În urma dezastrului provocat de uraganul Harvey, Max Lucado a rezumat într-un articol lecţiile spirituale pe care le putem desprinde dintr-un eveniment pe care știrile l-au numit „un potop care se întâmplă o dată la 1.000 de ani”. Harvey a fost urmat de alte uragane intimidante, Irma și Maria, iar discuţiile pe marginea acestor dezastre se pot purta pe diferite paliere, de la eficienţa reacţiei autorităţilor, până la poliţele pe care le plătim unei planete pe care am gestionat-o dezastruos vreme de decenii, fără teama de repercusiuni.
Scriitorul creștin alege să se concentreze pe dimensiunea spirituală a pierderii, iar mesajul său este că, dincolo de rugăciunile și de ajutorul practic ce poate fi oferit victimelor, este nevoie să ne însușim anumite lecţii despre viaţă, relaţii sau lucruri materiale. Mai ales că nimeni nu are niciodată garanţia, chiar dacă a asistat până acum la evenimente din loja de spectator, că nu va fi distribuit într-un rol nedorit într-o ocazie viitoare.
Din păcate, ocaziile în care oamenii se confruntă cu pierderile materiale sunt din ce în ce mai numeroase, fie că au la bază motive individuale, fie că fac parte din distrugeri colective, cum au fost cele prilejuite de inundaţiile din China și Nepal, de cutremurele din Mexic sau de războiul din Siria.
Una dintre lecţiile pe care ni le predau pierderile, accentua scriitorul creștin, se referă la valoarea incomensurabilă a oamenilor în raport cu lucrurile. Ceea ce nu înseamnă că pierderile materiale trebuie bagatelizate, ci doar că, în momentele de criză, fiecare lucru tinde să se așeze mult mai corect într-o ierarhie, de altfel destul de haotică în răgazurile oferite de prosperitate.
Criza modifică definiţia nevoilor materiale
„Vă putem reconstrui casele, nu vă putem reda viaţa”, avertiza Rick Scott, guvernatorul statului Florida, înainte ca Irma să lovească Statele Unite, îndemnând cetăţenii săi să respecte ordinele de evacuare. De asemenea, el sfătuia oamenii să se grăbească și să își împacheteze lucrurile de care au nevoie și nimic în plus.
O astfel de situaţie-limită aduce în prim-plan o întrebare care nu i-ar fi derutat, poate, foarte mult pe strămoșii noștri, dar care pentru oamenii secolului XXI reclamă un efort mai intens decât cel depus de Champollion în descifrarea hieroglifelor: cât de mult (sau de puţin) este îndeajuns?
Uneori viaţa e silită să se ghemuiască în spaţii chiar mai mici, cum ar fi o curea de neopren sau o pungă din plastic în care sunt protejate actele de identitate ale refugiaţilor, tot ceea ce le-a mai rămas de valoare dintr-o viaţă intrată pe contrasens.
Întrebarea cât de puţin (sau cât de mult) e destul apare într-o altă lumină în momentele de răscruce ale vieţii – poate fi vorba de un uragan, de un război sau de o boală cu final previzibil.
Și, deși acestea sunt doar etape dintr-o existenţă mai mult sau mai puţin așezată în matca ei, momentele-limită prin care trec semenii noștri pot acţiona asupra noastră cu o forţă intimidantă și demoralizatoare. După cum ar putea reuși să ne deschidă ochii asupra valorilor autentice ale existenţei, sugerând ajustări ale nevoilor noastre supraponderale în materie de lucruri. Pentru că, dacă este evident că materialismul a devenit fata morgana a lumii moderne, este cert și că inflexiunile lui frivole reclamă sacrificii la schimb – iar la unele dintre ele n-ar fi trebuit să consimţim niciodată.
Bucuriile efemere și fragmentate ale materialismului
Steve Taylor, lector în psihologie la Universitatea Leeds Beckett, semnează un articol intitulat „Nebunia materialismului”. El rememorează exodul căutătorilor de aur în California după ce zvonuri despre preţiosul metal au ajuns în toate punctele cardinale, comparându-l cu surescitarea materialistă a prezentului.
Febra aurului a atras nu mai puţin de 300.000 de oameni din Statele Unite și din afara graniţelor. Doar că, pentru prea mulţi dintre ei, efortul întreprins s-a dovedit mai degrabă steril. Deși aurul extras a valorat miliarde de dolari americani, doar o minoritate a reușit să acumuleze averi impresionante, în timp ce mulţi au obţinut un profit modest, când n-au ieșit în pierdere. Și un număr impresionant de aventurieri – expuși riscurilor călătoriei, naufragiilor, epidemiilor de holeră sau de febră tifoidă și criminalităţii sporite – nu s-au mai întors niciodată acasă.
