„Dumnezeu este bun!” spunem adesea. Mai ales atunci când, după ce ameninţă să derapeze primejdios, viaţa intră din nou în matca ei. Ce rămâne de spus (și mai ales de făcut) atunci când cele mai dragi visuri ale noastre ajung doar o mână de cioburi, pe care nimic nu le mai poate lipi?
Uneori, ajungem să credem că știm exact care e planul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Lucrurile se rostogolesc într-o anumită direcţie, tiparul după care s-au ordonat în trecut pare destul de ușor de deslușit și sperăm (sau considerăm de la sine înţeles) că nu vor fi abateri majore de la acesta. Alteori, o notă de mândrie se insinuează în recunoștinţa faţă de modul în care ne curge viaţa. Dumnezeu a fost bun cu noi, dar, la rându-ne, am învăţat conștiincios pentru a avea locul de muncă bine oferit, o educaţie bună copiilor cuminţi pe care-i avem. Vedem limpede înlănţuirea cauzei și efectului și prindem curaj pentru viitor și pentru visurile încă neîmplinite, nădăjduind că, ori de câte ori noi ne facem partea, Dumnezeu Și-o va face pe a Sa.
Dacă viaţa ia o întorsătură nedorită, zdrobindu-ne planurile și speranţele, nu mai înţelegem logica lucrurilor, convinși fiind că alegerile noastre bune meritau o răsplată pe măsură. Sau, dimpotrivă, suntem striviţi de vinovăţia de a nu fi făcut tot ce ne stătea în putere pentru a ajunge la destinaţia visată.
Până la urmă, este ceva greșit că ne dorim sănătatea în locul bolii, liniștea în locul zbuciumului, prosperitatea în locul sărăciei și că ne zbatem nu doar să obţinem ce e mai bun de la viaţă, dar și să ne argumentăm această preocupare cu Scriptura?
Două lumi diferite, fiecare cu setul ei de valori
„Cum i-am putea convinge să creadă?” se lamenta în secolul III Ioan Hrisostomul, observând că, aidoma necreștinilor, creștinii erau atrași de bogăţie, căutau la fel de mult faima și puterea și dovedeau aceeași teamă de suferinţă și de moarte.
Comentând această tendinţă a creștinilor de a adopta valorile lumii necreștine, scriitorul Philip Yancey subliniază nevoia de a ne aminti și de a ne realinia sfatului apostolului Pavel: „Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3:2). Trăind în lumea vizibilă, va fi inevitabil să ne lovim de provocările ei și să ne bucurăm de darurile bune așezate în ea, însă atenţia și afecţiunea noastră trebuie să se focalizeze pe ceea ce rămâne veșnic.
Lumea spirituală operează cu ierarhii inversate, iar momentele de cumpănă sunt cele în care deslușim mult mai clar frumuseţea valorilor perene.
În lumea fizică, statutul social și cel financiar, competiţia, frumuseţea și întreţinerea (iluziei) tinereţii sunt valori cardinale. Ceea ce au ele însă în comun este efemeritatea, notează scriitorul, observând că, la înmormântare, nimeni nu laudă forma fizică sau zerourile din contul bancar al decedatului; ceea ce se pomenește este, mai degrabă, generozitatea, bunătatea sau dragostea de care a dat dovadă, semn că recunoaștem valorile care supravieţuiesc și dincolo de ţărâna mormântului. De fapt, într-o lume în care simţurile ne sunt asediate constant de oferte cu termen de garanţie limitat, concentrarea pe „lucrurile de sus” ne lărgește perspectiva și ne înrădăcinează în principiile unei vieţi care nu va avea sfârșit.
Mai mult decât o Sursă de binecuvântări
Ademeniţi continuu de chemările lumii vizibile, ajungem să facem din Dumnezeu mijlocul de a obţine lucruri de altfel bune, care răspund unor nevoi legitime. Aceasta este adevărata noastră problemă, susţine scriitorul creștin Larry Crabb, care se declară îngrijorat de acest efort constant al creștinilor de a obţine o viaţă cât mai bună, legându-se de ea cu toate frânghiile pe care le au la îndemână. De fapt, nimeni nu dispreţuiește ideea de viaţă mai bună, dar, dacă acesta devine ţelul nostru, atunci ne vom folosi de orice, inclusiv de ascultarea noastră (și de meritele pe care credem că ni le aduce) pentru a obţine ceea ce dorim cu obstinaţie.
