La treizeci şi doi de ani distanţă de cel mai grav accident nuclear din istorie, consecinţele acestuia încă persistă, dincolo de perimetrul zonelor puternic contaminate. Și, în timp ce detaliile și întrebările fără răspuns ale acestei tragedii ne reţin atenţia doar atunci când sunt aduse în prim- plan de știrile legate de subiect, ele rămân osificate în memoria acelora cărora viaţa le-a fost împărţită tăios în două etape – înainte și după Cernobîl.

Fotograful Vladimir Migutin, născut în Belarus chiar anul tragediei de la Cernobîl, a realizat recent un set de fotografii într-unul dintre cele mai sinistre locuri ale planetei. Folosind tehnica infraroșu, Migutin a obţinut cadre spectaculoase, care l-au surprins chiar și pe fotograf, imortalizând locuri în care frumuseţea răvășitoare a naturii se îngemănează cu lugubrul ruinelor unor așezări care altădată clocoteau de viaţă. Mașinuţele unui parc de distracţii, măcinate de rugină și invadate de ierburi sălbatice; un pian cu clape intacte și altele fărâmiţate, abandonat într-o clădire ce arată ca după bombardament; o păpușă cu un singur picior și ambele mâini smulse privind, de sub o claie de păr ondulat, la ruinele camerei care o adăpostește; blocuri dărăpănate privind frânte, prin ochii ferestrelor devastate, la templul verde de dincolo de ziduri, unde copacii au explodat într-o încrengătură verde – fotografiile creionează imaginea unui „paradis de pe altă planetă”. Un paradis înspăimântător, de altfel, care vorbește în șoaptă despre victimele sale știute și neștiute – și care își diseminează otrava peste tot ceea ce este viu, pe o rază de mulţi kilometri, din ziua în care Cernobîlul și-a dobândit, printr-un accident tragic, tristul său renume.

Cum a început totul

În data de 26 aprilie 1986, la ora 1:23, două explozii succesive înregistrate la reactorul nr. 4 al Centralei nucleare de la Cernobîl provocau distrugerea reactorului și eliberarea în mediul înconjurător a unei mari cantităţi de elemente radioactive – de 5 până la 10 ori mai mult material radioactiv decât în accidentul de la Fukushima. Acoperișul reactorului, cu o greutate de 1.000 de tone, a fost aruncat în aer, iar norul radioactiv generat, cu înălţimea de aproximativ 2 kilometri, a fost purtat de curenţii de aer peste o suprafaţă importantă a Europei și chiar dincolo de ea.

Centrala de la Cernobîl, aflată în apropierea orașului ucrainean Pripiat, și la doar 16 kilometri de graniţa cu Belarusul, alimenta cu energie electrică peste două milioane de locuitori din Kiev. Deși nu a fost primul accident de acest gen, catastrofa de la Cernobîl rămâne, până în prezent, cea mai gravă, având gradul 7 pe o scală internaţională cu 7 niveluri – International Nuclear Events Scale.

Exploziile – urmate de incendii puternice – au survenit, în mod ironic, în cursul unui test efectuat pentru a îmbunătăţi siguranţa în funcţionarea reactorului.

Iniţial, vina pentru dezastrul de la Cernobîl a fost aruncată pe umerii operatorilor care au luat parte la testul din 26 aprilie, care verificau posibilitatea utilizării energiei generatorului de curent electric pentru a menţine reactorul în parametrii normali de funcţionare, în cazul opririi accidentale sau intenţionate a acestuia, pentru o scurtă perioadă de timp. Bazându-se pe datele puse la dispoziţie de autorităţile sovietice și pe declaraţiile orale ale specialiștilor, Grupul Internaţional pentru Siguranţa Nucleară (INSAG) – creat de Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA) – a susţinut, în raportul formulat în 1986, teoria erorii operatorului.

De altfel, în iulie 1987, Viktor Briukanov, directorul Centralei nucleare de la Cernobîl, era condamnat la zece ani de muncă forţată pentru neglijenţă criminală și abuz de putere, procesul exonerând de orice responsabilitate tehnologia sovietică.