Scuza pe care majoritatea căutătorilor de aur au avut-o – sărăcia extremă și înfometarea – este refuzată unei largi majorităţi a lumii occidentale, punctează Steve Taylor, a cărei teorie este că apetitul pentru bunuri materiale nu se naște din dificultăţi financiare, ci dintr-o stare de nemulţumire interioară. Este deja un truism să afirmi că prosperitatea materială nu aduce cu ea fericirea, mai ales după ce studiile au infirmat constant această relaţie cauzală, dar omul modern pare obsedat de a reface el însuși acest experiment, cu dorinţa ascunsă de a-i contrazice concluzia.
Acumulăm lucruri materiale într-un efort sisific de a atenua nemulţumirea noastră interioară, dar efectul nu este cel scontat, afirmă Taylor. Euforia unei noi achiziţii și mândria posesiei sunt tot ceea ce obţinem la bilanţ. E o investiţie păguboasă, având în vedere că fiorul plăcut al unei achiziţii durează, în medie, 2 zile, iar orgoliul generat de o posesiune scumpă, deși mai durabil, stă sub același semn al fragilităţii – orice comparaţie defavorabilă îi poate răpi instantaneu combustibilul.
Echilibristică între hedonism și ascetism
Un creștin ar traduce această nemulţumire interioară – cu voracitatea de care dă ea dovadă – în termenii inadecvării fiinţei noastre în lumea în care suntem nevoiţi să trăim, dar care e plămădită dintr-un aluat străin de cel al celor mai profunde năzuinţe umane. Iar această realitate coexistă cu o alta, cu valoare egală de adevăr: lucrurile materiale sunt parte din darurile pe care Dumnezeu le-a oferit omului. Aceasta este dilema care conţine în sine și cheile către răspuns – faptul că un creștin e chemat să trăiască în atmosfera celor două lumi, cea vizibilă și cea cerească, atât de diferite una de cealaltă, având totuși ca numitor comun faptul că sunt creaţia lui Dumnezeu.
Observând faptul că lumea noastră este binecuvântată cu daruri din belșug, Philip Yancey remarca faptul că modul în care le folosim le confirmă calitatea. Echilibrul nu este ușor de găsit, între manifestarea (și satisfacerea) dezinhibată a oricăror dorinţe și reprimarea brutală, chiar și a celor mai legitime dintre ele.
„A duce o viaţă echilibrată e același lucru cu a încerca să te menţii în șaua unui cal, dat fiind că primejdia de a cădea e la fel de mare, fie că înclini spre dreapta ori spre stânga. Bucuria de a călări o are doar cel în stare să rămână pe crupă.”
Între șanţul „furnizorilor de extraspiritualitate”, reprimarea cazonă a ceea ce este permis, și cel în care au plonjat adepţii hedonismului, soluţia – afirmă Yancey – este de a accepta faptul că omul trebuie să caute, dincolo de dorinţele sale, o ordine supranaturală căreia să i le supună. Este ideea pe care Blaise Pascal o încorporase în rugăciunile sale: „Fii Tu Limanul lor [al dorinţelor bune], precum le-ai fost Izvorul.”
Apostolul Pavel ne sfătuiește să aducem în prim-planul gândurilor noastre „lucrurile de sus”. În acest proces de focalizare asupra temelor spirituale, preocupările ce gravitează în jurul materialului ar trebui să facă un pas în spate, cedând o poziţie care nu le aparţine de drept, deși obișnuiesc s-o uzurpe. Este neîndoios că, trăind în această lume, tot ce ţine de latura materială va continua să joace un rol bine conturat în viaţa noastră, însă mesajul Bibliei este că nu trebuie să ne lăsăm confiscaţi de aceste preocupări. Și unul dintre motive, aflat la îndemână ori de câte ori ne sunt lovite proprietăţile, este că lucrurile materiale sunt foarte fragile. E nevoie de foarte puţin pentru ca să dispară ca și când nu le-am fi deţinut niciodată. Dar ceea ce ar fi straniu, dacă nu ar fi revelatoriu pentru modul în care am fost construiţi, este faptul că, atunci când sunt așezate în balanţă pierderile mai mari, cele materiale devin – totuși – secundare.
Binecuvântarea de a fi în viaţă
Max Lucado crede că una dintre lecţiile pe care ni le oferă dezastrele este că lucrurile contează mai puţin decât oamenii, posesiunile fiind efemere, dar relaţiile purtând în ele potenţialul de a dura veșnic.
Oamenii au jelit pierderea prietenilor sau a membrilor familiei lor, nu pagubele produse de pierderea croselor de golf, a televizoarelor cu plasmă sau a mașinilor, oricât de scumpe, subliniază Lucado.
