Pentru a avea o însemnătate, sinceritatea trebuie să fie legată de ceva. Este imposibil să fii sincer fără a fi sincer în legătură cu un incident sau cu o problemă anume, iar acest lucru înseamnă că sinceritatea și credinţa nu pot fi separate.
În lumea de astăzi, credinţa nu mai are greutatea de altădată. Oamenii caută ceea ce este corect din punctul lor de vedere, ceea ce „simt” ei că este bine. Nu este de mirare că valorile diferă.
Momentul și locul în care ne naștem au efecte profunde asupra valorilor pe care le vom adopta și pe care le vom preţui. În unele culturi, ospitalitatea și loialitatea sunt valori-cheie. În altele, curajul și puritatea ar putea fi privite cu mai multă admiraţie, în timp ce, în alte context, datoria, perseverenţa sau patriotismul primează.
De ce are sinceritatea valoare?
Din experienţa mea de profesor într-o universitate creștină, pot spune că sinceritatea reprezintă una dintre valorile care câștigă popularitate atât la nivel local, cât și global. Conform dicţionarului, o persoană sinceră este „caracterizată de autenticitate” și de „absenţa ipocriziei”. Printre tinerii cu care lucrez există un consens tot mai larg cu privire la faptul că oamenii grijulii și iubitori nu ar trebui să se lase prinși în dezbateri inutile cu privire la convingeri și viziuni diferite asupra adevărului. „Până la urmă, din moment ce nu vom fi niciodată de acord, de ce să ne deranjăm?”, ar spune mulţi. „Ceea ce contează cu adevărat este să fim sinceri cu privire la ceea ce credem.”
Am întâlnit recent aceste idei la cursurile mele de religie. Rugaţi să inventarieze acele calităţi pe care Dumnezeu Și-ar dori cel mai mult să le găsească la noi, studenţii au declarat, într-o majoritate covârșitoare, că Dumnezeu apreciază mai mult sinceritatea noastră decât puritatea sau crezul corect. Dar este adevărată o astfel de opinie?
Sunt de acord că există o doză de confort în ideea conform căreia convingerile cuiva sau puritatea vieţii lui nu contează atâta timp cât persoana respectivă este sinceră. O asemenea opinie pare incluzivă și sensibilă (aceste valori sunt, de asemenea, tot mai populare). De asemenea, este adevărat că putem apela la Biblie pentru a susţine importanţa sincerităţii.
Regele David și-a îndemnat fiul – pe Solomon – să Îl cunoască pe Dumnezeu și să-I slujească „cu toată inima” (1 Cronici 28:9). Primii creștini se adunau și mâncau împreună „cu bucurie și cu curăţie de inimă” (Faptele 2:46). Pavel scrie că sinceritatea constituie una dintre cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească liderii bisericii (1 Timotei 3:8). Iacov scrie că înţelepciunea care își are originea în cer este „curată”, dar și „nefăţarnică” (Iacov 3:17). Dincolo de aceste referiri explicite, Biblia este plină de istorii care reliefează valoarea pe care o are sinceritatea în ochii lui Dumnezeu. Una dintre criticile cele mai aspre ale lui Iisus la adresa liderilor religioși din vremea Sa a fost că aceștia erau ipocriţi și lipsiţi de sinceritate (vezi Matei 23:13, Matei 23:15, Matei 23:23).
Dumnezeu poate salva oameni sinceri care pot fi neștiutori sau confuzi cu privire la ceea ce este corect și adevărat.
Este limpede, prin urmare, că sinceritatea este o calitate admirabilă, pe care Dumnezeu ar dori să o găsească în noi toţi. De asemenea, este adevărat că mântuirea noastră nu depinde de faptul ca toate convingerile noastre să fie corecte. Dumnezeu poate salva oameni sinceri care pot fi neștiutori sau confuzi cu privire la ceea ce este corect și adevărat. Dar bagatelizează acest adevăr importanţa convingerilor noastre? Putem presupune că nu contează ce credem, câtă vreme suntem sinceri? Este rezonabil să supraestimăm sinceritatea?
Cred că această supraevaluare a sincerităţii ignoră două dintre caracteristicile ei. În primul rând, a fi cu adevărat sincer este mult mai dificil decât am crede la prima vedere. Apelul la sinceritate, mai degrabă decât la credinţa corectă, nu este o trecere de la ambiguitate la încredere pașnică. În loc să facă lucrurile mai simple sau mai ușoare, apelul la sinceritate stabilește un standard incredibil de înalt, care ridică noi probleme.
Inima noastră înșelătoare
După cum observă profetul Ieremia, „inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Dacă inima omului este atât de înșelătoare, poate că retragerea noastră din dezbaterile despre „credinţe” și „adevăr” spre siguranţa oferită de sinceritate nu este totuși un pas atât de sigur. Chiar dacă sinceritatea ar fi tot ce contează, cum am putea ști dacă suntem sau nu pe deplin sinceri? Aceasta este o virtute destul de alunecoasă, dificil de posedat pe deplin și în mod consecvent (și dificil chiar și de definit).