În viaţa noastră religioasă, tentaţia „bijuteriilor din paste făinoase” este foarte mare, nota scriitorul Brennan Manning, analizând contururile unui păcat foarte familiar, acela de a face lucruri bune având motivaţii greșite.
„Cel care Îl are pe Dumnezeu și orice altceva nu are cu nimic mai mult decât cel care Îl are doar pe Dumnezeu”, scria C.S. Lewis.
Un mesaj la care mulţi dintre creștini ar răspunde cu un „Amin!” entuziast, fără să recunoască sau să realizeze că nu și-L doresc pe Dumnezeu cu ardoarea cu care își doresc darurile pe care El ar putea să li le împartă.
Ceea ce trebuie să admitem, oricât de tăios s-ar dovedi acest lucru, este că în firea noastră umană se ascunde tentaţia de a iubi orice altceva mai mult decât pe Dumnezeu, observă scriitorul Larry Crabb. În cazul unui creștin, lucrul la care râvnește nu este neapărat rău în sine; dimpotrivă, ceea ce-i poate eclipsa dorul după Dumnezeu poate fi dorinţa de a avea o familie fericită, de recuperare dintr-o boală gravă, de stabilitate financiară. Însuși Dumnezeu ne invită să venim la El cu toate poverile noastre, garantându-ne că vom găsi în El odihna (nu și un mecanism de rezolvare a tuturor problemelor sau reţeta rugăciunii care primește întotdeauna răspunsul așteptat).
Citește și: Dumnezeu este bun. De ce atâta suferinţă?
Plasarea binecuvântărilor în centrul preocupărilor noastre ne distorsionează imaginea despre El, punctează Crabb, până acolo încât Îl tratăm ca pe un Mântuitor din suferinţă mai degrabă decât din păcate. Numai în perioadele de apropiere intensă de Dumnezeu dorinţa după El devine mai vie decât cea după binecuvântările Lui, punctează autorul, subliniind că una dintre lecţiile visurilor spulberate este tocmai aceasta: să ne facă să însetăm după El mai mult decât după toate cărămizile cu care să ne construim o viaţă confortabilă.
Dezamăgiţi de Dumnezeu. Sau de propriile noastre așteptări?
Nu este greu să ajungi debusolat sau pur și simplu dezamăgit de direcţia în care se derulează planurile lui Dumnezeu. I s-a întâmplat chiar și lui Ioan Botezătorul, despre a cărui credincioșie a vorbit Iisus Însuși.
Închis pe nedrept de Irod, silit să fie inactiv după o viaţă de slujire și predicare, în aparenţă abandonat de Iisus, Ioan începe să se îndoiască de mesajul pe care el însuși îl predicase. Fusese primul care vestise venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, cunoștea profeţiile biblice care mărturiseau că Iisus este Mesia și fusese martor, cu ocazia botezului, la dovezile de necontestat ale divinităţii Lui. Dezamăgirea pe care o încerca Ioan era rodul înţelegerii greșite a misiunii lui Iisus și a naturii Împărăţiei Sale. La fel ca ucenicii, el aștepta ca Mesia să revendice tronul lui David și să-și folosească autoritatea împărătească pentru a eradica suferinţa și apăsarea sub care se găsea poporul. Numai că o astfel de așteptare era centrată pe un Mesia care nu fusese promis. În cele din urmă, Ioan depășește îndoiala și dezamăgirea, înţelegând, după raportul adus de ucenicii lui, că argumentul cel mai convingător al dumnezeirii lui Iisus este modul plin de milă cu care slujește nevoilor neamului omenesc.
Poate că nu ne regăsim în curajul, devotamentul și credinţa slujitoare de care dă dovadă Ioan de-a lungul vieţii sale, dar este foarte ușor să ne oglindim în slăbiciunea unei tulburătoare schimbări de registru (de la afirmaţia triumfătoare: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” la interogaţia amară: „Tu ești Acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?”).
Citește și: Privind pierderile în ochi – lecţiile predate de dezastrele vieţii
Atunci când credem că Dumnezeu ne-a dezamăgit, cel mai probabil așteptările pe care le-am avut cu privire la El sunt sursa reală a dezamăgirii noastre, scrie autorul creștin Wayne Stiles. De fapt, dacă analizăm lucrarea lui Iisus, vedem că El Și-a iubit urmașii suficient încât să le permită să traverseze dezamăgiri, să confrunte așteptările lor cu făgăduinţele Lui mai bune și să găsească bucuria autentică, izvorâtă dintr-o relaţie mai degrabă decât dintr-o perpetuă revărsare de binecuvântări, subliniază Stiles. În cele din urmă, tocmai pentru că adesea nu vedem imaginea de ansamblu, faptul că nu înţelegem ce face Dumnezeu la un moment dat ar trebui să ne conducă la o atitudine de închinare și nu la una de îndoială, conchide autorul.
