„Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, și eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc.” (Matei 3:11)

Ideea de recidivă este o prezenţă nelipsită în imaginaţia și în vocabularul nostru și, de la omul declarat vindecat de cancer până la păcătosul reabilitat, întâlnim teama de acest ucigaș al speranţei și al bucuriei: „Dacă revine? Dacă recad? Dacă se întâmplă iarăși?”

În unele cazuri, în sistemul penitenciar, recidiva este legată de ciudata nostalgie după penitenciar, e un fel de adicţie a răului. Au fost date diverse explicaţii, dar nimic raţional nu poate totuși explica dorinţa de reîntoarcere în spatele gratiilor sau în lumea crimei. Ciudat și iraţional, israeliţii eliberaţi tânjeau după Egipt, iar iudeii creștini voiau să se întoarcă sub „jugul robiei” (vezi Galateni 5:1; 1 Timotei 6:1). Totuși, ceva din noi ne împinge iarăși spre acele lucruri „slabe și sărăcăcioase” (Galateni 4:9) de care tocmai ne-am îndepărtat. Este recidiva vinovăţiei.

Iertarea de sine: ce este de fapt sentimentul vinovăţiei

E greu de estimat cu adevărat importanţa iertării de sine. Dar și gravitatea recăderii în vinovăţie și neiertare de sine. Generaţia prezentă se confruntă cu o creștere a numărului de sinucideri în rândul tinerilor și, mai recent, chiar în rândul copiilor. În ultimă instanţă, cumplita neiertare de sine distruge aceste vieţi primăvăratice.

Conţinutul mesajelor de adio lăsate de cei plecaţi variază în detalii, dar numitorul comun rămâne același: neiertarea de sine în faţa căderii sau a eșecului. Cel ce iartă „fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exodul 34:7) este gata să ofere ajutor: „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu și veţi trăi!” (Ezechiel 18:32).

Unde a fost Dumnezeu? gemea mama lângă trupul rece al unui băiat de 18 ani. Dumnezeu a fost tot timpul alături, dar iertarea Lui salvatoare, glorioasă și plină de lumină și har rămâne totuși dependentă de o altă formă de iertare – iertarea de sine. Degeaba te iartă Dumnezeu dacă tu refuzi să te ierţi. Neiertarea de sine e cauzată, în primul rând, de vederile noastre greșite cu privire la ideea de iertare și, în particular, cu privire la iertarea de sine.

Surpriza groparilor

Geneza 37:29 – „Ruben s-a întors la groapă și iată că Iosif nu mai era în groapă.”

Expresia „să îngropăm amintirile” – sau răul, sau trecutul – este o altă prezenţă familiară în vocabularul nostru și comunică ideea de pace și împăcare prin îngroparea conflictului.

Dar poate fi cu adevărat pace în suflet prin îngroparea răului sau a trecutului? Poate îngroparea să-i reunească pe cei depărtaţi și să-i apropie pe cei care se urăsc? Depinde ce îngropi. Spre exemplu, dacă îngropi un pachet de ţigări în sertarul mesei, te reîntâlnești cu el de câte ori deschizi sertarul acela. Aceasta nu este o îngropare inteligentă și nici sinceră. Răul nu este un cadavru în descompunere, nu este un material care putrezește, ci este o sămânţă, o rădăcină care dă lăstari, o tumoare care produce germeni și care însămânţează tot corpul cu progeniturile ei. Este o mină amorsată și gata să explodeze, este un mormânt adânc acoperit cu crengi și frunze, o cursă legată cu un cablu de oţel de trunchiul unui stejar.

Îngroparea răului trecut, prezent sau viitor nu înseamnă iertare și împăcare, ci doar o periculoasă, agravantă amânare. Este asemenea ţepilor care intră mai adânc în carne cu fiecare mișcare. Răul prezent la nivelul experienţei sau al memoriei nu trebuie îngropat, ci trebuie ars și cenușa trebuie aruncată pe ape.

Degeaba a îngropat Cain sângele lui Abel… „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Geneza 4:10). Nu se poate fugi de amintirea răului, nu există niciun refugiu specializat pentru așa ceva, fiindcă, oriunde s-ar refugia omul – în deșert, în alcool, în desfrâu, în drog, în justificare sau în blamare –, el se refugiază cu răul în el și răul dinăuntru este cu mult mai primejdios decât cel din afară. Ca să poată rămâne credincioși de stil vechi ai ortodoxiei ruse, în timpul persecuţiei staliniste, familia Lycov s-a refugiat în Siberia, în 1936. Au scăpat cu toţii de demonul din afară, dar nu și de cel dinăuntru, fiindcă au dus cu ei acolo, în totală izolare, discordia, incestul și blestemul. Acolo, în Siberia, în fiecare dimineaţă, de-a lungul a zeci de ani, Agafia Lycov, ultima supravieţuitoare a familiei, îngenunchează, se închină și îl blestemă pe patriarhul Rusiei din vremea lui Stalin. Siberia, Sahara sau Himalaya nu pot să rezolve problema răului și, cu atât mai puţin, să vindece sufletul de stigmatul simţământului vinovăţiei. Răspunsul trebuie căutat în altă parte.