De câte ori nu am crezut că suntem sinceri în legătură cu ceva, doar pentru a ne da seama mai târziu că ne-am înșelat pe noi înșine și că motivele noastre nu erau atât de pure pe cât am crezut la început? De exemplu, căsătoria începe de obicei cu doi oameni care simt sincer că și-au găsit sufletul pereche. Ei fac de bunăvoie jurăminte de iubire și își promit fidelitate unul altuia pentru tot restul vieţii lor. Cu toate acestea, dacă am căuta aceste cupluri câţiva ani mai târziu, am constata că unele dintre căsătorii s-au încheiat deja.
Dacă am discuta cu foștii parteneri, mulţi ar mărturisi că la baza căsătoriei au stat, cel puţin în parte, motive care nu garantau robusteţea unei relaţii – dorinţa de a le face pe plac părinţilor, fuga de singurătate, nevoia de a-și satisface dorinţa de intimitate fizică sau speranţa că se vor bucura de mai multă siguranţă financiară. Dacă cineva ar fi sugerat în ziua nunţii că a observat aceste intenţii, mirii le-ar fi negat vehement, ba chiar cu sinceritate. Motivaţiile lor nu erau pe deplin conștientizate, așa că nu ar fi putut sesiza că decizia și jurămintele lor nu erau sincere până la capăt. Evident, judecăţile noastre cu privire la sinceritate nu sunt foarte demne de încredere.
Poate sinceritatea să reziste singură?
Întrebarea „Contează ceea ce cred, atâta timp cât sunt sincer?” se poate naște și din presupoziţia că sinceritatea este o calitate care poate exista în lipsa credinţei. În realitate, lucrurile nu stau deloc așa.
Sinceritatea presupune o credinţă în ceva sau despre ceva. Această realitate este surprinsă într-o serie de pasaje biblice. Scriindu-le credincioșilor din Corint, apostolul Pavel mărturisește că se teme ca nu cumva mintea lor să se îndepărteze de „devotamentul sincer și curat faţă de Hristos” (2 Corinteni 11:3, New International Version). Observăm, așadar, că sinceritatea are un obiect – pe Hristos. Într-una din epistolele către Timotei, Pavel amintește de credinţa lui „neprefăcută” (2 Timotei 1:5), iar apostolul Petru scrie, de asemenea, despre „dragostea de fraţi neprefăcută” (1 Petru 1:22).
Așadar, atunci când o persoană spune că este sinceră, ar trebui să întrebăm, pe bună dreptate: „În legătură cu ce?” Cineva poate fi sincer în convingerea că sinceritatea nu contează. Sinceritatea trebuie să fie atașată de ceva pentru a însemna ceva. Este imposibil să fii sincer fără să fii sincer în legătură cu ceva, iar asta înseamnă că sinceritatea și credinţa/convingerea nu pot fi separate.
Importanţa credinţei
Ajungem la ceea ce cred eu că este cea mai gravă problemă la ideea că nu contează ce crezi, dacă crezi cu sinceritate, și anume: credinţa/convingerea nu poate să nu conteze, deoarece ceea ce credem ne ghidează comportamentul. Legătura dintre credinţă și comportament (precum și importanţa acestei legături) poate fi ilustrată printr-un număr aproape nelimitat de exemple.
Credinţa/convingerea contează, deoarece ceea ce credem ne ghidează comportamentul.
La 26 aprilie 1986 s-au produs două explozii la reactorul nr. 4 al Centralei nucleare de la Cernobîl, eliberându-se în mediu cantităţi mari de elemente radioactive, care au provocat moartea a peste 4.000 de persoane și au afectat sănătatea altor 70.000. Cauza dezastrului nu a fost lipsa de sinceritate din partea experţilor nucleari. Aceștia testau unul dintre cele patru reactoare de la Cernobîl și credeau sincer că vor putea controla rata de fisiune. S-au înșelat. A avut loc o reacţie în lanţ necontrolată, iar reactorul a explodat. Experţii nu erau oameni răi, care încercau să otrăvească mediul și să-și ucidă familiile sau vecinii. Totuși, sinceritatea nu i-a protejat de consecinţele drastice ale convingerii lor greșite că 18 bare de control din bor ar fi suficiente pentru a gestiona reacţia nucleară în lanţ.[1]
Cei care sunt familiarizaţi cu istoria medicinei știu că, până și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, medici bine intenţionaţi examinau și tratau pacient după pacient fără să se spele pe mâini. Ei foloseau instrumente care nu fuseseră sterilizate și purtau același halat chirurgical pe tot parcursul zilei, în ciuda acumulării de sânge și de puroi de la procedurile anterioare. Acești medici erau sinceri în dorinţa lor de a ajuta pacienţii, dar nu înţelegeau cum se transmit infecţiile. Nu era de mirare, așadar, că infecţiile mortale se răspândeau cu repeziciune printre cei care fuseseră supuși unei intervenţii chirurgicale. Amputaţiile aveau o rată de mortalitate între 40 și 45 la sută. Febra puerperală (o infecţie a tractului genital feminin care apare ca o complicaţie după naștere) a ucis aproape una din cinci mame în unele spitale.[2]
Câţi dintre noi am dori astăzi să fim operaţi de acești chirurgi? Câţi dintre noi am spune: „Ei bine, atâta timp cât medicii sunt sinceri, nu-mi pasă ce cred ei despre transmiterea infecţiilor sau chiar despre anatomia umană. Ce cred ei nu contează!”?
