Fără să susţină vreo clipă mântuirea prin fapte sau măcar să facă aluzie la ea, apostolul Pavel face apel la adoptarea unui stil de viaţă în armonie cu credinţa pe care o declară creștinii.
Unul dintre pasajele biblice greu de înţeles, mai ales pentru aceia dintre noi care credem că mântuirea prin credinţă este posibilă doar prin harul lui Dumnezeu, este cel din Filipeni 2:12 (Revised Standard Version): „Lucraţi la propria voastră mântuire cu frică și cutremur.” Dificultatea este sporită de versetul următor: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea” (2:13). Pare să existe o contradicţie între cele două afirmaţii – promisiune versus poruncă. Există ceva legalist în îndemnul de a lucra la mântuirea noastră? Sau este vorba cumva de o echilibristică între elementul uman și cel divin în procesul de mântuire?
Unul dintre adevărurile cele mai preţioase despre care a scris Pavel este legat de mântuirea prin credinţă, un dar în întregime al harului. În toată perioada în care a slujit, Pavel a proclamat adevărul că mântuirea nu poate veni decât prin har, că suntem primiţi de Dumnezeu nu pentru meritele noastre, ci pentru că acesta este darul Lui. Apostolul a lăsat moștenire comunităţii creștine două epistole întregi – Romani și Galateni – dedicate în întregime acestei vești bune a harului mântuitor al lui Dumnezeu. De asemenea, le-a scris efesenilor: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9). Și atunci, ce a vrut să spună apostolul când i-a sfătuit pe creștini să lucreze la mântuirea lor?
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”
Ceea ce spune el, de fapt, este că ar trebui să trăim în concordanţă cu crezul nostru. Mesajul lui este acesta: „Da, sunteţi mântuiţi prin credinţă. Sunteţi salvaţi prin harul fără plată al lui Dumnezeu. Dar sunteţi salvaţi pentru a trăi ca niște oameni salvaţi. Credinţa voastră trebuie să se reflecte în modul în care trăiţi. Aceasta înseamnă să trăiţi o viaţă de ascultare, la fel ca marele nostru model, Iisus Hristos, care S-a făcut ascultător până la umilinţă și la moarte (Filipeni 2:5-12). În plus, umblarea voastră creștină este o responsabilitate pe care nu o puteţi delega nimănui.”
„Lucraţi la mântuirea voastră” nu înseamnă, prin urmare, „lucraţi pentru mântuirea voastră”, ci „trăiţi o viaţă în concordanţă cu statutul de copii ai lui Dumnezeu”. După cum subliniază Jac Muller, „credinciosul este chemat la acţiune, la urmărirea activă a voinţei lui Dumnezeu, la hrănirea vieţii spirituale, la adoptarea virtuţilor vieţii creștine și la o aplicare personală a mântuirii. El trebuie «să lucreze în afară» ceea ce Dumnezeu, în harul Său, a «lucrat în interiorul său».” [1]
Este o responsabilitate care trebuie purtată „cu frică și cutremur”. Pavel nu se referă aici la teroarea[2] cu care ar trebui să umblăm în faţa unui stăpân răzbunător; nici nu este cuprins de vreo frustrare legată de atingerea scopului răscumpărător al lui Dumnezeu. Dar el este precaut cu privire la capacitatea înnăscută a sinelui de a fi prea încrezător sau mulţumit în parcursul spre împărăţie. Ellen White avertizează: „Dumnezeu nu vă cere să vă temeţi că nu Își va îndeplini promisiunile, că răbdarea Lui va obosi sau compasiunea Lui nu va fi de ajuns. Temeţi-vă ca nu cumva voinţa voastră să nu fie supusă voinţei lui Hristos, ca nu cumva trăsăturile voastre de caracter ereditare și cultivate să vă controleze viaţa! Temeţi-vă ca nu cumva eul să se interpună între sufletul vostru și marele Maestru! Temeţi-vă ca nu cumva voinţa proprie să strice scopul înalt pe care Dumnezeu dorește să îl îndeplinească prin voi! Temeţi-vă de încrederea pe care aţi putea să o aveţi în propriile forţe, temeţi-vă ca nu cumva să vă retrageţi mâna din mâna lui Hristos și să încercaţi să mergeţi pe calea vieţii fără prezenţa Sa permanentă!”
Dumnezeu ne împuternicește să rezistăm până când va termina în noi lucrarea pe care a început-o.
Acesta este sensul în care umblarea noastră creștină trebuie să aibă loc cu frică și cutremur. În niciun caz Pavel nu sugerează însă că acest parcurs trebuie realizat prin forţe proprii. Dumnezeu ne împuternicește să rezistăm până când va termina în noi lucrarea pe care a început-o (Filipeni 1:6).
Accentul pus pe lucrarea lui Dumnezeu în viaţa unui creștin (1 Corinteni 12:6-11; Galateni 2:8; Efeseni 1:11-20) arată că El este Cel care garantează că ne va purta prin tot procesul mântuirii. După cum a remarcat Karl Barth, „Dumnezeu este Cel care dă fiecăruia tot ceea ce realizează în «lucrarea mântuirii sale». (…) Prin urmare, ne încredinţăm în întregime puterii lui Dumnezeu, recunoscând că harul Lui și, în cele din urmă, totul – voinţa și îndeplinirea, începutul și sfârșitul, credinţa și revelaţia, întrebările și răspunsurile, procesul căutării și momentul găsirii – vine de la Dumnezeu și devine real numai în Dumnezeu.”[3]
Aceasta este frumuseţea Evangheliei. Dumnezeu are rolul primordial în mântuirea omului. Harul Său iniţiază și tot harul Său finalizează procesul de răscumpărare. „Tot ceea ce trebuie făcut la porunca Lui poate fi realizat în puterea Lui. Toate poruncile Lui sunt împuterniciri.”[4]
Prin urmare, nu vă temeţi! Nu vă clătinaţi! Credeţi și daţi-I voie lui Dumnezeu să lucreze în voi!
John M. Fowler este editor al revistei Dialogue. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei.