Am fost crescut în Onehunga, o suburbie plină de culoare a orașului Auckland din Noua Zeelandă. Muzica și compoziţia muzicală au fost întotdeauna pasiunile mele și, de la o vârstă fragedă, am avut aspiraţii ambiţioase.
Împreună cu prieteni apropiaţi de la liceul din Onehunga, am format un grup vocal numit Purest Form. Aveam idoli muzicali precum grupul Boyz II Men, așa că am crezut că muzica a capella reprezintă una dintre cele mai autentice forme de exprimare muzicală.
Seara ne aventuram în oraș pentru a cânta, interpretând un amestec de melodii R&B din anii ’90 și gospel a capella, cântece cu care crescuserăm în biserică. A fost o seară memorabilă cea în care interpretarea noastră a atras atenţia unui bărbat din mulţime, care ne-a oferit ocazia de a cânta în weekenduri în parcul Rainbows End. În cele din urmă, acest lucru ne-a făcut suficientă reclamă pentru a apărea la televizor.
La începutul anilor ’90, în Noua Zeelandă, expunerea la televiziunea naţională însemna foarte mult. Eram patru băieţi polinezieni, iar succesul nostru a avut o rezonanţă profundă în sânul comunităţii noastre. Pentru multe familii polineziene, prezenţa copiilor lor la televiziunea naţională ar fi fost o performanţă tangibilă, în special într-o comunitate care apreciază în mod deosebit educaţia.
Am fost una dintre primele „trupe de băieţi” polineziene care au avut succes în Noua Zeelandă, prin urmare, realizările grupului nostru, inclusiv câștigarea premiului NZ Single of the Year în 1995, apariţiile televizate și clasarea pe locul doi în topul celor mai ascultate piese pop, au fost emoţionante, mai ales pentru băieţii polinezieni proaspăt absolvenţi de liceu.
Cu toate acestea, în 1997, grupul nostru a intrat în declin, pe măsură ce membrii lui au luat-o pe căi diferite. Din păcate, succesul de la început a pălit foarte repede.
Pierderea tatălui meu
După ce trupa s-a destrămat, mi-am început cariera solo, încercând să mai păstrez o fărâmă din faima dobândită. În vârtejul acestor schimbări, un eveniment neașteptat a blocat totul. Am fost apropiat de tatăl meu, care mi-a fost cel mai mare susţinător. În iarna anului 1999, tata a suferit un atac cerebral sever, care l-a aruncat într-o comă profundă. În acea noapte, în timp ce așteptam la spital, am luat o decizie ale cărei efecte le resimt și astăzi.
Nevoit să aleg între prezenţa la o emisiune televizată importantă și a veghea la căpătâiul patului tatălui meu, am hotărât să nu ratez emisiunea și am pierdut astfel șansa de a-mi lua rămas bun de la părintele meu. Tata, eroul meu și patriarhul familiei, a murit, iar eu nu am fost lângă el. Pierderea lui m-a devastat și mă simt vinovat chiar și astăzi pentru alegerea de atunci. Nu cred că mi-am revenit vreodată complet. M-a bântuit mereu rușinea și m-am analizat din nou și din nou, spunându-mi că nu am fost crescut într-un mod care să mă facă atât de egocentric. De fapt, ceea ce s-a întâmplat mă urmărește și astăzi într-o manieră despre care nu am vorbit niciodată până ce nu mi s-a dat ocazia să îmi depăn povestea.
Îmi amintesc că am căzut în genunchi în acele prime momente de tăcere. Nu aveam puterea să-mi ridic capul și m-am simţit ca și cum aș fi eșuat lamentabil.
Apoi am văzut Biblia într-un colţ al camerei mele. Aveam mai multe Biblii în diverse locuri din casă, dar niciodată nu am ţinut una atât de strâns la piept ca în acel moment. Nu mă considerasem niciodată o persoană care urmărește faima în detrimentul familiei, dar am hotărât să pornesc pe un drum nou și să îmi găsesc un scop. A fost un moment de răscruce, în care am hotărât să îmi încep călătoria spirituală.
Căutând răspunsuri, am participat la un seminar biblic oferit de biserica adventistă locală. Pentru că interesul meu a fost trezit, am început să merg regulat la biserică și, în cele din urmă, m-am botezat înainte de începerea noului mileniu, ceea ce a bucurat-o pe mama.