După 1990, circumstanţele producerii accidentului nuclear au fost reevaluate, INSAG publicând un raport suplimentar, care a arătat că, dincolo de erorile umane, principalul motiv al dezastrului l-au constituit erorile de construcţie ale reactorului.

Modul în care autorităţile sovietice au gestionat ulterior dezastrul nu a făcut decât să amplifice numărul de victime, lipsa de reacţie și secretomania fiind coordonatele pe care au glisat deciziile conducerii, legate de un accident iniţial subestimat, și ca anvergură, și ca urmări.

S-a estimat că, la momentul exploziei, a fost afectată o regiune de 140.000 de kilometri pătraţi, locuită de 7 milioane de persoane, din care 3 milioane erau copii. Din grupul celor trei ţări afectate cu precădere de radiaţii (Belarus, Ucraina, Federaţia Rusă), reunite la acel moment între graniţele URSS-ului, Belarus a fost ţara cea mai afectată, peste 70% din precipitaţiile radioactive căzând pe teritoriul ei.

Norul radioactiv s-a deplasat spre părţile vestice ale Uniunii Sovietice, spre Europa și estul Americii de Nord, făcând imposibilă, în cele din urmă, ascunderea sau subevaluarea dimensiunii catastrofei. Pe 28 aprilie, Suedia alerta comunitatea europeană în urma detectării unei creșteri a nivelului de radioactivitate la una dintre centralele sale atomoelectrice.

Este momentul în care autorităţile sovietice decid evacuarea populaţiei din zonele contaminate – măsură tardivă, de altfel, parte a unui amalgam de decizii incoerente, menite să salveze mai întâi prestigiul sovietic și abia apoi miile de vieţi umane. Aproximativ 115.000 de persoane au fost evacuate din zona reactorului în zilele ce au urmat accidentului, populaţia Pripiatului (44.500 de locuitori), oraș construit la 3 kilometri de centrală, fiind evacuată chiar a doua zi. Alte 220.000 de persoane din Federaţia Rusă, Belarus și Ucraina vor fi relocate ulterior, până la finalul anului 1986.

Incendiul izbucnit după deflagraţie a durat 10 zile, o întreagă armată de lichidatori – aproximativ 600.000 de oameni – fiind mobilizată pentru stingerea lui, care a stopat, în linii mari, eliberarea radionuclizilor în mediu. Printre radionuclizii care au afectat în mod deosebit populaţia, mai ales în primele luni de la accident, s-au numărat Iod-131, Cesiu-137, Cesiu-134 şi Stronţiu-90, izotopii acestora având timpi diferiţi de înjumătăţire – 8 zile în cazul Iodului-131, 2 ani în cazul Cesiului-134 și 30 ani pentru Cesiu-137.

Dozele de expunere medii în urma accidentului nuclear au fost estimate la aproximativ 120 microSievert/h pentru circa 530.000 de lichidatori, 30 mSv pentru 115.000 de persoane evacuate și 9mSv în primii 20 de ani de la accident în cazul celor care au au rămas în zonele contaminate. (Pentru comparaţie, limita de doză efectivă pentru o persoană obișnuită este de 1mSv pe an, iar doza admisă pentru persoanele care lucrează în mediu cu radiaţii este de 20mSv pe an.)

Pierderile de vieţi umane legate de accidentul nuclear rămân un subiect destul de controversat, între cifrele oficiale și estimările neoficiale așternându-se o prăpastie greu de trecut.

Potrivit Raportului din 2005 al Forumului de la Cernobîl – forum compus din 8 agenţii specializate ale ONU – Chernobyls Legacy: Health, Environmental and Socio-Economic Impacts, 5 milioane de oameni din Belarus, Ucraina și Rusia trăiau încă, la data raportului, în zone contaminate cu radionuclizi, 100.000 dintre aceștia trăind în zone clasificate de guvern drept „zone de control strict”. Dincolo de cele câteva zeci de morţi din cauza expunerii la niveluri înalte de radiaţii, în cazul lucrătorilor centralei și în cel al lichidatorilor, raportul estima că ar fi de așteptat ca până la 4.000 de decese să se înregistreze din cauza afecţiunilor ulterioare dezvoltate de iradiere.

