A treia aniversare a căsătoriei lor bătea la ușă, dar medicii nu îi mai dădeau nicio șansă de vindecare Magdei, diagnosticată tardiv cu sarcom Ewing, o tumoare malignă osoasă. Cu toate acestea, soţul ei, Daniel, continua să creadă că ultimul cuvânt Îi aparţine totuși lui Dumnezeu.
La doi ani distanţă de evenimentele la care fusesem martoră doar online, l-am contactat pe Daniel pentru a afla dacă se raportează și astăzi în același mod la Dumnezeul pe care se baza în mijlocul suferinţei.
În 2015, mesajele pline de speranţă curgeau fără întrerupere pe profilul de Facebook al lui Daniel, chiar și atunci când Magda intrase deja în comă. Daniel stăruia în convingerea lui că totul era un test trecător al credinţei pe care o aveau, iar Magda privea lucrurile din aceeași perspectivă. Ba încă, în momentele de acalmie ale bolii, începuseră să își noteze detaliile experienţei lor, pentru a le împleti într-o carte.
Urmărind postările virtuale care aduceau mereu vești despre starea Magdei, o întrebare trebuie să se fi cuibărit în multe minţi: Și dacă niciun miracol nu se va desfășura într-o viaţă ce părea foarte aproape de final? Cum va supravieţui credinţa lui Daniel că, în planul lui Dumnezeu, această suferinţă e doar o bornă kilometrică pe care aveau să o depășească într-un timp scurt?
Am rezonat cu tânăra familie dincolo de firescul compasiunii care se naște în faţa suferinţelor altuia, pentru că undeva, cândva, am trăit, într-un scenariu incomparabil mai blând, dogoarea rugăciunilor care mai cer un an, un deceniu, o viaţă – pentru cel drag. Am trăit și știam gustul nopţilor fără stele, în care se iţesc feţele hidoase ale fricii: Dacă vei fi străpuns de un final pe care nimeni, nici chiar El, nu va alege să-l rescrie?
Ruinele visurilor noastre – ziduri sau poduri către Dumnezeu
În cartea Vise năruite. Nebănuita cale a lui Dumnezeu spre bucurie, Larry Crabb conturează problema durerii pe care o provoacă dorinţele noastre legitime odată ce se sparg în mii de cioburi imposibil de lipit, cel puţin de această parte a eternităţii. În fond, „nu trebuie decât să trăiești destul” pentru a fi martor al naufragiului suferit de cele mai îndrăgite proiecte. Autorul cărţii menţionează speranţa noastră incurabilă de a rămâne în perimetrul unui scenariu pastelat, odată ce am încheiat un legământ cu Dumnezeu. „Facem ce ni se spune și Dumnezeu nu contenește să ne înghesuie cadouri sub pom.”
În timp ce nu încearcă să ofere răspunsuri la suferinţa umană, cu multiplele ei faţete și cu încâlcitele-i hăţișuri cauzale, Crabb scrie despre roadele ce pot să apară într-o viaţă în care, fie și cu preţul suferinţei, creștinul conștientizează că Dumnezeu e cea mai mare dorinţă a inimii sale. În cuvintele lui C. S. Lewis, „cel care îl are pe Dumnezeu, împreună cu orice altceva, nu are mai mult decât cel care nu Îl are decât pe Dumnezeu”. Un adevăr atât de magnific încât doar ochii limpeziţi de lacrimi îl mai pot distinge.
„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”, afirma Pavel în Epistola către Romani. Numai că, ne avertizează autorul Viselor năruite, pentru a ne acomoda cu o viaţă din care lipsește ce ne era mai drag, e nevoie să recuperăm adevărul mesajului biblic din incantaţia în care a fost el transformat de „creștinii de vreme bună”. Înţelepciunea noastră își dovedește limitele când e chemată să definească binele. Tocmai de aceea creștinul are încredere să accepte faptul că toate circumstanţele pot fi transformate într-un câștig peren de către Acela care „suferinţele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui”.
Dar nu cumva, se întreabă Larry Crabb, binele a ajuns să fie confundat de creștinul occidental cu o viaţă scutită de prea multe griji, prea multe lipsuri, prea multe suferinţe fizice, prea multă frustrare? Nu cumva luăm binele drept un reglaj convenabil al termostatului durerii și, prin urmare, ori de câte ori auzim experienţele celor care traversează valea umbrei morţii, suntem îngroziţi și ne dorim aprig ca noi să nu fim vreodată nevoiţi să trăim așa ceva? Am vrea să fim mai aproape de Dumnezeu, firește, însă chiar e necesar să plătim cu visurile noastre cele mai dragi?