Un diagnostic sumbru
Chiar și atunci când crezi că nimic nu mai poate merge rău, viaţa este plină de viraje neașteptate. Anul 2006 mi-a schimbat viaţa.
Îmi amintesc foarte bine reacţia soţiei mele, Ana, atunci când am primit diagnosticul de leucemie. Să asiști la efectele pe care anunţul că ai cancer le are asupra celor dragi este cel mai urât coșmar pe care îl poate trăi un soţ. Îmi amintesc lacrimile care îmi curgeau pe faţă și strigătul de jale al Anei, ca și durerea celorlalţi membri ai familiei mele care erau cu noi. Tevita, băiatul nostru, avea doar trei ani și îmi amintesc cu câtă înfrigurare îl strângeam la piept, în timp ce zăceam pe patul de spital.
În timpul spitalizării mele, un capelan al spitalului s-a rugat pentru mine într-un mod care m-a marcat pentru mult timp. Aflând că a urmat cursurile Colegiului Laidlaw, mi-am luat angajamentul de a urma același drum după ce boala mea a intrat în remisie. Aceasta a fost o provocare pentru mine – nu doar că am trăit experienţa luptei cu cancerul, dar am simţit chemarea de a-i ajuta pe cei care se simt neajutoraţi și m-am angajat să studiez teologia. Voiam să devin un far al speranţei și alinării prin rugăciune pentru cei aflaţi în momente dificile.
O poveste de credinţă care trebuie împărtășită
După foarte mulţi ani de la această experienţă am fost programat să vorbesc, la începutul anului, la întâlnirea anuală a tinerilor din biserica noastră din Auckland și m-am simţit îndemnat să-mi spun povestea.
Cu câteva momente înainte de a mă ridica pentru a vorbi, abia reţinându-mi lacrimile, m-am simţit îndemnat să-mi las deoparte notiţele și să-mi prezint liber istoria de viaţă. În acea dimineaţă, în timp ce îmi împărtășeam povestea, am văzut foarte limpede forţa pe care experienţa personală o are de a-i inspira pe alţii.
Cu câteva luni în urmă aflasem că un tânăr din biserică se lupta cu leucemia, iar vestea a atins o coardă sensibilă în inima mea. Era inteligent, talentat, ambiţios, cu spirit de antreprenor, iar necazul lui mi-a trezit amintiri din perioada grea prin care trecusem în urmă cu aproape 17 ani.
În dimineaţa întâlnirii cu tinerii, am luat decizia de a întrerupe programul și a organiza o sesiune de rugăciune colectivă pentru acest tânăr. Nu a fost vorba de un spectacol, ci de un gest simplu de a ne uni pentru a-l sprijini. A fost o ocazie de a arăta că, în comunitatea noastră de credinţă, acordăm prioritate celor mai importante valori ale vieţii – compasiune, empatie și solidaritate prin rugăciune. Această experienţă a evidenţiat două valori care rămân esenţiale în viaţa mea. Este vorba despre credinţă și despre a le fi alături altora în rugăciune.
Sunt un supravieţuitor al cancerului, o mărturie a puterii rugăciunii și a minunilor care se nasc în urma ei și simt multă recunoștinţă pentru parcursul meu de până acum.
Astăzi, ca pastor și lider de tineret în Insula de Nord a Noii Zeelande, încă mă simt copleșit de emoţie când reflectez asupra scopului meu. Deși o viaţă marcată de ambiţie și recunoaștere are farmecul ei, nu există o împlinire mai mare decât aceea de a fi alături de cei în nevoie, ridicându-i prin rugăciune.
Sunt un supravieţuitor al cancerului, o mărturie a puterii rugăciunii și a minunilor care se nasc în urma ei și simt multă recunoștinţă pentru parcursul meu de până acum. Cred că rezistenţa și dezvoltarea mea au o singură explicaţie: o credinţă neclintită în puterea și bunătatea lui Dumnezeu.
Datorez această călătorie a credinţei multor oameni din viaţa mea. Inclusiv tatălui meu, care m-a inspirat atât de mult și căruia îi poartă numele fiul meu – o alegere de care mă bucur și acum.
Keli Pepa este pastor și directorul Departamentului Tineret, Conferinţa Insula de Nord a Noii Zeelande, în cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.