Cifrele au fost puse sub semnul întrebării de Volodymyr Bebeșko, de la Centrul de Medicină a Radiaţiei din Ucraina, care a lucrat la acest raport, dar nu a fost de acord cu rezultatele, afirmând că tendinţa raportului a fost de a minimaliza consecinţele.

Alte estimări au avansat cifre de câteva ori mai mari – 50.000 de morţi, după o estimare din 2000 a OMS, între 50.000 şi 100.000 de decese, potrivit The International Physicians for the Prevention of Nuclear War sau 250.000 de cancere, dintre care 100.000 letale, cifre avansate de Organizaţia Greenpeace. Cert este că secretizarea informaţiei la data producerii accidentului, distrugerea unor documente revelatoare și relaxarea cu care s-a monitorizat impactul radiaţiei, pe termen lung, asupra sănătăţii populaţiei au contribuit la proliferarea paginilor albe dintr-o istorie care ar fi putut musti de cifre și de informaţii esenţiale.

Dincolo de cifrele reale, greu de decelat oricum în zone în care prevalenţa cancerului spontan este ridicată, iar condiţiile de viaţă predispun populaţia la o rată crescută a îmbolnăvirii, s-au scris și se scriu încă dramele victimelor, cărora viaţa le-a fost deturnată ireversibil de pe un făgaș familiar, într-o noapte ce părea să fie ca oricare alta.

Despre Cernobîl, în dialectul supravieţuitorilor

Interzisă în Belarus, cartea scriitoarei Svetlana Aleksievici, Dezastrul de la Cernobîl, prezintă un evantai de mărturii orale ale supravieţuitorilor Cernobîlului, mărturii care ţes o istorie mai puţin cunoscută, în ferocitatea și tragismul detaliilor ei. O istorie a pierderilor trăite de aceia pe care propaganda sovietică reușise să-i convingă de faptul că știinţa comunistă e infailibilă, iar atomul pașnic, spre deosebire de cel militar, dezlănţuit la Hiroshima, e absolut inofensiv.

Omul sovietic trăia în așteptarea inoculată de propaganda oficială, a zilei în care Occidentul i-ar fi atacat ţara, dar era cu totul dezarmat în faţa unui război invizibil, în care un inamic nevăzut otrăvea silenţios totul, de la livezile în floare, la iarba care unduia în vântul călduţ de aprilie. Un război cu atât mai năucitor, cu cât se declanșa într-un spaţiu familiar, pe care îl știa prietenos – la urma urmei, fusese îndoctrinat cu ideea că „centralele atomice sovietice sunt cele mai sigure din lume, pot să fie construite și în Piaţa Roșie”.

Însăși autoarea cărţii, care de obicei nu își face simţită prezenţa în cărţile ei, alcătuite după același tipar – însăilarea de monologuri ale martorilor unor tragedii – simte nevoia de a puncta, într-un capitol scurt, propriile impresii despre Cernobîl. Un nume care evocă mai puţin un spaţiu fizic, cât un moment istoric: unul al deschiderii unei uși la care nimeni nu avea cheile; unul în care supravieţuitorii nu se mai puteau baza pe nimic, nici pe ficţiune, nici pe arhivele trecutului, ca să știe ce au de făcut cu resturile de viaţă pe care le ţineau în mâini. Era momentul în care, potrivit scriitoarei, locuitorilor din Belarus li se lipea o etichetă nouă, ostracizantă, care avea să se confunde, pentru cine știe câtă vreme, cu identitatea lor – „oamenii Cernobîlului”.

Ei au fost primii care au învăţat că e periculos nu doar să-și îmbrăţișeze muribunzii, ci chiar să-și așeze morţii în cimitirele obișnuite: „Până și morţii se tem de morţii de la Cernobîl, ce sa mai vorbim de cei vii.”

Supravieţuitorilor le este dificil să se deschidă faţă de un outsider, să răscolească în mormanul de spaime și de întrebări pe care l-au îngropat adânc în memorie. Teama pentru ce se va întâmpla copiilor lor în viitor, grija pentru cei care nu există încă, generaţia nepoţilor. Și apoi, e distanţa de ani-lumină între ei, oamenii locului, și străinii care vin să-i intervieveze, în timp ce îi privesc straniu și le refuză cu stângăcie chiar și cana de apă pe care le-o întind gazdele. „El se teme să pună mâna pe cana mea, eu mă tem să-i pun sufletul pe masă”, răbufnește Nadeja, femeia prematur îmbătrânită din orășelul Hoiniki. Știe ce înseamnă respingerea de mai bine de 20 de ani, când, evacuată fiind din orașul ei, s-a îndreptat spre Minsk, unde propria soră, cu un sugar în casă, a refuzat să-i deschidă ușa.

