Îmi simţeam trupul în flăcări, ca și cum cineva mi-ar fi străpuns pielea cu zeci de mii de ace de foc, iar suflarea-mi devenea tot mai greoaie. De ceva timp, teama își făcuse loc în viaţa mea, urmărindu-mă ca o umbră care îmi seca sufletul și îmi fura clipele preţioase de pace.
Minut cu minut, identitatea mea se pierdea tot mai mult, devenind ca o ceaţă a amintirilor fericite demult apuse. În schimb, un mic copil speriat – care simţea că se războiește cu un balaur – îi luase locul. Bucuria fusese înlocuită de îngrijorare, iar pacea, de teamă.
De la deznădejde la liniște
Mă aflam de câteva săptămâni în Croaţia, într-un program de studii internaţionale, când am început să trăiesc astfel de stări. Până atunci nu cunoscusem ce înseamnă frica. Crescusem într-o familie creștină, iar optimismul și fericirea mă caracterizau. Tocmai de aceea, când gândurile negre au început să se frământe în mintea mea, nu am știut iniţial cum să le întâmpin.
Mă simţeam chiar vinovată pentru ce simţeam. Dacă Îl iubesc pe Dumnezeu, ar trebui să am pace, îmi spuneam. Învăţasem toată viaţa despre Dumnezeu, așa că eram conștientă că există un război cosmic între bine și rău, însă nu înţelesesem până atunci cât este de real. Fiind departe de casă, emoţiile se intensificau, iar dorul de cei dragi se adâncea cu fiecare zi ce trecea. De aceea, vestea că familia mea urma să mă viziteze mi-a umplut inima de o bucurie caldă. Însă speranţa mi-a fost brusc umbrită de ecourile deznădejdii, care mă purta ca într-o spirală ameţitoare printre imagini de avioane prăbușite, moarte și suferinţă. Cum puteam să mă încred în Dumnezeu când lumea iluzorie a gândurilor întunecate părea mai vie și mai puternică decât însăși realitatea în care trăiam?
„Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, […] gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” (Ieremia 29:11).
De multe ori, în nopţile cele mai grele, adormeam îmbrăţișând Biblia și rostind promisiunea lui Dumnezeu: „Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, […] gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” (Ieremia 29:11). Cuvântul Lui era scutul meu, iar eu eram hotărâtă să Îl las pe El să lupte pentru mine. Chiar dacă nu simţeam că există speranţă, inima mea păstra, pecetluite în fragilitatea ei, toate momentele în care Dumnezeu îmi arătase, de-a lungul anilor, că este mereu alături de mine.
„Doamne”, am început să mă rog, „știu că ai puterea să mă vindeci. Tu ai murit pentru mine și ai înviat. Deja ai biruit moartea și frica. De aceea Îţi încredinţez întreaga mea viaţă. Fă cu ea ce vrei! Preia controlul minţii mele! Eu sunt obosită să mai lupt și nu mai am putere, dar mă încred în Tine. Mulţumesc că ai grijă de mine și de toţi cei dragi! Te iubesc. Amin!”
Vizita familiei mele a fost cadoul prin care Dumnezeu mi-a arătat că mă iubește. Avioanele nu s-au prăbușit, umbrele gândurilor negre au fost înlocuite de mângâierile Lui, iar frica ce îmi învăluia sufletul s-a transformat treptat în pace. Nu a fost o vindecare imediată, ci începutul unor întâlniri profunde cu Dumnezeu. În căutarea mea disperată după pace, L-am găsit pe Iisus, iar atingerea Sa divină m-a vindecat. Îl rugasem să-mi schimbe circumstanţele vieţii, crezând că astfel voi afla bucuria și liniștea, dar El știa mai bine: nu viaţa trebuia să se transforme, ci inima mea.
