„Căsnicia este o carte în care primele capitole sunt scrise în poezie, iar următoarele, în proză.” (Beverley Nichols)

„Pe vremea când luptam pentru căsnicia mea, toată lumea arăta mai fericită decât mine și decât soţul meu. La fiecare colţ de stradă, în fiecare cafenea, fiecare cuplu părea să emane câte un curcubeu”, povestește Winifred Reilly, psihoterapeut specializat în terapie maritală.

Atunci când te simţi rău în relaţia în care ești, toate cuplurile din jur par să fie nu doar mai fericite, continuă Reilly, ci și, cumva, mai competente în a genera și a întreţine această fericire. Scenariile pe care terapeuta mărturisește că și le-a imaginat pot bântui imaginarul multor soţi descurajaţi de conduita celuilalt soţ după ce cortina a căzut peste decorul lunii de miere – poate că gradul de compatibilitate al altor parteneri e mai bun, și-a spus ea, ori poate că există un discernământ în a-ţi alege partenerul, pe care nu toţi îl posedă. Sau poate că mariajul vine la pachet cu un masiv ghid de instrucţiuni, pe care alţii le deslușesc și le respectă mai bine.[1]

Totuși, cuplul „ideal” se întâlnește mai degrabă în statistici decât în realitate. Colectând din diferite surse statistice date despre caracteristicile mariajelor cu șanse minime de disoluţie, Institutul Federal pentru Cercetarea Populaţiei, din Wiesbaden, a realizat profilul cuplului perfect. Partenerii au o legătură emoţională și sexuală puternică, un stil pozitiv de comunicare, se sprijină reciproc și își sunt loiali. De asemeni, au copii și prieteni și locuiesc în aceeași casă, nu au trecut printr-un divorţ nici ei, nici părinţii lor, au aproximativ aceeași vârstă și un nivel apropiat de educaţie, iar interesele și stilul de viaţă sunt destul de asemănătoare. Din acest colaj de caracteristici mai fac parte și religiozitatea, vârsta oarecum matură la data căsătoriei, precum și faptul că nu locuiesc în mediul individualist al marilor orașe.

Devierea de la acest tipar ideal nu înseamnă însă că un mariaj este sortit neîmplinirii. De fapt, scrie Winifred Reilly, adesea diferenţele dintre mariajele fericite și cele mai puţin fericite nu sunt unele de proporţii epice. Mai degrabă e vorba de o înmănunchere de detalii, care reclamă totuși energia și efortul perseverent al partenerilor. Și este vorba, în esenţă, de percepţia pe care o au cei doi faţă de relaţie și unul faţă de celălalt și de modul în care gestionează conflictele inevitabile dintre ei, susţine Reilly.

Buturugile mici decid soarta carului conjugal

Ceea ce psihologul american remarca în cei peste 30 de ani de terapie a cuplurilor a fost confirmat și de un studiu care a investigat motivele care ţin soţii împreună și asigură succesul relaţiei lor. Un proiect de cercetare al Universităţii Ludwig-Maximilian, din München, desfășurat în trei etape, la începutul anilor ’90, în 2001 și în 2003, a investigat sute de cupluri germane, mare parte dintre ele căsătorite de mai mulţi ani, cerându-le să identifice ingredientele care au făcut din relaţia lor de cuplu una satisfăcătoare.

Toleranţa și acceptarea au fost, în mod surprinzător, ingredientele menţionate de fiecare al doilea respondent, încrederea și sinceritatea (43%) situându-se pe locul secund al caracteristicilor unei căsnicii bune. Pe locul 3 în acest clasament al virtuţilor unei căsnicii s-a regăsit iubirea (41%), iar pe locul 4, soluţionarea constructivă a conflictelor și comunicarea constructivă.

Viaţa sexuală armonioasă a fost un ingredient menţionat de 6% dintre respondenţi, ocupând locul 12 în topul caracteristicilor unei căsnicii reușite. Din reţetarul unui mariaj bun, subiecţii au mai amintit interesele și prietenii comuni (29%), sprijinul reciproc (28%), responsabilitatea în îngrijirea copiilor și nepoţilor (21%), loialitatea (19%), bunurile materiale (10%), compatibilitatea valorilor (9%), umorul, convingerile religioase și siguranţa pe care o oferă viaţa cu partenerul (fiecare întrunind votul a 5% dintre respondenţi).