Indubitabil, oamenii trebuie să fi deplâns și pierderile materiale suferite, mai ales atunci când pierderea le-a afectat locuinţa sau bunuri imposibil de recuperat, dar ceea spune scriitorul este că în centrul lacrimilor de bucurie sau de durere s-a aflat, în mod constant, soarta oamenilor dragi.
Adevăr surprins și de Mallory Simon, jurnalist CNN, care reface drumul uraganului Harvey, de la Corpus Christi la Huston, într-o călătorie care surprinde multiplele faţete ale pustiirii.
Moby Dick, un restaurant îndrăgit în Port Aransas, a ajuns o ruină. Ed Ziegler, proprietarul, estimează că tocmai a pierdut 2 milioane de dolari. „Dar cel puţin sunt în viaţă”, spune el, la fel cum sunt și membrii familiei sale.
Howard Singleton și fiul său Shane, de 18 ani, și-au salvat vecinii din casele unde apa îi ţinea captivi, folosind o barcă mică de pescuit, fără motor. Shane spune că e inevitabil ca distrugerile să activeze mânia și tristeţea celor afectaţi, dar aceste sentimente se împletesc cu fericirea de a-și fi obţinut, ca pradă inestimabilă, propriile vieţi. „Probabil au pierdut totul, dar încă au familia”, spune el.
Iar ceea ce au încă depășește ceea ce au pierdut, în măsura în care viaţa reușește să fie mai mult decât suma tuturor lucrurilor bune care o compun.
Dezastrele vieţii, conchide Lucado în articolul său, au un mod inconfundabil de a ne dezlipi degetele de pe posesiunile noastre, precum și de a ne determina să privim printr-o lentilă normalizatoare ceea ce consideram a fi valoros sau ignorabil până atunci.
Daruri cu termen de valabilitate
Din experienţa ei practică, misionara și autoarea creștină Elisabeth Elliot a învăţat că toate lucrurile sunt date de Dumnezeu cu scopul de a ne bucura de ele pentru un timp. Fără niciun dubiu, învăţăm cu mai multă dificultate să ne tratăm posesiunile cu detașarea celui care știe că trebuie să renunţe într-o zi la ele (cel puţin în ziua morţii, dacă nu cu mult mai devreme) și la confortul și siguranţa pe care ni le-au oferit.
Elliot aduce în discuţie două texte biblice care circumscriu atitudinea creștinului faţă de lucrurile materiale. Biblia spune: „Dumnezeu… ne dă toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Timotei 6:17). Și, în același timp, lansează un avertisment: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume” (1 Ioan 2:15), menţionând dragostea de bani ca rădăcină a tuturor relelor, care îi străpunge cu o mulţime de dureri pe cei care i-au căzut în mreje. Bucuria celebrează, iubirea înrobește.
Și, de asemenea, recunoștinţa amplifică savoarea bucuriei, pentru că o golește de teama zilei de mâine. Nu știm dacă ziua de mâine va răsări în pastelurile celei de astăzi, dar, indiferent dacă darurile vor fi la locul lor sau vor fi dispărut fără preaviz, Dătătorul va fi încă acolo.
Celor care trăiesc în umbra spaimei unui viitor nesigur, Elisabeth Elliot le dezvăluie înţelesurile vii ale pierderilor pe care ea însăși le-a suferit. Viaţa de misionară a privat-o, ani la rând, de tot confortul vieţii din America. Pierderile materiale nu au ocolit-o nici atunci când a revenit în ţară, dar ele au fost doar umbre palide ale unor pierderi incomparabil mai dureroase: moartea primului ei soţ, Jim Elliot, ucis de indienii auca, după 2 ani și 3 luni de când erau împreună; sfârșitul lent și agonizant al celui de-al doilea soţ, Addison Leitch, la 4 ani după căsătoria lor.
Trăgând linie, Elisabeth mărturisește că pierderile cele mai copleșitoare din viaţa ei, cele de care s-a temut cel mai mult, au fost o jertfă măruntă, raportate la „preţul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Iisus” (Filipeni 3:8).
Dacă suntem convinși că tot ce avem Îi aparţine lui Dumnezeu, trebuie să fim chiar mai fermi în credinţa că tot ce este al Lui este și al nostru. Ne-o spune Însuși Tatăl din cer, în cuvintele destinate inflexibilului frate mai mare, din parabola fiului risipitor: „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și tot ce am eu este și al tău”(Luca 15:31).
Un adevărat subiect de breaking news, în pleiada de vești rele, care ne amintesc că trăim într-o lume ponosită de păcat, în care pierderile sunt dialectul pe care-l vorbim de la răsăritul la apusul vieţii. Dar, dacă tot ce deţine Dumnezeu este și al nostru, atunci nu există pierderi cu adevărat irecuperabile. Decât dacă Îl pierdem pe El.