Supravieţuitorii cunosc și lupta de cealaltă parte a baricadei – cea în care vrei să împarţi cu cel drag fiecare clipă dintr-un timp drămuit nemilos, dar clipele cheltuite cu el echivalează cu sinuciderea, motiv pentru care medicii se opun vizitelor în saloane celor iradiaţi. „Nu trebuie să uitaţi că în faţa dumneavostră nu este soţul, omul iubit, ci un obiect radioactiv cu o densitate mare de contaminare”, e sfătuită Liudmila, soţia unuia dintre pompierii care au fost expuși la doze letale de radiaţie. Iar Ludmila nu poate admite să își abandoneze soţul pe mâna asistentelor înspăimântate, la rândul lor, de sarcina de a îngriji acești pacienţi atipici. Radiaţia nu întârzie să adune secerișul acestei nesupuneri, atunci când Ludmila naște, după câteva luni, o fetiţă moartă, care a încasat toată încărcătura radioactivă din corpul mamei, învăţând-o că și iubirea poate ucide.

Moartea, viaţa și iubirea își schimbă coordonatele, după Cernobîl, substituindu-se, eclipsându-se una pe cealaltă și relaţionând în cele mai bizare forme acolo unde până și copiii au învăţat că trebuie să moară și exersează acest nou joc pe păpușile pe care le poartă după ei în spital.

Nu știam că moartea poate fi atât de frumoasă”, povestește Nadejda Petrovna, fostă locuitoare a Pripiatului, amintindu-și despre văpaia liliachie a reactorului, pe care oamenii veneau să o admire, chiar și de la distanţă, unii cu bicicletele. Nimeni nu le spusese cât de grav este incidentul, așa că oamenii încă se bronzau în soarele blând al Pripiatului și se scăldau în râul de lângă reactor. Pe străzi se vindea îngheţată, franzele și carne tocată, sub streșinele invizibilului și proaspătului nor radioactiv. Se vorbea mult de un act terorist, erau etichetate drept „calomnii imperialiste” zvonurile care circulau, unele despre nivelul înalt de radiaţii, se întruneau comitete raionale unde se înfierau serviciile de spionaj secrete și se omagia eroismul omului sovietic, dar nimeni nu oferea informaţii vitale despre pericol, despre contaminare și despre cum se pot proteja locuitorii.

La sate, tractoriștii nu aveau măști pe faţă, nu pentru că n-ar fi fost suficiente, ci pentru ca împărţirea lor să nu semene panica printre localnici. Șoferii ridicau neștiutori praful contaminat de pe drumurile rurale, tractoriștii trăgeau brazde adânci fără niciun fel de protecţie și dormeau cu capul pe iarbă, piloţii aruncau plumb în reactorul fierbinte cu geamul elicopterului deschis, ca să poată vedea mai bine ţinta, printre perdelele dense de fum. În urmă, fără niciun fel de discriminare, ajungeau să fie posesorii unor plămâni „înstelaţi”, eroi fără voie, a căror soartă ar fi putut fi mai blândă dacă ar fi știut ce riscuri își asumă și cum se pot apăra mai bine de inamicul camuflat în aer, în apă, în praf ca și în roadele bogate ale pământului.

Nici măcar lichidatorii nu știau exact cu ce se confruntă, își amintește inginerul chimist Ivan Nicolaevici, convocat pentru o misiune de trei săptămâni la Minsk, care s-a dovedit a fi o concentrare la Cernobîl, pe o durată de şase luni. În ciuda contaminării grave a zonei, nimeni nu folosea echipamentele de protecţie, iar ofiţerii îi încredinţau că antidotul perfect pentru radiaţie e votca, livrată în cantităţi mari la sfârșitul fiecărei zile de muncă.

