai ușor să uiţi atunci când făptașul e ca și inexistent pentru tine. Iertarea-uitare presupune ca nedreptăţitul pur și simplu să nu se mai gândească la ceva ce nu poate șterge cu buretele, de aceea lui îi va veni ușor să rupă relaţia, fiindcă aceasta îl va ajuta să „ierte”.
Spre deosebire de cele două, iertarea creștină nici nu cere despăgubiri făptașului și nici nu uită nimic. Ba chiar mai și urmărește binele celui care a comis nedreptatea. Aceasta pentru că obiectivul ei suprem nu este doar eliberarea celui nedreptăţit, ci și reabilitatea celui care a nedreptăţit, restaurarea (acolo unde este posibil) a relaţiei cu cel care a produs nedreptatea și transformarea pozitivă a amândurora prin tot acest proces de vindecare. Iar pentru ca întreaga progresie să fie posibilă, e nevoie de un element pe care nu-l va recomanda niciun psiholog: sacrificiul celui care iartă.
Psihologii nu îi vor recomanda clientului sacrificiul de sine pentru că, în afara perspectivei creștine, sacrificiul pare a fi doar în detrimentul acestuia.
Creștinismul construiește totul pe sacrificiu. Omenirea întreagă nu mai trebuie să Îl despăgubească pe Dumnezeu pentru ravagiile comise, prin păcat, în creaţia Lui pentru că Dumnezeu Însuși a plătit daunele prin Fiul Lui.
Fiindcă și noi facem parte din creaţia Lui, Dumnezeu Însuși a plătit dinainte, prin jertfa lui Hristos, pentru orice daună ni s-ar aduce nouă, deci nu trebuie să căutăm răzbunare. Mai mult decât actul acesta de achitare, sacrificiul lui Iisus a încarnat și a demonstrat iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. De aceea un creștin va putea să ierte, pentru că iubirea aceasta pe care o primește de la Dumnezeu umple totul. Așa că, atunci când iartă, creștinul nu iese în mod real în pierdere, fiindcă îi rămâne întotdeauna dragostea lui Hristos. Din punct de vedere creștin, iertarea este cu adevărat „centrată pe client” pentru că înseamnă o împăcare plenară, care vindecă și apropie oamenii între ei, în ciuda neajunsurilor și a greșelilor lor, și care îi aseamănă în mod nobil pe oameni cu Creatorul lor.
Psihologa mea era mamă și, contrar egocentrismului pe care îl predica implicit în cabinet, a sacrificat, la rândul ei, nopţi nedormite, gânduri și griji pentru copilul ei. Cum ar fi fost să nu o facă? Cum ar fi fost dacă nicio mamă nu ar fi făcut asta, ci ar fi insistat, de exemplu, că nevoia ei de somn este legitimă și trebuie să primeze? Nu așa funcţionează lumea. Nu am putea exista fără sacrificiu.
Cu fetiţa mea în braţe, zâmbindu-mi pentru că i-am zâmbit eu prima, am simţit că viaţa mea repornește odată cu viaţa ei. Mi-am imaginat-o alergând într-o zi însorită, chiuind de veselia aceea deplină pe care copiii o trăiesc atât de ușor. M-am văzut citindu-i povești care îmi plac și mie și trăind odată cu ea emoţia descoperirii unor lumi imaginare. Mi-am închipuit cum ea se va mira de tot felul de lucruri care există, iar eu îi voi ţine isonul mirându-mă câte lucruri frumoase am uitat crescând. Și mi-am simţit inima plină. Atât de plină, încât am simţit că am ce oferi altora fără să pierd eu nimic, ba încă tot îmi va rămâne mult. Atât de plină, încât pot chiar și să iert. M-am uimit la gândul că iubirea poate să facă lucrul acesta și L-am iubit mai mult pe Dumnezeu că a gândit ca lumea să funcţioneze cu iubire.
Alina Kartman explorează modul în care creștinismul își asumă un teritoriu pe care psihologia nu îl poate trata decât schematic: cel al iertării figurilor de autoritate care ne-au greșit în copilărie.
