Într-o societate cu mentalităţi pragmatice, orice fel de credinţă este supusă exclusiv judecăţilor de ordin practic. Eficacitatea, utilitatea și beneficiul sunt criteriile de bază în funcţie de care acţiunilor, faptelor sau credinţelor li se atribuie valoare. În contextul acesta, evaluarea beneficiilor credinţei religioase intră adesea în conflict perspectiva suveranităţii lui Dumnezeu. Cum poate fi integrată în viaţa omului contemporan imaginea unui suveran care face ce vrea, cum vrea și când vrea, fără ca cineva să-i poată cere socoteală?

Cel puţin aparent, această imagine a lui Dumnezeu este una egoistă, iar dacă o alăturăm tăcerii pe care Suveranul le-o impune creaturilor prin aceea că ele nu au dreptul să-L judece, ci doar să-I afle voinţa și să I se supună, tabloul devine îngrijorător. Ce mai înseamnă atunci să fii creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Și ce concluzie putem trage despre omul aflat în postura fiinţei mereu preocupate să afle voia unuia mai mare și să o împlinească? Poate să se dezvolte, într-o astfel de relaţie suveran-om, o fiinţă umană creativă, fericită, raţională, independentă, cu spirit critic și inteligentă? Dacă nu, la ce folos o astfel de credinţă?

Suveranitatea lui Dumnezeu

Pasajele biblice care stau la baza ideii de suveranitate divină necesită o abordare onestă, dar, în același timp, aprofundată. Este imposibil, chiar și pe baza criteriilor de bun-simţ, să consideri nefundamentate concepţiile conform cărora Dumnezeu este un suveran cu drepturi depline, de necontestat, putând să facă ce dorește, cerând închinare, exclusivitate și ascultare. Multe personaje istorice ale Bibliei, printre care și autorii ei inspiraţi, sau chiar Dumnezeu Însuși vorbesc pe această temă. „Cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: «Pentru ce m-ai făcut așa?» Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeași frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste și un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?”[1] ,,Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! Un ciob dintre cioburile pământului!”[2] „Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: «Ce faci?»”[3] Aceste declaraţii ale revelaţiei divine pot justifica nașterea unor întrebări cu privire la dreptatea și iubirea lui Dumnezeu în raport cu tirania și dictatura unui despot suveran. Chiar Decalogul Bibliei este un argument al suveranităţii lui Dumnezeu. Omul trebuie să împlinească fiecare dintre cele Zece Porunci, dintre care două fac referire directă la exclusivitatea închinării și la interdicţia de a-I folosi des, ușuratic sau „în deșert” numele.[4]

Conceptul suveranităţii lui Dumnezeu ridică două probleme majore. Este drept ca un suveran să aibă cerinţe precum cele enumerate anterior? Un suveran cu astfel de pretenţii poate fi iubitor?

Suveranul cel bun

Ce Îl face pe Dumnezeu drept? Acţiunile și deciziile Lui, care sunt corecte prin ele însele? Sau suveranitatea Lui, prin aceea că El nu poate fi nedrept și, astfel, orice ar face, acela ar fi binele? Dacă acţiunile lui Dumnezeu sunt bune prin ele însele, aceasta ar însemna că binele este o autoritate căreia Dumnezeu îi este subordonat și, astfel, El este bun deoarece se supune binelui ca autoritate abstractă. În cazul acesta, Dumnezeu nu ar fi singurul Dumnezeu și nici măcar cel mai mare. Binele I-ar fi o autoritate/zeitate superioară. În schimb, dacă Dumnezeu nu ar putea fi rău, prin aceea că și răul înfăptuit de Dumnezeu ar deveni bun, aceasta ar anula conceptul de judecată biblică, de raţiune a dreptăţii și, până la urmă, libertatea omului s-ar putea exprima doar în sensul supunerii faţă de o voinţă veșnic schimbătoare.

Pe cale de consecinţă, procesul revelaţiei ar deveni o necesitate continuă, iar omul s-ar transforma din ce în ce mai mult într-un mecanism de aplicare a voinţei divine. Voinţa lui Dumnezeu nu ar mai putea fi intuită, înţeleasă sau descoperită. Gândirea, prin pierderea reperelor și a instrumentelor de consecvenţă și condiţionalitate, și-ar pierde raţiunea de fi.