Cu o ladă de votcă se putea face, practic, orice, își deapănă amintirile fostul lichidator Arkadi Filin, evocând zilele în care munca lor, elogiată de ziare (și înfăţișată de poze pe care nimeni nu li le făcuse, de teama radiaţiilor) consta în a îngropa totul, de la păduri la case, în gropi uriașe, într-o muncă inutilă, dar sisifică de decontaminare. Anestezicul acestui infern era alcoolul, iar o ladă de votcă avea puterea de a șterge un sat de pe lista celor pregătite pentru evacuare, sau dimpotrivă, de a-i asigura un loc pe lista respectivă, după dorinţa și interesele pe care le urmărea președintele de colhoz. Graniţa dintre contaminat și necontaminat era oricum fluidă, câtă vreme furajele pentru animale și alimentele circulau nestingherite de hărţile zonelor primejdioase, iar din parcul auto, lăsat la voia întâmplării, de mașini folosite în efortul de decontaminare, hoţii au furat tot ce putea fi valorificat, piesele fiind puse apoi în circulaţie în diferite zone ale ţării.

Să nu creăm panică!” era lozinca de ordine, povestește Vasili Borisovici Nesterenko, fost director al Institutului de Energie Nucleară al Academiei de Știinţe din Belarus. Centrala fusese construită în ritm sovietic, punctează el, cu materiale nepotrivite și sub presiunea îndeplinirii planurilor înainte de termen. În conducere se aflau energeticieni, specialiști în turbine, activiști de partid, dar nici măcar un fizician nuclear. Iar după tragedie, decidenţii au ascuns de populaţie informaţii vitale, lăsând oamenii să consume laptele, carnea și legumele iradiate cu mii de Roentgen și eliminând etichetele de pe alimentele care proveneau din zonele contaminate. Se temeau mai mult de mânia superiorilor decât de atom, conchide Vasili Borisovici, căruia i s-a întocmit dosar penal pentru rapoartele „alarmiste” întocmite și pentru insistenţele lui agasante de a administra iod populaţiei în primele zece zile după explozia reactorului – rezerve ce au rămas neatinse în depozite.

Vaietul prelung care străbate mărturiile, de la un capăt la celălalt, e dublat de sentimentul revoltei pe care-l trăiește spectatorul: suferinţa aceasta putea fi evitată de la prima bornă kilometrică, aceea a construirii centralei. Iar în fiecare punct al derulării istoriei, informaţia ar fi putut reduce numărul victimelor, numai că, în ciuda logoreei propagandistice, informaţia veridică, de specialitate, a strălucit prin absenţă.

Mult după explozia reactorului, la o expoziţie de desene, o mână de copil a schiţat o barză care străbătea brazdele negre ale unui câmp abia arat, în prag de primăvară. În josul desenului, un pumn de litere decripta mesajul ascuns în desen: „Berzei nu i-a spus nimeni nimic!”

Când radiaţia nu poate lupta cu dorul de casă

Faima tristă a Cernobîlului acţionează ca un magnet asupra unui număr tot mai mare de turiști, care aleg să vadă cu ochii lor un decor în care timpul a încremenit mai mult de trei decenii. Există chiar și un hostel deschis în interiorul zonei de contaminare, pentru cei care doresc să își prelungească șederea pe meleagurile în care s-a produs cel mai grav accident nuclear înregistrat în istorie. O vizită la Cernobîl presupune controale de securitate, un traseu strict delimitat, interdicţia de a atinge orice obiect sau urmă de vegetaţie, testări cu scannere corporale – tot acest protocol, menit să protejeze de efectele radiaţiei, atrăgând doar turiștii temerari.

Însă nu doar ei se aventurează într-o zonă care nu va fi locuibilă prea devreme, ci și foștii localnici, pentru care viaţa pe alte meleaguri devenise de nesuportat. Zona de excludere este un perimetru de aproximativ 2.500 de kilometri pătraţi, care are în centrul lui reactorul, și în care nu ar trebui să locuiască nicio persoană. În fapt însă, 1.200 de persoane, în majoritate vârstnici, s-au întors la casele lor după evacuare, uneori după călătorii istovitoare și strategii de păcălire a gărzilor care păzeau perimetrul. În cele din urmă, luând în calcul vârsta acestora, autorităţile au renunţat să se opună reîntoarcerii acasă.