O încredere clădită în zile însorite
Daniel nu și-a imaginat niciodată că va avea de trecut prin labirintul unei astfel de suferinţe. Regăsindu-L pe Dumnezeu în biserica părinţilor lui, după un lung periplu de fiu rătăcitor, era hotărât să Îl slujească pentru tot restul vieţii. Iar când a întâlnit-o pe Magda, au promis împreună că vor trăi pentru Dumnezeu și nimic mai puţin.
Sonoritatea declaraţiilor și jocul de artificii al emoţiilor au fost ponderate de proceduri mai robuste de a verifica iubirea. Au abordat fiecare pas al relaţiei lor, ca și fiecare obstacol, cu o reţetă pe care o testaseră deja dinainte să se cunoască: rugăciune și post.
Magda, înzestrată cu o voce deosebită, a compus pentru ceremonia nunţii Povestea noastră a scris-o El – o împletire de note și versuri prin care își exprima convingerea că relaţia lor nu se înscrie pe un portativ al lucrurilor banale.
Iar viaţa de cuplu și-a creat albie, printre bucuriile și greutăţile cotidiene, în același registru al rugăciunii și al slujirii – prin muzică sau prin alte mijloace, reclamate de nevoile celor din jur.
La câteva luni după cea de-a doua aniversare a căsătoriei, un incident aparent banal avea să le schimbe viaţa din temelii. O problemă minoră a pleoapei ascundea un diagnostic cu mult mai grav.
Obligaţi să ia în considerare variantele de atacare a bolii, au constatat că nicio alegere nu este ușoară. După toate probabilităţile, ochiul Magdei urma să fie sacrificat, în încercarea de a extirpa tumoarea invadatoare. Văzându-și viaţa cum intră pe contrasens, Daniel și Magda I-au spus lui Dumnezeu că „sunt prea mici pentru o durere așa mare” și au trăit pacea pe care o aduce prezenţa lui Dumnezeu.
Operaţia nu a mai avut în cele din urmă loc; era inutilă, pentru că metastazele invadaseră ireversibil organismul Magdei. Aceasta a fost vestea care l-a făcut pe Daniel să se prăbușească sub deznădejdea ei, într-una din băile spitalului. Și aceeași veste copleșitoare o așeza pe Magda la pianul din incinta spitalului, pentru a cânta Amazing Grace (Atâta har).
Credinţă și iubire, armele unei călătorii în necunoscut
Au urmat luni de luptă cu boala, dar iubirea și credinţa erau mai puternice decât suferinţa și teama.
Iubirea era cea care l-a ţinut pe Daniel la patul Magdei, zile și nopţi întregi. Uneori dormea pe pervazul geamului sau așezat pe un scaun. Și tot iubirea îl ajuta să cureţe și să panseze de trei ori pe zi ochiul Magdei, deși mărturisește că, de obicei, doar vederea sângelui îi înmuia picioarele.
Credinţa lor încerca să străpungă întunericul pe care îl răspândiseră sentinţele unanime ale medicilor – nu există nicio șansă de vindecare. Era o minune, spuneau ei, faptul că Magda încă respira. Însă în nopţile lungi, mâinile celor doi se uneau într-o încleștare a prinderii umanului de divin: „Nu suntem ai nimănui, avem un Tată.”
Promisiunile din spatele cortinelor de ploaie
Din motive care pot să ne pară atât de confuze, credinţa celor care se prind de Dumnezeu cu toată puterea este uneori aspru testată. Și, din motive care ne sunt atât de familiare, speranţa respiră câtă vreme rămâne chiar și o fărâmă din probabilitatea ca lucrurile să revină pe un făgaș obișnuit.
Elisabeth Elliot avea să descrie așteptarea înfrigurată a întoarcerii soţului ei, Jim, din ceea ce fusese o escapadă misionară foarte curajoasă, Operaţiunea Auca. Lipsa contactului radio pentru multe ore le avertizase deja pe cele cinci soţii ale misionarilor că lucrurile nu merseseră bine la întâlnirea cu războinicii auca. În toate acele ore de așteptare, Elisabeth descrie febrilitatea cu care, între două activităţi domestice, răsfoia Biblia, în căutarea unei promisiuni că Jim va reveni cu bine acasă. „Iacov se va întoarce iarăși, va avea odihnă și liniște” (Ieremia 30:10), fusese unul dintre textele găsite, de care se agăţase cu toată speranţa. Până când a sosit vestea că toţi cei cinci bărbaţi fuseseră uciși de indienii auca.
Credinţa lui Elisabeth nu s-a volatilizat odată cu moartea lui Jim, ba chiar s-a materializat în doi ani petrecuţi în mijlocul tribului care îi omorâse soţul, după doar doi ani și trei luni de căsnicie. Soţul ei, și totodată tatăl micuţei lor fiice, își găsise odihna, așteptând zorii unei lumi mai bune. Dar acesta era un răspuns la rugăciunea ei și o împlinire a promisiunii din Ieremia, la care se așteptase cel mai puţin.