Poate părea surprinzător că toleranţa și acceptarea și-au adjudecat prima poziţie în clasamentul valorilor care fac o relaţie funcţională. Nu și pentru Christian, unul dintre soţii participanţi la studiu – căsătorit de 11 ani, el știe că a accepta partenerul așa cum este reprezintă cheia unei relaţii bune. „Fiecare renunţă conștient la lucrurile pe care celălalt nu le poate oferi”[2], dezvăluie Christian reţeta magică a funcţionării cuplului lor.

Conflictele care izbucnesc într-un cuplu au mai rar de-a face cu subiecte de anvergură și importanţă copleșitoare – subliniază și psihologii Eva Wunderer și Klaus Schneewind – și mai frecvent cu mărunţișuri cotidiene – prosoape lăsate în neorânduială în baie, șosete care au ratat integrarea în coșul de rufe murdare, întârzierea neanunţată la masă.

Arta unei vieţi armonioase în doi se ascunde în această capacitate de a accepta diferenţele, de a fi împăcat cu defectele partenerului (care are, la rândul său, aceeași sarcină de rezolvat), de a perpetua toleranţa de la debutul relaţiei, când plusurile celui drag eclipsau fără drept de apel minusurile sale – pentru că o relaţie solidă poate purta pe umerii ei diferenţele și dezacordurile, susţin[3] Wunderer și Schneewind, iar marca ei este aceea de a nu ridica nejustificat ștacheta, demonstrat fiind că partenerul de viaţă poate fi schimbat în destul de mică măsură.

A-l accepta pe celălalt așa cum este face parte din angajamentul făcut în ziua nunţii, subliniază terapeutul John Thoburn. Acceptarea care derivă dintr-un legământ încheiat este o veritabilă plasă de siguranţă pentru partener, oferindu-i sentimentul că este iubit în ciuda oricărui dezacord. „Acceptarea și angajamentul înseamnă că nu există o agendă ascunsă pentru schimbarea partenerului sau pentru plecare”, punctează Thoburn, și nici măcar un acord de iubire condiţionată, ci o garanţie că iubirea va fi oferită indiferent de ce face sau nu face partenerul pentru tine. Un asemenea legământ construiește un fundament solid pentru relaţie, oferind celor doi libertatea de a se schimba, nu din cauza constrângerilor, ci de dragul relaţiei și al partenerului.

Faţetele iubirii de lungă durată

Este posibil să rămâi îndrăgostit de o persoană pe tot parcursul vieţii, afirmă consilierul Phillip Hodson, adăugând că acest fel de iubire poate să difere semnificativ de euforia și avalanșa de reacţii chimice a începuturilor. Iubirea matură „este capacitatea de a face faţă vieţii împreună și de a fi cu cineva care nu doar că te înţelege, dar te poate lăsa să fii tu însuţi pe de-a-ntregul.”

Deși focul de artificii care prefaţează o relaţie este unul din ingredientele savuroase ale acesteia, iubirea nu rezistă în timp pe o fundaţie atât de fragilă.

În anii ’80, psihologul Ted Huston a urmărit 168 de cupluri, timp de 13 ani, de la ziua nunţii, descoperind că modul în care își gestionau relaţia încă de la începutul ei era un indiciu relevant al direcţiei în care urma să se îndrepte aceasta. Huston a descoperit că afecţiunea romantică exagerată nu era un predictor bun al longevităţii unei relaţii – cuplurile care intrau în mariaj cu o explozie de romantism erau mai predispuse la divorţ decât celelalte, intensitatea sentimentelor fiind dificil de menţinut la același nivel.

În mod surprinzător, partenerii din căsătorii bune, dar lipsite de strălucire cunoșteau un risc mai mic de divorţ – probabil și pentru că nu porniseră cu un ideal romantic care să se tocească în timp.