Focul sacru

Dacă am întreba cui îi place ilustraţia cu focul mistuitor, probabil că puţini oameni ar răspunde afirmativ. „Păcătoșii sunt îngroziţi în Sion, un tremur a apucat pe cei nelegiuiţi, care zic: «Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine din noi va putea să rămână lângă niște flăcări veșnice?»” (Isaia 33:14).

Dar nu este nimic de groază, nimic de temut cu privire la focul mistuitor și la flăcările veșnice, atunci când știm cine este Cel ce a zis: Doar „părticelele de plumb le voi depărta din tine” (Isaia 1:25) Aceasta este adevărata soluţie pentru răul din viaţa noastră și pentru memoria lui – focul lui Dumnezeu, care arde și nimicește răul și amintirea lui din viaţa noastră.

Citește și: Când regretele sunt prea târzii. Ce ar trebui să știi înainte de a divorţa

Expresia „Dumnezeu aruncă păcatul în marea uitării” pe cât de nevinovată pare, pe atât este de periculoasă. Americanii au dezvoltat ilustraţia și au spus că, după ce va arunca păcatele în marea uitării, Dumnezeu va pune acolo un semn: „Pescuitul interzis!”. Nu, Dumnezeu nu aruncă păcatele în marea uitării, de unde cineva își poate imagina că ele ar putea fi scoase cândva din nou la suprafaţă, ci le arde, pentru a le elimina pentru totdeauna: „Eu, Eu îţi șterg fărădelegile, pentru Mine, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25).

Iosif le-a vorbit o singură dată fraţilor lui despre intenţia lor, apoi a ars definitiv acest episod și, fără să mai vorbească vreodată de el, a vorbit toată viaţa despre ceea ce a făcut Dumnezeu pornind de la intenţia lor. Nu rămâne nici măcar amintirea păcatului, fiindcă memoria sfinţită de Dumnezeu nu păstrează amintirea păcatului, ci amintirea veșnică a iertării păcatului. Focul mistuitor nimicește doar ceea ce urma să te nimicească. De aceea mă pot ruga: Doamne, botează-mă cu Duhul Sfânt și cu foc! Nu e nevoie să fugim de Dumnezeu, ci mai degrabă să fugim la El: „Eu îţi șterg fărădelegile ca un nor și păcatele, ca o ceaţă; întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Isaia 44:22).

Depresia lui David

Psalmii 38:6 – „Sunt gârbovit, peste măsură de istovit. Toată ziua umblu plin de întristare.”

David, depresiv? De unde venea starea aceasta? „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate” (Psalmii 32:3). Deci cauza depresiei lui era propria tăcere. Rezultă că remediul este chiar opusul: „Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!» și Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmii 32:5).

Așadar, dacă Dumnezeu m-a iertat, a ars, a șters, a dus la nefiinţă păcatul, fărădelegea sau greșeala mea, atunci nu trebuie să urmez și eu „pilda lui Dumnezeu” (Efeseni 5:1) și să nu mă întorc, iarăși și iarăși, sub „jugul robiei” unei conștiinţe vinovate?

Mulţi dintre pacienţi ar părăsi spitalul vindecaţi mult mai repede dacă ar renunţa la resentiment și la neiertarea de sine. Ar crește multă iarbă pe aleile spitalului și ar curge mult mai puţine lacrimi la porţile cimitirelor.

În ce privește ispitirea, Satana va prezenta totdeauna păcatul ca fiind minor, iar după comitere ca fiind major. Dacă am putea vedea păcatul înainte de comitere așa cum îl vedem după aceea!

Dar lucrul cel mai important și care rămâne este nu mărimea păcatului, ci iertarea și curăţirea lui: „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţește de orice păcat” (1 Ioan 1:7).

Un păcat și mai mare decât păcatul comis este refuzarea iertării pe care o oferă Iubirea fără început, fără margini și fără sfârșit. De ce să vrei să îţi amintești de ceea ce Dumnezeu a hotărât să nu Își aducă aminte?