Un film realizat în 2015 de către Holly Morris si Anne Bogart, The Babushkas of Chernobyl, a surprins câteva frânturi din viaţa câtorva femei vârstnice care trăiesc în satele din jurul Cernobîlului. În 2015, mai existau în jur de 130 de supravieţuitori dintre cei peste 1.200 care au venit să trăiască (și să moară) în locurile natale.

Ne împușcaţi și ne săpaţi mormintele, altfel noi rămânem aici”, povestește Hanna Zavorotnya că le-a spus soldaţilor veniţi să o evacueze. Cuvinte mari, dar nu și pentru Hanna, care a traversat, în opt decenii, și vremurile crunte ale celui de-al Doilea Război Mondial și Holodomorul, foametea provocată de Stalin, care a ucis milioane de ucraineni. Călită de greutăţile prin care și-a croit drum, femeia nu se mai teme de un dușman atât de vag precum radiaţia: „Radiaţiile nu mă sperie. Foametea, da.”

Zona de excludere nu este însă locul în care ai putea muri de foame, cel puţin câtă vreme ignori riscul mare de contaminare a solului din zonă și a produselor care cresc pe el. Valentyna Ivanivna, medic pensionar, merge frecvent la pescuit, face dulceaţă din fructe de pădure și culege ciuperci din pădure. Dacă ar fi rămas în Kiev, ar fi murit demult, crede femeia, susţinând că marele oraș e mult mai puţin sigur decât sătucul ei natal. Aerul Kievului e viciat, „fiecare mașină eliberând în aer întreg tabelul de elemente al lui Mendeleev”, iar mâncarea e înţesată de chimicale, așa încât Valentina se simte împăcată cu alegerile ei.

Maria Shovkuta povestește că e întrebată, fie de puţinii vizitatori, fie de cei care verifică nivelul radiaţiilor periodic, de ce a ales să locuiască în zonă și dacă nu se teme de radiaţii. Răspunsul, pe care femeia îl rostește apăsat, e că nu-i mai este frică de nimic.

Echipa care efectuează periodic măsurătorile radiaţiilor e servită de una dintre localnice cu vin de mure, timp în care gazda își ia un răgaz să le povestească, în timp ce alege ciupercile culese din pădure, despre trauma relocării și despre acele zile în care se trezea ca să constate că „soarele răsărea din direcţia greșită”. Și ea pare neînfricată, deși atunci când aparatul de măsurat radiaţia indică o valoare ridicată, pe care membrii echipei și-o transmit în șoaptă, femeia vrea să afle, îngrijorată, dacă radiaţia nu e cumva prea mare.

O îngrijorare împărtășită și de Valentyna Ivanovna la analizele anuale, când vrea să se asigure că personalul medical nu minte atunci când o asigură că nivelul de iradiere e în limitele normale. Probabil că teama sălășluiește, ascunsă în ungherele adânci ale minţii, la toate locatarele satelor pustii. Dar mai puternică decât teama e dorinţa lor de a fi în locul pe care l-au considerat mereu acasă, chiar și în anii de pribegie. De a trăi acolo unde morţii au întrecut, de zeci și sute de ori, numărul celor vii, de a-și aminti de ei și de a-și trăi ultimii ani în locurile în care simt că mai au un rost.

De altfel, cei rămași au reușit să depășească uneori vârsta celor plecaţi care au suferit, adesea, niveluri ridicate de alcoolism, de șomaj și de pierdere a vechilor reţele sociale, ca urmare a traumei relocării. Dacă trebuie să așezi însă aceste neajunsuri pe un taler cu pericolul radiaţiei, ajungi la o ecuaţie complicat de rezolvat, punctează Holly Morris.

Pentru unii dintre bătrâni, poștașul e singurul om pe care îl văd – dacă totul merge bine, o dată pe lună. Pentru că statul, care i-a abandonat în voia unei alocaţii mizere, acordate drept compensaţie, nu se asigură că banii vor fi viraţi întotdeauna la timp, stârnind uneori adevărate drame printre oamenii care au dus pe umerii lor vitregii tăioase ale vieţii, doar ca să se frângă, uneori, în lacrimi, atunci când ajutorul bănesc întârzie luni de zile.