Raţionalitatea binelui

Comportamentele, acţiunile și deciziile lui Dumnezeu nu sunt bune prin ele însele, ci prin faptul că Dumnezeu este bun, iar ceea ce El face este bine. El este cel care numește binele bine și răul rău. Mai mult decât atât, Decalogul biblic reprezintă nu doar reperele moralităţii, ci, în primul rând, descrierea caracterului lui Dumnezeu. El nu este bun deoarece face fapte bune, ci Dumnezeirea este bună, dreaptă și sfântă[5], iar ceea ce Ea săvârșește este drept și bun. Această axiomă a bunătăţii inerente Dumnezeirii nu exclude natura binelui ca un concept abstract. Comportamentele Divinităţii se supun unor raţiuni ale coerenţei și consecvenţei ce facilitează observarea consecinţelor lor. Dumnezeu Se lasă astfel judecat de creaţie. Această perspectivă denotă o raţionalitate a bunătăţii.

Prin declaraţiile Scripturii, Dumnezeu este prezentat ca Unul care poate și are dreptul să facă ce vrea. Aceste declaraţii despre natura Lui sunt acompaniate de revelarea intervenţiilor Divinităţii în istoria umanităţii, iar simbioza celor două indică spre o suveranitate în care atotputernicia Lui este manifestată în mod consecvent spre bine. De aici și atacurile pe plan filozofic asupra atotputerniciei lui Dumnezeu. Fie Dumnezeu nu poate să facă răul, deoarece El este bun și astfel nu este atotputernic, fie răul este creat de El și astfel este atotputernic, dar nu este bun. Fără a ne propune să facem un exerciţiu de teodicee, este limpede că pasajele Scripturii în care este prezentată radical suveranitatea Lui sunt niște declaraţii de legitimizare cu privire la natura suveranităţii divine. Răul nu este o chestiune ce ţine de puterea lui Dumnezeu, ci de coerenţa și consecvenţa Lui în exprimarea naturii Sale bune.

Textele cu privire la suveranitatea lui Dumnezeu împreună cu cele ce fac referire la „neputinţa” lui Dumnezeu de a face răul formează o dialectică în care mulţi se încurcă. În timp ce Dumnezeu are dreptul și poate să facă ce vrea fără ca cineva să-i poată cere socoteală, cartea biblică Tit[6], în capitolul 1, ne prezintă un Dumnezeu care nu poate să mintă. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este descris în limbaj omenesc în ipostaze diferite. Biblia folosește declaraţiile radicale care descriu suveranitatea divină pentru a poziţiona corect creaţia în raport cu Divinitatea, poziţionare care, prin înţelegerea pe care i-o înlesnește, îi oferă omului cadrul perfect manifestării credinţei și a încrederii în Dumnezeu. Momentele specifice, punctuale și dificile din istoria omului nu pot fi înţelese în mod singular, fără o imagine de ansamblu a trecutului, prezentului și viitorului. De aceea, aceste pasaje apar mai degrabă ca o reacţie salvatoare la ambiţiile, mândria și cutezanţa omului și au ca scop oferirea unei încrederi depline în atotputernicia Lui.

Atotputernicia, atotștiinţa, omniprezenţa, dreptatea și iubirea sunt calităţi divine care Îl așază pe Dumnezeu ca reper al credinţei omului. În același timp, statutul de suveran descris de aceste atribute este unul care Îi permite lui Dumnezeu să facă orice, fără ca cineva să poată să intervină, să-l întrebe, să judece sau să acţioneze în vreun fel cu privire la aceasta. Dreptul de săvârși ceva este dat de puterea pe care o ai sau de o putere superioară care îţi dă dreptul acesta. Cum ai putea să-L iei la rost pe Cel Atotputernic? Realitatea atotputerniciei Lui ne plasează într-o poziţie din care putem doar privi și observa dacă Suveranul nostru face tot ce-I este de drept să facă, fie bine, fie rău.