Nu există îngeri și oameni pe pământ, ci doar oameni care au primit iertarea și pacea cu Dumnezeu și oameni care au refuzat să le primească. Cel mai sfânt și cel mai păcătos dintre oameni au șanse egale în faţa vieţii, fiindcă ambii au acces la singurul Izvor al schimbării: Oglinda sfântă a vieţii și Cuvântului lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Acolo, în chip misterios, cel mai sfânt și cel mai păcătos dintre oameni sunt schimbaţi în asemănarea chipului Său. De acolo, prin ei deopotrivă, Dumnezeu „răspândește prin noi în orice loc mireasma cunoștinţei Lui” (2 Corinteni 2:14).

Penitenţe?

Am fost făcuţi să credem că simţământul vinovăţiei trebuie păstrat ca o atitudine permanentă și că aceasta ar fi în sine o virtute. Ce depărtare de adevăr! Simţământul vinovăţiei nu face pe nimeni o persoană superioară, ci doar una conștientă. Durerea este bună și binecuvântată, fiindcă ea semnalează o problemă de sănătate sau o primejdie, dar, odată ce problema a fost rezolvată și am fost vindecaţi, durerea dispare. După cum durerea este semnul suferinţei, încetarea durerii este semnul vindecării. De ce ar dori cineva ca, după ce a fost vindecat de durerile și chinul conștiinţei, să recadă în suferinţă ca și când nimic nu s-ar fi schimbat? Chiar nu s-a schimbat nimic? Iubirea și iertarea lui Dumnezeu în Jertfa de la Golgota înseamnă nimic?

Este totuși posibil ca, după ce ai primit iertarea de la Dumnezeu, simţământul vinovăţiei să persiste. Nu face corp comun cu un astfel de simţământ, ci consideră-l un intrus, revino la Marele Medic și denunţă-l!

El îţi va spune că acest simţământ nu este adevărat, ci este numai o senzaţie asemănătoare cu cea pe care o are cineva după amputare.

Această stare de lucruri nu este produsul unei iertări pe jumătate, ci al unei credinţe pe jumătate. Din acest motiv venim și revenim, cerând iertare pentru ceea ce ne-a fost deja pe deplin iertat.

Te-ai întrebat vreodată de ce orbul care apare în Evanghelia după Marcu, la capitolul 8, nu este pe deplin vindecat îndată ce Iisus Se atinge de el? De ce, în loc să vadă deslușit, el vede oamenii „ca niște copaci”? Nu era o problemă legată de puterea lui Iisus, ci era o problemă legată de credinţa lui. Iisus intervine a doua oară și de această dată vindecarea este deplină. Domnul nu va alunga de la El pe cineva care are mai puţină sau insuficientă credinţă, ci va merge la pas cu el, până la capăt. Credinţa lui nu poate primi eliberarea deplină, ci doar o parte din ea. El este chemat de Dumnezeu să reia lupta credinţei și de șapte ori dacă ar cădea, de șapte ori să se ridice!

La fel este cu iertarea și îndeosebi cu iertarea de sine. Uneori, puţina noastră credinţă primește un fel de arvună, dar încă ne temem să pășim în libertate. Domnul nu-l abandonează pe cel care merge încet sau merge șchiopătând, ci merge la pas cu el, oricât de încet ar fi acel pas.

Sub presiunea și tensiunea vinovăţiei, suntem înclinaţi să recurgem la orice mijloace omenești de dobândire a păcii sufletului. Construim biserici, facem juruinţe și promisiuni, facem donaţii, ridicăm spitale sau școli, facem pelerinaje, mătănii sau posturi, ne călugărim, ne facem preoţi sau pastori. Acestea sunt lucruri deosebit de bune și binecuvântate în ele însele, dar „care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârșirea cerută de cugetul lui” (Evrei 9:9). În domeniul iertării, ele „au, în adevăr, o înfăţișare de înţelepciune într-o închinare voită, o smerenie și asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământești” (Coloseni 2:23).

Rădăcini

Matei 16:13-15 – „Isus a venit în părţile Cezareei lui Filip și a întrebat pe ucenicii Săi: «Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?» Ei au răspuns: «Unii zic că ești Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia sau unul din proroci.» «Dar voi», le-a zis El, «cine ziceţi că sunt?»”