Până la urmă, acesta ar putea fi secretul oamenilor Cernobîlului și al curajului lor aproape sinucigaș: zdrobiţi de un adversar care le-a luat tot și abandonaţi de autorităţi, s-au agăţat de ultima ancoră care îi putea ţine legaţi de viaţă – locurile natale. Locuri care ţin vii amintirile lor, cel mai preţios bagaj pe care îl deţin ei, cei pe care restul lumii i-a uitat.

Radiografia cetăţeanului dispensabil

Și ei râd, plâng și se îndrăgostesc”, scrie Thom Davies, care a fost profesor la Universitatea din Birmingham până în anul 2015, despre oamenii care trăiesc în împrejurimile Cernobîlului. Începând cu anul 2008, Davies studiază comunităţile locale și a iniţiat un proiect fotografic inedit, intitulat Disposable Citizens.

Oamenii fotografiaţi în cadrul proiectului nu trăiesc neapărat în zona de excludere, ci la distanţe mai mari sau mai mici de aceasta, însă la fel de nesigure, scrie Thom Davies, amintind frontiera sinuoasă dintre zonele contaminate și cele declarate sigure.

De altfel, raportul Greenpace (2016) asupra nivelului de contaminare din jurul Cernobîlului arată că în zona Bryansk, din Rusia, localităţi cu nivel ridicat de radiaţie nu au fost evacuate, iar localnicii se bazează pe alimentele locale pentru hrană, folosind lemnul pădurilor contaminate pentru încălzire. Chiar și cei care s-au născut la trei decenii după accidentul de la Cernobîl încă mai beau lapte radioactiv, subliniază raportul. Anchetele Greenpeace arată că nu există o concordanţă fidelă între clasificarea zonelor și gradul lor real de contaminare și că tendinţa este de a reduce lista cu zonele contaminate, pentru a le reda uzului agricol – cu toate consecinţele ce decurg de aici, inclusiv reducerea măsurilor de protecţie și a programelor medicale gratuite la care au dreptul locuitorii. Analiza a arătat și faptul că există un risc serios de contaminare și în comunităţile îndepărtate, prin faptul că lemnul din zonă ajunge pe diferite pieţe din interiorul Rusiei și chiar și peste hotare. Incendiile prezintă de asemeni un risc major de recontaminare, iar potrivit datelor raportului Greenpeace, au existat mai mult de 1.100 de incendii recunoscute oficial în zona de excludere, în perioada 1993–2013, unele de proporţii – incendiile din 1992 au afectat 17.000 de hectare de pajiști și păduri.

Vorbind despre ucrainenii afectaţi de Cernobîl, Davies amintește că au fost numiţi, de-a lungul timpului, „afganii de la Cernobîl”, cu referire la războiul de 10 ani din Afganistan, care a înghiţit vieţile a 15.000 de soldaţi sovietici.

Deosebirea este că războiul de la Cernobîl, după cum notează Davies, este unul în continuă desfășurare, căruia i se cunoaște doar data de început. Un război despre care se vorbește în diferite dialecte, de la cel politic la cel social. Și unul în care eroii nu sunt întotdeauna recunoscuţi și cu atât mai puţin recompensaţi, fiind adesea supuși presiunilor de a ascunde pericolele cu care s-au confruntat. E cazul lichidatorilor care au primit dozimetre în timp ce lucrau la reactorul explodat, dar cărora li s-a interzis să raporteze radiaţii peste nivelul admisibil, fiind lipsiţi ulterior de documentele care să ateste gradul real de expunere.

Nu caut ajutor; caut doar respect și recunoaștere”, sunt cuvintele unuia dintre foștii lichidatori prezenţi la unul dintre protestele generate de intenţia guvernului ucrainean de a tăia compensaţiile financiare, oricum simbolice. Doar că, oriunde există categorii speciale de cetăţeni, la care statul e dispus să renunţe, aceștia sunt condamnaţi la un perpetuu exerciţiu de echilibristică între răul mai mare și răul mai mic.

Un exerciţiu dureros, de care vorbesc și japonezii afectaţi de accidentul nuclear de la Fukushima-Daiichi, produs la 11 martie 2011.