Credinţa care supravieţuiește dezamăgirii
„Ca un fulger” venise suferinţa și în familia lui Daniel și, mărturisea el pentru un post de radio creștin, în același fel avea să și treacă. Doar că acest final avea să urmeze un scenariu pe care Daniel nu îl prevăzuse, deși se rugase mereu ca voia lui Dumnezeu să fie suverană. Pe 4 iulie 2015, telefonul lui Daniel era apelat cu insistenţă de un număr necunoscut. Înainte de a răspunde, știa deja care era vestea de la capătul firului.
Credinţa lui Daniel încă se vede atunci când vorbește despre durerea de dincolo de cuvinte care a însoţit despărţirea. Despre cât de greu i-a fost să își găsească locul într-o lume din care nu mai auzea vocea Magdei. Despre cum, deși nimic nu părea să mai aibă un rost, în toată această negură a zărit lumina vechiului său crez: „Aparţin Celui care nu Se schimbă. Am crezut într-un Dumnezeu care este viu. Și este viu. Am crezut într-un Dumnezeu care vindecă. Și chiar vindecă. Am crezut într-un Dumnezeu care dă viaţă. Și chiar dă viaţă. Dumnezeu a rămas Același.”
Ancorele de care se leagă credinţa când nimic nu mai rămâne de sperat
Când universul cuiva se prăbușește, un șirag de întrebări dureroase se rostogolesc peste ce rămâne după coliziunea omului cu neprevăzutul. Dileme teologice se încheagă, încercând să delimiteze cât mai strict suveranitatea divină de libertatea umană sau să decripteze tainele voinţei lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care poate orice, dar care rămâne tăcut la strigătul unei cereri legitime și astfel naște o devălmășie de răspunsuri și de reacţii.
Elie Wiesel L-a ucis în inima Lui pe Dumnezeul care îngăduia ca un copil nevinovat să moară într-o spânzurătoare a unui lagăr nazist. Însă dincolo de zidurile aceleiași citadele a ororii, Corrie ten Boom a zărit pașii Celui care străbătuse înaintea ei acest traseu anevoios și, ca urmare, a relatat cum viaţa ei în lagărele morţii creștea nestăvilit în „bunătate, în adevăr peste adevăr și în slavă peste slavă”.
Oare?
L-am întrebat pe Daniel dacă dezamăgirea morţii Magdei a fost pe măsura nădejdii lui că va fi vindecată. Mi-a răspuns pornind de la aprecierea pe care a tot auzit-o de-a lungul timpului: „Ai o credinţă de neclintit!”
„Oare?” așază el sub interogaţie aceste afirmaţii triumfaliste. Și mărturisește că tot ce și-a dorit în ziua înmormântării a fost să coboare sub piatra unde se odihnea Magda. Că pofta lui de viaţă dispăruse, dar că prietenii l-au reintegrat cu răbdare într-un cotidian golit de bucurie.
Una dintre ancorele de care s-a legat însă pe versanţii cerniţi ai experienţei lui a fost cea a încrederii într-un Dumnezeu prea bun ca să te îndoiești de El. Relaţia aceasta poate să se prăbușească sau să reziste, crede Daniel, în funcţie de motivele pe care s-a clădit ea. Poate că iubirea faţă de Dumnezeu se confundă ușor cu interesul pentru buzunarul Lui, cel puţin în zilele cu cer senin. Însă în vijeliile ce rescriu scenariul vieţii noastre, motivaţiile devin translucide.
Promisiunile Scripturii au fost un alt mijloc de a se menţine la suprafaţa valurilor de amărăciune. Este un mesaj biblic pe care Daniel îl recomandă oricui ar traversa deșertul despărţirii de cineva iubit: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5) De altfel, la debutul bolii, cei doi se gândeau să își numească povestea lor, atunci când avea să fie publicată, Când Dumnezeu îţi încălzește cuptorul de șapte ori. Privind retrospectiv, Daniel spune că faţa luminoasă a întregii experienţe se concentrează într-o realitate pe care n-o poate nega – El fost cu ei, în jarul cuptorului.
„Nu doresc nimănui să pășească pe acest drum dureros”, spune Daniel, concluzionând totuși că „poţi pierde totul în această lume, dar dacă nu L-ai pierdut pe Dumnezeu, n-ai pierdut nimic”. De fapt, nimic irecuperabil. Pentru că, în miezul acestei existenţe ce pare adesea abandonată în mâna hazardului, se află promisiunea Lui că îi vom revedea pe cei dragi, într-o lume care nu va mai purta semnătura familiară a răului.
Cineva a suferit mai multe pierderi
În timp ce tânjim după finalurile fericite pe care numai un univers din care a fost eradicat răul ni le-ar putea oferi, uităm adesea că trăim într-o lume a războiului. Și orice război își are victimele sale.