De unde vine îndoiala, de unde vine amânarea, de unde vine necredinţa sau puţina credinţă? Toate izvorăsc și vin din ceea ce credem noi despre Dumnezeu, lucru despre care Tozer spunea că este „cea mai însemnată valoare din viaţa unui om”. Unii dintre contemporanii lui Iisus credeau că El este Ilie, alţii că este Ieremia sau unul dintre proroci. Știind însemnătatea capitală a acestui lucru, Iisus îi întreabă direct pe ucenicii Lui, așa cum ne întreabă pe noi acum: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” Cine sunt Eu pentru voi, cei care Mi-aţi văzut viaţa așa de aproape? Ce alegem să credem și ce voim să înţelegem noi cu privire la Dumnezeu va determina relaţia noastră cu El și cu destinul nostru vremelnic și veșnic. Dacă El este pentru noi un străin, atunci nu vom merge după El, indiferent ce greutate ar avea chemarea Lui: „Nu merg deloc după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10:5).

Iertarea pe care ne-o acordă Dumnezeu nu este o posibilitate sau o probabilitate, ci este o lege așa cum este „legea păcatului și a morţii”: „Astfel dar, după cum printr-o singură greșeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot așa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa” (Romani 5:18). În afară de refuz sau respingere, nu există păcat care să fi fost comis sau care se va comite vreodată și care să nu fie acoperit de această „hotărâre de iertare”.

Orice pas din viaţa noastră și însăși relaţia noastră cu Dumnezeu sunt produsul a ceea ce credem noi despre El. Vom primi iertarea Lui și ne vom ierta cu adevărat pe noi înșine doar dacă am crezut Cuvântul Lui cu adevărat. Nu este nevoie ca Dumnezeu să fie rugat și înduplecat să ne ofere deplina Lui iertare: „În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu și nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl Însuși vă iubește, pentru că M-aţi iubit și aţi crezut că am ieșit de la Dumnezeu” (Ioan 16:26-27). Iertarea nu este ceva improvizat, ci Pământul și viaţa au fost întemeiate pe iertarea care ne este oferită în Acela care a fost „înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8, TSB). De aceea, Iisus Se adresează cu „păcatele își sunt [deja] iertate” (Matei 9:2) sau „păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate” (Luca 7:47).

Cine sunt cei cuprinși în binecuvântarea acestei hotărâri? „Oricine crede” (Ioan 3:16), „în oricât de mare număr” (Faptele 2:39), „pentru toţi oamenii” (Tit 2:11), „cine vrea” (Ezechiel 3:27), „oricine aude” (Matei 7:24), „niciunul să nu piară” (2 Petru 3:9), „toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9)! Excepţie face doar cel care „va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit și va batjocori pe Duhul harului” (Evrei 10:29), adică va refuza darul iertării în Hristos Iisus. În acest caz și doar în acest caz „Nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate” (Evrei 10:26)!

Care este atunci motivul pentru care așa de mulţi oameni nu se bucură încă de libertatea „sfinţilor, în lumină” (Coloseni 1:12), ci aleg să stea „în întuneric și în umbra morţii” (Luca 1:79)? Dar curajul celor care au primit invitaţia pe ce se bazează? „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. și, dacă știm că ne ascultă, orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1 Ioan 5:14-15).

Ne sunt clari primii pași pe care îi avem de făcut, dar cum rămâne cu ultimul pas, prin care suntem făcuţi stăpâni pe ceea ce am cerut? Oare luăm noi, cu adevărat, în stăpânire darul iertării în Domnul Hristos? Ne asumăm noi dreptul de proprietate asupra a ceea ce ne-a dat Dumnezeu în Iisus? Atunci când cobori de pe muntele rugăciunii de iertare, poate cineva să vadă strălucirea feţei tale? Mărturisește oare viaţa ta că ești o fiinţă iertată și transformată?

Dumnezeu nu are nevoie de timp ca să ierte, ci doar de o inimă primitoare. El iartă păcatul în clipa comiterii lui și noi suntem chemaţi să umblăm în aceeași lumină. După cum Dumnezeu nu are nevoie de timp ca să ierte păcatul și greșeala ta, la fel tu să nu ai niciodată nevoie de timp de gândire ca să îl ierţi pe aproapele tău sau ca să te ierţi pe tine însuţi, ci să ierţi chiar în clipa aceea.

Iertarea este o urgenţă primordială.

Dumnezeu iartă deplin, complet și fără plată. El nu mai aduce niciodată în discuţie păcatul pe care l-a iertat, fiindcă l-a ars și l-a făcut cenușă afară din viaţa ta. Aceasta este nunta Mielului la care tu nu ești „nici străin, nici oaspete” (vezi Efeseni 2:19), ci biserica lui Hristos este Mireasa lui Hristos! „și am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: «Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel Atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne înveselim și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit și i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor și curat.» (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) Apoi mi-a zis: «Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!» Apoi mi-a zis: «Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!»” (Apocalipsa 19:6-9, subl. ad.).