Pe de altă parte, Huston a observat că în cuplurile fericite, în care partenerii se declarau îndrăgostiţi, sentimentele negative erau mai rar exprimate, iar subiecţii aveau o percepţie mai favorabilă asupra partenerului, comparativ cu ceilalţi participanţi la studiu. Aceste cupluri se aflau la antipodul celor excesiv de romantice la începutul relaţiei, dar care deveniseră critice și negativiste pe parcurs.

O altă concluzie a studiului a fost aceea că pierderea iubirii este responsabilă, în cele din urmă, pentru destrămarea căsătoriei, nu conflictele care izbucnesc între parteneri. Rezumând observaţiile sale, Huston sublinia că, deși abordarea terapeutică clasică a mizat pe susţinerea cuplurilor pentru a-și rezolva conflictele, păstrarea afecţiunii în cuplu ar trebui să constituie prioritatea partenerilor.

Rezolvarea conflictelor

Stresul cotidian joacă un rol major în divorţ, este concluzia unui studiu din 2007 care a investigat rolul pe care persoanele divorţate îl acordă stresului în destrămarea familiei lor. Majoritatea participanţilor au indicat stresul cotidian, provocat de incidente banale, drept declanșatorul final al divorţului, în mai mare măsură decât violenţa sau infidelitatea.

Deși stresul e un factor cu care se confruntă fiecare cuplu, el devine toxic pentru relaţie atunci când se intersectează cu inabilitatea cuplului de a menţine conexiunea emoţională și de a gestiona eficient conflictele.

Studiind sute de cupluri în Laboratorul de Cercetare a Familiei, supranumit Laboratorul Iubirii, profesorul John Gottman a ajuns la concluzia că, deși conflictele sunt un element constitutiv al oricărei relaţii, ele nu reprezintă adevăratul factor destabilizator. Prietenia este antidotul distanţării pe care o pot crea dezacordurile, subliniază Gottman – cu cât relaţia este mai solid așezată pe pilonii prieteniei dintre soţi, cu atât prognosticul relaţiei este mai bun, în ciuda conflictelor inevitabile.

În cartea sa, Cele șapte principii ale unei căsnicii fericite, Gottman identifică patru comportamente care pot ucide o relaţie, numindu-le „călăreţii Apocalipsei”: critica, justificarea, dispreţul și izolarea. Susţinând că 90% dintre divorţuri pot fi prezise din modul în care partenerii interacţionează unul cu celălalt, profesorul de psihologie afirmă că 80% dintre relaţiile care tolerează acești asasini ai comunicării se îndreaptă către divorţ.[4]

După ani de studiere a modului în care cuplurile își gestionează conflictele, psihologul a elaborat o regulă numită „constanta lui Gottman”: în cuplurile fericite, o interacţiune negativă este echilibrată de cel puţin 5 interacţiuni pozitive.

De fapt, aproape 70% dintre conflictele conjugale nici măcar nu pot fi rezolvate, susţine Gottman, pentru că sunt generate de diferenţe majore, inclusiv în ce privește viziunea despre viaţă a partenerilor. În aceste condiţii, a-ţi cheltui energia rezolvând conflicte seamănă cu urmărirea unei ţinte în mișcare. A ţese fire rezistente în canavaua prieteniei conjugale înseamnă a porni într-o direcţie mai sigură.

Spune-mi cum gândești, ca să îţi spun ce fel de relaţie ai

O serie întreagă de studii sugerează că robusteţea și fericirea unui mariaj depind, dincolo de calităţile obiective ale partenerilor, de modul în care mintea lor este setată să evalueze relaţia.

Atunci când ne îndrăgostim, îl privim pe cel de lângă noi prin niște ochelari roz, capabili să convertească în virtuţi chiar și punctele lui slabe. Pe măsură ce anii trec, tendinţa este de a renunţa la lentilele în culori pastelate și de a așeza sub o lupă de mare precizie toate nedesăvârșirile partenerului și ale relaţiei.

Persoanele care își idealizează partenerii (și sunt la rândul lor idealizaţi de aceștia) se declară mai fericite și mai satisfăcute de calitatea relaţiei lor, a constatat studiul coordonat de Sandra Murray, care predă psihologie la Universitatea Buffalo. Murray a etichetat drept „iluzii pozitive” aceste supraevaluări ale partenerului, observând că printre avantajele acestora se numără un nivel sporit de afecţiune și de încredere în partener, precum și o relaţie mai puţin conflictuală.