Frângerea are întotdeauna lecţiile ei
„Pe o scală a suferinţelor umane, nu mi se pare că suferinţele mele au fost prea mari”, afirmă scriitoarea Elisabeth Elliot, a cărei viaţă poate contrazice ușor această afirmaţie. A așteptat 5 ani pentru a se căsători cu Jim, băiatul pe care-l iubea. De fapt, amândoi au așteptat confirmarea că o astfel de căsătorie era în planul lui Dumnezeu – viaţa lui Jim avea să fie una dură, de misiune, departe de America și de confortul și siguranţa vieţii de acolo. Când, în sfârșit, s-au căsătorit, viaţa lor împreună avea să se încheie după 2 ani și 3 luni, în urma unui atac sângeros al indienilor auca asupra lui Jim și a celor 4 colegi ai săi. Tânără văduvă, cu un copil mic în braţe, Elisabeth a ales să rămână o vreme printre indienii quichua și să continue lucrarea soţului ei, simţindu-se adesea copleșită din cauza singurătăţii și a responsabilităţilor cărora trebuia să le facă faţă. S-a căsătorit din nou, 13 ani mai târziu, cu profesorul de teologie Addison Leitch. Mariajul a durat 4 ani, până la moartea lui Leitch, provocată de un cancer agresiv.
Orice ni s-ar întâmpla, rămânem în continuare sub aceleași auspicii, scrie Elliot, mărturisind că pierderile suferite au ajutat-o să aprofundeze o lecţie învăţată încă din colegiu, aceea de a-și găsi bucuria în Hristos mai mult decât în orice altă persoană dragă sau circumstanţă fericită.
Crucea ne arată că „siguranţa nu exclude suferinţa”, notează scriitoarea, subliniind că, pentru creștini, suferinţa este sub controlul Celui care i-a gustat drojdia până la capăt.
Iar, dacă Dumnezeu nu pierde niciodată și dacă tot ce are El este și al nostru, în realitate, orice pierdere am suferi, ea poate și va fi transformată în câștig de El.
Avem o concepţie greșită despre modul în care trebuie să decurgă călătoria noastră spirituală, iar visurile noastre zdrobite corectează această neînţelegere, susţine Larry Crabb. Dacă totul ar merge bine (lucru de altfel imposibil într-o lume brăzdată de păcat), am crede că trăsătura distinctivă a vieţii de creștin este descoperirea slavei și bunătăţii lui Dumnezeu în bunăstarea noastră materială, relaţională sau emoţională. Nu doar că n-am experimenta maturizarea care vine din abandonarea în mâinile Tatălui nostru, dar am limita rolul Divinităţii la acela de a ne îmbunătăţi continuu calitatea vieţii de aici.
Pierderile sunt oportunităţi de a experimenta la un alt nivel bunătatea lui Dumnezeu, despre care Luther scria că este atât de mare „încât fără mari greutăţi și încercări nu poate fi înţeleasă”.
O perspectivă dificil de digerat, dar nu și pentru sutele de mii de creștini care-și riscă viaţa, familia și orice fel de proprietate doar de dragul Lui. Dintr-un raport misionar vechi, căruia i-am uitat multe detalii, mi-a rămas gravată în minte o afirmaţie despre modul în care se roagă creștinii din Coreea de Nord: nu ca să fie cruţaţi de suferinţa pe care trebuie să o suporte de îndată ce sunt descoperiţi, ci pentru a fi pregătiţi să îndure orice suferinţă, chiar și moartea, în ziua în care identitatea lor religioasă nu va mai putea fi ascunsă.
Oriunde ar trăi și oricare ar fi împrejurările vieţii sale, fiecare creștin se va întâlni cu întrebarea: Este Iisus Hristos îndeajuns atunci când nu-ţi mai rămâne decât El? Mai frecvent decât am crede, între întrebare și răspuns este suspendat același pod ridicat peste ruinele unor visuri spulberate pentru a face loc altora mai bune.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.