Mitsuko Sonoda, care și-a părăsit satul în mod voluntar, împreună cu soţul și fiul lor de 10 ani, a depus mărturie în faţa Consiliului ONU, în anul 2017, cu privire la dificultăţile financiare care forţează mulţi japonezi să revină în localităţile pe care le-au părăsit în 2011, și pe care le consideră încă nelocuibile.

Ne simţim abandonaţi de guvernul japonez și de societate”, mărturisește femeia, amintind situaţia celor care și-au părăsit casele aflate în afara zonei obligatorii de evacuare – în special mame, alarmate de efectele radiaţiilor asupra copiilor – și cărora guvernul le-a sistat asistenţa pentru locuinţe, obligându-i să aleagă între revenirea acasă și construirea unei noi vieţi în altă parte a Japoniei, prin forţe financiare proprii. Etichetând suspendarea alocaţiilor de stat drept „un act de cruzime”, Sonoda se întreabă de ce ar trebui să locuiască femei și copii în zone în care nivelul de radiaţie e de douăzeci de ori peste limita considerată sigură, la nivel internaţional. O întrebare la care nu li se răspunde celor care nu pretind decât o viaţă obișnuită – așa cum unul dintre lichidatorii Cernobîlului tânjea, după ce fusese martor la agonia colegilor de echipă, la nimic mai mult (sau mai puţin) decât o moarte normală.

Zvonuri dinspre un viitor (ne)nuclear

Într-un articol publicat în Journal of Integrative Environmental Sciences, Benjamin Sovakool, care predă știinţe sociale la Universitatea Aarhus, realizează un inventar al costurilor și beneficiilor pe care le presupune energia nucleară.

Un avantaj major al reactoarelor nucleare este acela că generează electricitate aproape continuu, spre deosebire de panourile solare sau turbinele eoliene, constituind „coloana vertebrală a reţelelor naţionale de electricitate”. Pe de altă parte, combustibilii fosili, care acopereau în 2009 două treimi din producţia mondială de energie electrică, eliberează în atmosferă gaze cu efect de seră și produc cantităţi mari de deșeuri. Centralele nucleare produc un volum foarte mic de deșeuri, prin comparaţie, numai că acestea sunt extrem de primejdioase și au un proces de degradare ce durează cel puţin câteva mii de ani.

Prin urmare, energia nucleară nu este un ieftină – costurile nete s-ar ridica la 8,6 cenţi per kWh (potrivit specialiștilor în econometrie Thomas Sundqvist și Patrik Soderholm). Astfel, pentru anul 2008, energia totală produsă de unităţile nucleare s-a ridicat la 2.601 miliarde de kWh, cu un cost de 223,7 miliarde de dolari, însumând daune sociale și de mediu. Aceste costuri ar putea deveni chiar astronomice în cazul unei crize, subliniază articolul, care amintește că, în ciuda tuturor măsurilor de siguranţă, reactoarele nucleare sunt predispuse unui risc crescut de accidente și erori. În perioada 1947–2008 au avut loc cel puţin 76 de accidente nucleare, cu pierderi de peste 19 miliarde de dolari, două treimi dintre ele înregistrându-se în Statele Unite – ca dovadă că nu sunt vulnerabile la acest gen de incidente doar ţările lipsite de tehnologie modernă. Iar în 2011, accidentul de la Fukushima, al doilea ca gravitate după cel de la Cernobîl, cu un cost de 80 de miliarde de dolari, „un dezastru creat de om”, după cum concluziona în 2012 o comisie de anchetă numită de Parlamentul Japoniei.

Riscul unor accidente viitoare nu poate fi înlăturat, conchide Sovakool, care își încheie articolul cu afirmaţiile cunoscutului om de știinţă Vaclav Smil: „Prima eră nucleară a fost un eșec deosebit de reușit.”

O concluzie la care copiii Cernobîlului, evacuaţi din singurul acasă pe care-l știau, ar fi subscris fără rezerve, dacă ar fi avut cine să le spună că porneau pe un drum cu sens unic – în timp ce erau ocupaţi să scrie câte un bilet de rămas-bun: „Iartă-ne, casă dragă. O să ne întoarcem.”