Dumnezeu nu-Și arogă tot ce-I este de drept

În opinia multor teologi, caracterul drept al lui Dumnezeu este justificat prin alegerea Sa de bunăvoie de a Se supune legilor pe care i le-a dat omului. Prin revelaţie observăm că Dumnezeu nu Se folosește de dreptul suveranităţii Sale de a face orice, fie bine, fie rău. Deoarece Dumnezeu este drept, El face doar ce este corect din tot ce Îi este de drept. Deoarece este iubire, Dumnezeu face doar ceea ce este corect și spre binele omului din tot ce-i este de drept. Cel mai adesea, când vorbește despre Dumnezeu, prin descrieri directe sau istorisiri, Biblia relevă iubirea nemărginită pe care El o poartă fiinţelor create. „Dumnezeu este dragoste!”[7] este cea mai exactă și directă descriere a naturii lui Dumnezeu pe care Sfânta Scriptură o face. Puterea neacompaniată de iubire este una dintre cele mai distrugătoare și mai periculoase capacităţi, în timp ce iubirea este neegoistă, nevrând nimic pentru sine.

Religia are nevoie ca în ideea suveranităţii lui Dumnezeu să armonizeze multiplele cerinţe dumnezeiești adresate omului, pe de o parte, cu iubirea divină, pe de altă parte. Mai ales că accentul pe împlinirea voii lui Dumnezeu este atât de evident, încât chiar Biblia pare că oferă insuficiente detalii ale voii lui Dumnezeu, o voie care condiţionează, de cele mai multe ori, binecuvântarea și, totdeauna, mântuirea. „Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă!”[8] „Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ.”[9] Cercetătorii Scripturii, învăţaţii și cărturarii când s-au întâlnit cu Iisus Hristos L-au întrebat adesea despre calea mântuirii. Ce trebuie să fac ca să moștenesc viaţa veșnică?[10] Atât în vremurile apostolilor, cât și în vremurile de azi, creștinii au fost și sunt atât de preocupaţi să afle voia lui Dumnezeu, încât nu mulţi s-au întrebat și se mai întreabă de ce. Poate tocmai acesta este motivul pentru care puţini sunt cei care o află și mai puţini sunt cei care pot să o împlinească. De ce să fac voia lui Dumnezeu?

De ce Dumnezeu ar avea dreptul să fie egoist?

Din afara sferei religioase, întrebările cu privire la motivul ascultării creștinilor de Dumnezeu nu doar că sunt legitime, ci își găsesc cu ușurinţă argumente, în viaţa oamenilor religioși, prin care să nege caracterul iubitor al lui Dumnezeu. De ce Dumnezeu oferă mântuirea, binecuvântarea, răspunsul doar dacă credinciosul ascultă de El? De ce să fim preocupaţi de descoperirea voii lui Dumnezeu și să ne supunem ei? Doar pentru că, în suveranitatea Lui, are dreptul să ne ceară orice sau doar pentru că Cel mai mare are puterea de a impune regulile? Există curente fundamentaliste care oferă ca argument al ascultării de Dumnezeu plăcerea Lui. Să facem ceea ce Îi place lui Dumnezeu, deoarece Îi place, și să nu facem ceea ce nu-I place. Un băieţel, copilul unui pastor din România, l-a întrebat pe tatăl său înainte de culcare dacă doar Dumnezeu are voie să fie egoist… Dacă tot ceea ce facem este pentru Dumnezeu, dacă El ne cere să I ne închinăm, să-L ascultăm și să facem o multitudine de lucruri pentru slava Lui, cum poate fi definită o astfel de atitudine? Dacă ar fi a omului, această atitudine ar fi egoistă, dacă este a lui Dumnezeu, cum să o numim? Și cum rezolvăm problema modelului Divin pentru om?

Suveranitate, dreptate și moralitate

Tema suveranităţii legitimează o abordare de genul stăpân și rob, dar atunci care ar fi diferenţa dintre un despot și Dumnezeu? Am putea face referire la diferenţa de natură dintre suveran și supuși, la superioritatea ontologică a Suveranului, la calitatea Lui de Creator și la alte diferenţe fundamentale care nu pot fi valabile în dreptul suveranilor pământești, așezaţi temporar în astfel de poziţii. Dar legitimitatea nu garantează întotdeauna moralitatea. Chintesenţa moralităţii este iubirea și, după cum nu tot ce este drept este și moral, tot așa și puterea lui Dumnezeu – ce-i oferă dreptul de a face ce vrea și de a pretinde ce dorește, fără ca cineva să-i poate cere socoteală – este supusă judecăţii morale. Un suveran egoist nu poate fi exemplu și nici nu poate determina iubire și altruism în supuși.