Am spune că nu contează dacă piloţii îl cred sau nu pe controlorul de trafic aerian, atâta timp cât vor cu sinceritate să ne ducă acasă? Și, dacă nu, de ce am face asta în cazul unui profesor sau al unui predicator? Este de înţeles că așteptăm de la ei sinceritate, dar ne dorim mai mult de atât.
Citește și: Cum aflu care este voia lui Dumnezeu în viaţa mea?
În fiecare domeniu al vieţii cotidiene ne așteptăm ca oamenii să acceseze informaţiile disponibile, așa încât să se comporte în consecinţă. Ne așteptăm ca ei să știe și să creadă lucruri rezonabile și apoi să trăiască în armonie cu aceste convingeri.
Același lucru este valabil și în domeniul religiei și al credinţei. Misiologul K.P. Yohannon spune istoria unui comerciant care a ajuns pe una dintre insulele din Pacificul de Sud. Când acest comerciant a început să discute cu șeful insulei, a observat o Biblie în casa acestuia și și-a dat seama că misionarii vizitaseră deja insula. Dezgustat, negustorul și-a bătut joc de șef pentru că ascultase „aceste prostii ale misionarilor”. Șeful l-a înfruntat pe negustor, asigurându-l că discuţia lor nu ar mai fi avut loc dacă misionarii nu ar fi venit pe insulă: „Vezi piatra mare și albă de acolo? Este o piatră unde, cu doar câţiva ani în urmă, obișnuiam să spargem capetele victimelor noastre pentru a le lua creierul. Vezi cuptorul acela mare de acolo? În el obișnuiam să gătim trupurile victimelor, înainte de a ne ospăta cu ele. Dacă nu am fi ascultat ceea ce tu numești «prostiile acestor misionari», capul tău ar fi fost deja zdrobit pe acea piatră, iar trupul tău ar fi stat la copt în acest cuptor.”[3]
Ce a făcut diferenţa în viaţa șefului insulei? Putem fi de acord că a existat o schimbare pozitivă în viaţa lui, dar acea schimbare nu a implicat o trecere de la ipocrizie la sinceritate. S-ar putea să fi spart cranii și să fi gătit creiere cu mare sinceritate! În schimb, diferenţa a apărut atunci când convingerile sale s-au schimbat, iar aceste noi convingeri au dus la o schimbare profundă a comportamentului.
Sinceritatea, cu siguranţă, nu este suficientă. Ceea ce credem contează – pentru noi, pentru ceilalţi, pentru Dumnezeu.
Nu trebuie să căutăm prea mult pentru a găsi oameni care sunt devotaţi unei ideologii religioase. Sinceritatea lor este admirabilă, dar convingerile lor îi pot duce la acţiuni foarte greșite, cum ar fi să poarte veste cu explozibili pe care să le detoneze în mijlocul oamenilor nevinovaţi. Iisus Însuși a avertizat cu privire la patimile religioase oarbe, atunci când le-a spus ucenicilor Săi că va veni ziua „când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu” (Ioan 16:2). Sinceritatea, cu siguranţă, nu este suficientă. Ceea ce credem contează – pentru noi, pentru ceilalţi, pentru Dumnezeu.
În întreaga Biblie vedem eforturile lui Dumnezeu de a-i instrui pe urmașii Săi cu privire la cel mai bun mod de a trăi. „Niciodată nu voi uita poruncile Tale, căci prin ele mă înviorezi” (Psalmi 119:93), spunea psalmistul. Nu este întotdeauna ușor să înţelegem călăuzirea lui Dumnezeu. Credincioșii nu vor fi întotdeauna de acord cu privire la fiecare punct de doctrină, dar este de așteptat din partea noastră să cercetăm Scripturile cu rugăciune și umilinţă, astfel încât să ajungem „ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15).
Chiar dacă este dificilă, lupta pentru a înţelege corect călăuzirea lui Dumnezeu merită purtată. Cu cât înţelegem mai mult voia lui Dumnezeu pentru noi, cu atât vom trăi mai bine.
O viaţă de credinţă și sinceritate
Apostolul Petru subliniază importanţa credinţei, a ascultării și a sincerităţii: „Ca unii care prin ascultarea de adevăr v-aţi curăţit sufletele prin Duhul ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima” (1 Petru 1:22).
Cred că Petru ar face același apel și astăzi. Avem nevoie să fim conduși de credinţa noastră în Dumnezeu la ascultare, care se va exprima apoi printr-o iubire sinceră faţă de semeni. Dacă am trăi în acest fel, am fi oameni mai fericiţi și mai buni. Și, negreșit, lumea noastră ar fi și ea un loc mai fericit și mai bun.
Paul Dybdahl este profesor la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Walla Walla din SUA. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.