La 10 000 de metri deasupra fricii
Au trecut trei ani de la momentul acela, iar anul acesta Dumnezeu mi-a oferit din nou oportunitatea de a studia în străinătate – de data aceasta în Suedia. Visasem de mult timp să urmez cursurile unei școli de vară suedeze, dar, pentru ca dorinţa să se îndeplinească, era nevoie să Îi predau lui Iisus complet teama și să am credinţă că El va ști ce să facă cu ea. „Doamne”, I-am spus, „eu nu mă simt pregătită, dar Tu mă cunoști. Dacă știi că sunt gata, voi merge. Nu voi mai lăsa ca teama să decidă pentru mine. Aleg să am încredere în Tine.”
Amintirile gândurilor întunecate ar fi vrut să își facă simţită prezenţa, dar acum, spre surprinderea mea, acestea nu mai au nicio putere. La 10 000 de metri deasupra Pământului, am pace – acea pace de nedescris pentru care m-am rugat cu stăruinţă atâta timp. Lacrimile se rostogolesc timid pe obraji: lacrimi de biruinţă și de recunoștinţă. Desfac geanta de mână, iau cu grijă jurnalul care conţine scrisorile către Dumnezeu și încep să-I scriu. Îi mulţumesc pentru că S-a ţinut de cuvânt.
Promisiunile Sale, pe care le-am memorat din Scriptură în ultimii trei ani, le văd îndeplinindu-se. Cel care S-a prezentat sub Numele „Eu sunt” se află lângă mine, așa cum a fost în fiecare clipă până acum. Îl simt îmbrăţișându-mă, iar șoapta Sa blândă o aud rostindu-mi: „[N]u te teme, căci Eu sunt cu tine” (Isaia 41:10); „te chem pe nume: ești al Meu” (Isaia 43:1); „[t]e iubesc cu o iubire veșnică” (Ieremia 31:3). Mângâiată în îmbrăţișarea cerului, Îl regăsesc pe Dumnezeu și, odată cu El, mă regăsesc pe mine. Identitatea care îmi fusese furată îmi este înapoiată de Cel care m-a născut din iubire, prin Cuvânt.
Iubirea care vindecă
Ce este frica, mai exact? Oare nu înseamnă despărţirea de Dumnezeu? Dacă opusul fricii nu este curajul, ci credinţa? Și dacă încrederea în Dumnezeu nu înseamnă altceva decât acceptarea dragostei Sale – o dragoste perfectă, veșnică, în care nu există frică? El este Cel care ne-a spus că „[î]n dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica” (1 Ioan 4:18). De aceea inimile noastre au nevoie să fie schimbate: pentru a putea primi iubirea divină. Dumnezeu nu ne învinuiește pentru ceea ce simţim, ci ne invită să Îi predăm emoţiile noastre, iar atingerea Sa le transformă din suferinţă în binecuvântare. Astfel, credinţa noastră în El devine ecou al dragostei Sale: „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). Tocmai de aceea, îndoindu-ne de dragostea Sa, apare frica; și o sămânţă de îndoială este suficientă pentru a ne despărţi de Dumnezeu. Pe de altă parte, când acceptăm dragostea Sa, iertarea deplină și sacrificiul suprem de la cruce, avem pace pentru că știm că suntem iubiţi. Iar prezenţa Sa ne îmbrăţișează. Ne vindecă.
Privesc pe fereastră. Pământul – mândră planetă între astrele universului – pare atât de insignifiant privit de deasupra norilor. Și totuși, atât de iubit. Cum aș putea să nu am încredere în dragostea lui Dumnezeu, când El vede și știe totul? Zburând la 10 000 de metri deasupra Pământului, am pace. Nu sunt singură. Iisus este cu mine. Sunt acasă. Îmbrăţișată. Iubită. Vindecată. Razele răzleţe ale soarelui îmi mângâie chipul senin. Lumina Sa a transformat ecourile întunericului în ecouri ale luminii. Iar aici, aproape de El, sunt înconjurată de lumină.
Rahela Tudorie își analizează experienţa confruntării cu frica, în urma căreia a descoperit pacea lui Dumnezeu, concluzionând că adevărata vindecare nu vine din schimbarea circumstanţelor exterioare, ci din transformarea inimii prin credinţă.