Nu Dumnezeu a creat această stare de lucruri, ne asigură însuși Iisus, în cunoscuta parabolă a neghinei. Stăpânul ogorului a semănat în pământ seminţe de o calitate ireproșabilă, după cum ne confirmă și cartea Genezei, în care Creatorul acordă calificativul foarte bun tuturor lucrurilor ieșite din mâna Sa. Doar că, pe parcurs, a fost cineva care a semănat neghină printre firele de grâu, ceea ce a creat multă confuzie printre slujitorii Stăpânului.
După cum trebuie să-i fi nedumerit și decizia Lui de a amâna smulgerea neghinei din ogor – deși este o operaţiune necesară, ea va fi amânată până la momentul secerișului. Astfel, până se va trage linia de final, binele și răul vor continua să existe. Iar în toată această logică stranie a Stăpânului (despre care vorbește și David Asscherick în cartea God in pain) se poate vedea totuși limpede motivaţia din spatele hotărârii Sale: „Ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi și grâul împreună cu ea” (Matei 13:29).
Preocuparea lui Dumnezeu, într-o lume care s-a sustras autorităţii Lui, este de a minimaliza pierderile. Tocmai pentru că le cunoaște ecoul pârjolitor pe care îl au într-o inimă care iubește. Cuvintele lui Hristos dau de înţeles că strategia divină este de a pune capăt răului atunci când el a ajuns la maturitate, astfel încât să nu poată exista confuzii de identitate între neghină și grâu.
„Un vrăjmaș a făcut lucrul acesta” (Matei 13:28), spune parabola, arătând spre geneza răului într-un univers desăvârșit. Dar Dumnezeu îl cunoaște bine pe vrăjmașul acesta, pentru că el a fost cândva un heruvim ocrotitor, descris de textul Scripturii în termenii superlativului. De fapt, îl cunoaște pentru că el a fost unul dintre fiii Săi, de care inima Lui s-a legat așa cum numai un Dumnezeu al dragostei o poate face. El a creat un Luceafăr strălucitor, care prin alegere liberă s-a convertit într-un diavol.
Pastorul David Asscherick privește textul biblic din Luca 10:20 („Nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri”) din unghiul pierderilor suferite de Cel care a creat doar fiinţe libere. El cunoștea riscul acestei decizii – făpturile Sale aveau libertatea să Îl iubească sau să Îl urască, să Îl asculte sau să se răzvrătească, să I se închine sau să Îl scuipe și să-L pălmuiască. Unor ucenici entuziasmaţi de faptul că până și demonii le fuseseră supuși în prima lor călătorie misionară, Iisus le răspunde că sunt motive mai bune de a se bucura. De exemplu, faptul că au ales să fie parte a unei Împărăţii pe care o parte dintre îngerii Săi o contestaseră. Niciun demon nu fusese demon de la început, ei își pierduseră statutul de îngeri buni, seduși de minciunile ţesute de Lucifer în năvodul rebeliunii lui.
Dar Dumnezeu care îi crease îi cunoștea pe fiecare în parte, cu numele și caracteristicile lor unice. Răzvrătirea lor nu fusese o veste fericită, ci momentul unei pierderi irecuperabile pentru o inimă de Tată. Tocmai de aceea, Asscherick consideră pasajul acesta o fereastră către inima rănită a lui Dumnezeu. Răzvrătirea îngerilor (și apoi a omului) nu a fost o chestiune teoretică; ea I-a prilejuit o rană profundă. Probabil și permanentă.
Așa că, deși nu Dumnezeu a început războiul, acesta există. Iar pierderile pe care le provoacă lupta L-au afectat în primul rând pe El. Până în ziua în care Dumnezeu va pune capăt războiului, avem un Prieten pe umărul Căruia ne putem plânge pierderea, pentru că El i-a sorbit până la ultima picătură amărăciunea.
Putem fi, mai devreme sau mai târziu, destinatarii unor vești care ne frâng inima. Putem plânge pierderile care modifică brutal relieful celor mai dragi relaţii ale noastre. Dar Cel care scrie povestea noastră plânge negreșit și El împreună cu noi. Plânge, deși știe că nu acesta e capitolul de final.
Aș vrea să îi caut pe Magda și pe Daniel pentru fotografia de la începutul unei alte povești, scrise tot de El și semnată cu eternitatea. Mi-aș dori să aud versiunea Magdei despre un scenariu care s-a derulat în sens invers așteptărilor ei. Dar, până atunci, rămâne ca mărturie mesajul ei preferat din Scriptură, căruia îi adăugase o tușă personală – a unei vieţi care a fost învăluită, dincolo de provizoratul morţii, de Viaţă: „Dumnezeu stă pe tronul Lui și face tot ce vrea. Și tot ce face El e desăvârșit.”
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