Cireașa de pe tortul idealizării a fost aceea că, în final, partenerii au manifestat tendinţa de a se schimba pentru a se armoniza cu idealul partenerului lor.

Percepţiile oamenilor asupra modului în care se formează și evoluează relaţiile prezic modelul după care vor acţiona aceștia în relaţiile lor, concluzionează un studiu coordonat de cercetătorul Raymond Knee. În mod obișnuit, indivizii au două viziuni asupra relaţiilor – fie cred că acestea ţin de destin, fiind menite să funcţioneze sau nu, fie cred că o relaţie are un potenţial de dezvoltare, pe care partenerii îl pot activa. În timp ce categoria care vede relaţia prin prisma destinului tinde să dezerteze la primele semne de criză, a doua categorie se axează pe dezvoltarea relaţiei, interpretând criza ca pe o oportunitate pentru creștere.

Fericirea unui cuplu este direct proporţională cu modul în care evaluează relaţia, concluziona un studiu realizat în 2002. Cercetătorii le-au cerut participanţilor să-și noteze într-un jurnal întâmplările pozitive și negative ale fiecărei zile, ulterior aceștia fiind invitaţi să le rememoreze, fără a consulta notele scrise. Cuplurile fericite și-au amintit mai multe întâmplări pozitive decât cele menţionate în jurnal, pe când cele nefericite au evocat mai degrabă evenimentele negative, subevaluându-le pe cele pozitive.

Mai bine doi decât unul

„Căsnicia este cea mai importantă călătorie pe care poate să o întreprindă un om”, nota filosoful și teologul danez Søren Kierkegaard, cu mai mult de un secol și jumătate în urmă. Deși longevitatea unui mariaj nu este dovada sigură a fericirii sale, perisabilitatea căsniciei moderne arată că suntem echipaţi mai degrabă pentru naufragiu decât pentru o călătorie de lungă durată.

În ultima jumătate de secol, rata căsătoriilor a scăzut în UE cu aproape 50%, de la 7,8 căsătorii la 1.000 de locuitori, în 1965, la 4,3 căsătorii la 1.000 de locuitori, în 2015. În același interval, rata divorţurilor s-a dublat, de la 0,8 la 1,9 divorţuri la 1.000 de locuitori.

În SUA, circa 50% dintre căsătorii sucombă în divorţ, riscul de eșec sporind la fiecare nou mariaj al unui subiect – 41% dintre cei căsătoriţi prima oară, 60% dintre cei aflaţi la a doua căsătorie și 73% dintre cei la a treia căsătorie ajung la divorţ. Durata medie a unei căsătorii este de 8 ani, iar vârsta medie pentru cuplurile care au trecut printr-un prim divorţ este de 30 de ani.

În fiecare oră, 13 cupluri divorţează în Marea Britanie, 34% dintre mariaje încheindu-se după 20 de ani de căsnicie, în timp ce grupul de vârstă campion la divorţ este cel de 40-44 de ani.

În România, o căsătorie din patru s-a terminat cu un divorţ în 2015, recordul negativ înregistrându-se în anul 2011, când 34% dintre căsătorii au fost desfăcute legal, un procent dublu faţă de anul 1990, potrivit unui studiu comparativ efectuat de Divorce Journey, plecând de la datele oficiale publicate de Institutul Naţional de Statistică.

Faptul că divorţul a căpătat dimensiuni epidemice în societatea modernă nu înseamnă că efectele sale sunt mai puţin devastatoare asupra celor care îl experimentează. Durerea divorţului poate fi atât de răvășitoare, notează psihologul Anda Brosh, încât indivizii se pot întreba dacă nu era de preferat să păstreze relaţia sau chiar să se confrunte cu alte evenimente teribile, precum moartea.

Profunzimea durerii poate fi deconcertantă pentru cei care au fost convinși că trebuie să pună punct mariajului – doar că decizia raţională, oricât de bine așezată pe osia argumentelor, poate ignora forţa atașamentului. Conectarea fizică și emoţională cu partenerul a creat o legătură mai profundă decât își imaginează partenerii, iar ruperea acestei legături se poate dovedi devastatoare, generând sentimente și comportamente greu de regăsit în alte contexte ale vieţii, conchide Brosh.

Metamorfoza dureroasă a transformării persoanei celei mai apropiate într-un străin (dacă nu într-un veritabil inamic) este suportată mai ușor atunci când timpul de separare ce a precedat divorţul a fost mai lung, o nouă relaţie romantică a fost începută ori atunci când subiectul a fost iniţiatorul separării.[5]

Adaptarea la noul statut se face destul de lent, studiile indicând că persoanele divorţate au nevoie de doi până la patru ani pentru a ajunge la un echilibru, 42% dintre subiecţi nereușind să se acomodeze complet cu divorţul nici la cinci ani după producerea acestuia.[6]

De altfel, pe scala stresului creată de psihiatrul Thomas Holmes, divorţul are un scor de 73 de puncte, fiind plasat pe locul 2 într-o listă cu evenimente stresante, imediat după moartea partenerului (100), fiind mai destabilizator decât detenţia ori moartea unui membru apropiat al familiei (ambele evenimente primesc scor de 63 de puncte), problemele majore de sănătate personală (53) sau moartea unui prieten apropiat (37).

Conform studiilor, persoanele divorţate prezintă o incidenţă mai mare a depresiei clinice, înregistrează cu 30% mai multe afecţiuni fizice și vizite la medic și o rată de mortalitate cauzată de anumite infecţii și boli, inclusiv de șase ori mai multe decese provocate de pneumonie decât adulţii căsătoriţi.

O veste rea în legătură cu divorţul este că acesta pare să fie transmisibil de la părinţi la copii. Experţii au identificat câteva posibile explicaţii pentru moștenirea acestui tipar relaţional. Este posibil ca stresul aferent unui divorţ să determine plecarea prematură a copiilor din familie, urmată de o căsătorie timpurie și de nașterea copiilor înainte de a reuși un echilibru financiar și emoţional, ceea ce crește riscul de dizolvare a familiei întemeiate. Alte explicaţii se fondează pe stigmatul unui divorţ parental, care afectează negativ dezvoltarea viitorului adult, sau pe constelaţia de trăsături comune ale părinţilor și copiilor, trăsături care pot fi favorabile sau neprielnice menţinerii unei relaţii pe termen lung.

O nouă căsnicie, mai multe șanse la fericire?

Deși mulţi dintre cei care și-au văzut mariajul ţăndări se gândesc să întemeieze o familie în care visul lor de fericire maritală să prindă, în sfârșit, contur, statisticile arată că a doua și a treia căsnicie au șanse de eșec chiar mai mari decât prima.

De fapt, ceea ce ţine împreună multe cupluri, în ciuda problemelor conjugale, este dorinţa de a nu distruge familia, rănind copiii, și uneori de a nu fi siliţi să împartă bunurile financiare câștigate. Atunci când, într-o nouă căsnicie, nu există copii sau valori materiale importante, partenerii simt că se pot separa cu mai multă lejeritate decât au făcut-o în relaţia anterioară, susţine terapeutul Virginia Gilbert, în încercarea de a contura un model explicativ al fragilităţii celui de-al doilea mariaj. „Divorţul nu mai este atât de terifiant ca prima dată. Este „diavolul pe care îl știi deja”, căruia i-ai făcut faţă o dată și știi cum să te descurci cu el din nou”, scrie Gilbert.

Problemele ireconciliabile ale primei căsătorii au năravul de a se ivi, în forme diferite, și în căsătoriile ulterioare, iar, în asociere cu dificultăţile armonizării membrilor a două familii, nu face decât să așeze sub foc încrucișat noul cuplu conjugal, punctează psihologul Alicia Clark.

Autonomia economică, dar și cea emoţională, dobândite de-a lungul anilor netezesc calea spre divorţ a celei de-a doua căsătorii, susţine psihiatrul Mark Banschick, care menţionează că nu e imposibil ca adulţii să-și găsească drum prin hăţișurile ceva mai încurcate ale unei noi căsnicii; doar că asumarea greșelilor din trecut și croirea unei strategii de ocolire a lor sunt condiţii esenţiale ale reușitei.

De altfel, modul în care resimţim calitatea unei relaţii și propria noastră bunăstare se poate ameliora semnificativ de-a lungul vremii, dacă alegem să rămânem în relaţie și să remediem punctele ei nevralgice. Este concluzia unui studiu britanic recent, care arată că majoritatea cuplurilor care se simţeau nefericite la nașterea primului lor copil se declarau împlinite un deceniu mai târziu.

Harry Benson, fondatorul organizaţiei Bristol Community Family Trust, care a traversat o perioadă de criză conjugală, comentează rezultatele studiului într-o manieră contrariantă: „Contrar credinţei populare, a rămâne într-o căsătorie nefericită poate fi cel mai bun lucru pe care l-aţi făcut vreodată.” Benson adaugă că, exceptând situaţiile în care e prezent abuzul, majoritatea căsniciilor au momentele lor de nefericire, pe care le pot depăși, culegând o recoltă de satisfacţie în viitor.

Modul în care se decantează fericirea și dragostea în ţesuturile unui mariaj ne poate deruta câtă vreme pretindem să le regăsim în dozajul și ambalajele familiare nouă. Uneori uităm că iubirea are și rol abraziv și e firesc să fie așa, de vreme ce viaţa e un proces de creștere continuă.

Uneori ţintim foarte jos, precum Rădiţa, fetiţa care inventează un joc al ei, în care le poruncește, de pe blocul cu 10 etaje, tuturor trecătorilor din raza ei de vedere. Poruncile ei sunt rezonabile, ba chiar de-a dreptul facile – artezienele primesc ordin să curgă, copiii din parc să lovească mingea, șoferul de la marginea trotuarului să descuie mașina cu cheile din mână.[7] În loc să ne trasăm ţinte atât de comune, de tipul ţintei de a rezista – eroic sau din inerţie – în relaţia noastră ori ţinta de a revendica dreptul nostru la fericire, am putea alege mize suficient de provocatoare încât să ne cheltuim tot restul vieţii urmărindu-le. Precum ar fi ţinta de a construi o iubire ce transcende lutul, care „nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău”[8].

Și celelalte lucruri vor veni pe deasupra.

Footnotes
[1]„Bundesinstitut für Bevölkerungsforschung (2004), citat în Eva Wunderer, Klaus Schneewind, Iubim o viaţă întreagă? Ce ţine cuplurile împreună, Sian Books, 2017.”
[2]„Eva Wunderer, Klaus Schneewind, op. cit., p. 27.”
[3]„Ibidem.”
[4]„John M. Gottman, Nan Silver, Cele șapte principii ale unei căsnicii fericite, Asociaţia de știinţe cognitive din România, 2016.”
[5]„G. C. Kitson, «Attachment to the spouse in divorce: A scale and its application», în Journal of Marriage and Family, nr. 44, p. 379-393.”
[6]„Judith Wallerstein, Joan Kelly, Surviving the breakup : how children and parents cope with divorce, Basic Books, 1996.”
[7]„Dan Lungu, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, Polirom, 2016.”
[8]„1 Corinteni 13:5.”

„Bundesinstitut für Bevölkerungsforschung (2004), citat în Eva Wunderer, Klaus Schneewind, Iubim o viaţă întreagă? Ce ţine cuplurile împreună, Sian Books, 2017.”
„Eva Wunderer, Klaus Schneewind, op. cit., p. 27.”
„Ibidem.”
„John M. Gottman, Nan Silver, Cele șapte principii ale unei căsnicii fericite, Asociaţia de știinţe cognitive din România, 2016.”
„G. C. Kitson, «Attachment to the spouse in divorce: A scale and its application», în Journal of Marriage and Family, nr. 44, p. 379-393.”
„Judith Wallerstein, Joan Kelly, Surviving the breakup : how children and parents cope with divorce, Basic Books, 1996.”
„Dan Lungu, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, Polirom, 2016.”
„1 Corinteni 13:5.”