Iubirea apriori naște iubire

Nimeni nu ar putea fi mulţumit de o laudă a buzelor prefăcute sau de o ascultare impusă. Dacă ar vrea ca oamenii să-I aducă cinste și închinare, Dumnezeu ar trebui să îi lase liberi, iar libertatea nu poate fi decât absolută, nealterată de frici sau manipulări. Libertatea în afara dragostei este știrbă. Dragostea este expresia desăvârșită a libertăţii. Aceasta înseamnă că singura satisfacţie a lui Dumnezeu ar fi să primească cinste, slavă și ascultare din iubire. De fapt, iubirea ar fi cea mai mare cinste și slavă, dar ea nu poate exista decât ca răspuns de bunăvoie al unei iubiri apriori. În sensul acesta, dacă Dumnezeu ar fi egoist, nu ar putea determina iubire în oameni. Să iubești înseamnă să oferi, să cauţi mai întâi folosul altora[11], iar acestea să le faci dezinteresat de vreun câștig.

Egoismul este expresia slăbiciunii

Psihologia abordează ideea de vulnerabilitate dintr-o perspectivă a curajului, fiind din ce în ce mai des alăturată ideii de putere. Vulnerabilităţile și nevoile inerente naturii umane pot deveni atuuri prin curajul de a le verbaliza și de a le comunica aproapelui. Nevoile în ele însele sunt vulnerabilităţi, iar într-un cadru concurenţial sunt slăbiciuni de care inamicii ar putea profita. Tocmai această dialectică a slăbiciunii și a vulnerabilităţii este punctul nevralgic al ideii de suveranitate egoistă a lui Dumnezeu. Chiar dacă vulnerabilitatea fructifică binele din rău, avantajele dintr-o situaţie dezavantajoasă, acestea puse în dreptul lui Dumnezeu complică ecuaţia. Dacă Dumnezeu ar avea nevoie de cinstea și închinarea noastră, aceasta I-ar fi slăbiciune, iar atotputernicia lui Dumnezeu înlătură orice neputinţă sau nevoie. Religia Îl identifică pe Dumnezeu ca fiind Unicul, Suveranul care are viaţa nederivată, în care toate cele create, existente, văzute sau nevăzute își au originea. Dumnezeu nu are nevoie de viaţă, El este viaţa. Nu are nevoie de nimic, El este totul în toate. Mult prea mic ar fi dumnezeul care poate fi măgulit de darurile și ascultarea noastră sau care ar depinde de răspunsul omului la dorinţele/nevoile lui. Orice nevoie, vulnerabilitate sau neputinţă a vreunei persoane l-ar descalifica din postura de dumnezeu. Dumnezeu, prin definiţie, este desăvârșit, bun, iubitor, atotputernic și lista poate continua, iar egoismul este o vulnerabilitate, deci o slăbiciune. Dumnezeirea nu are slăbiciuni, deci nu poate integra egoismul.

Voia Dumnezeului suveran și ascultarea omului

În dezbaterile dintre atei și creștini este bagatelizată iubirea presupusului Dumnezeu suveran. Suveranitatea Lui, spun ateii, privează omul de anumite drepturi și competenţe dobândite prin evoluţie, dreptul la creativitate, voinţă proprie, libertate și gândire autonomă. Prin religie omul își pierde identitatea, originalitatea și dreptul de a face ce vrea. Omul religios este preocupat să afle gândirea dumnezeului său și să i se supună, mai degrabă decât să gândească pentru sine și să aleagă în conformitate cu conștiinţa sa. Chiar și în cazul în care conștiinţa nu este în conformitate cu voia lui Dumnezeu percepută de om, acesta se îndoiește de propria-i conștiinţă și o modelează după modelul impus de divinitate.

Acuzaţia la adresa acestor tipuri de religii poziţionează omul într-o continuă căutare a voii lui Dumnezeu și într-o încercare de potrivire a comportamentelor acestuia după placul lui Dumnezeu. De aici și expresii precum: „am făcut pentru Dumnezeu”; „dacă Dumnezeu cere astfel…”; „nu contează dacă îţi place sau înţelegi, trebuie să faci, pentru că așa a zis Dumnezeu”. Să fie oare aceasta chintesenţa vieţii religioase autentice și dorinţa lui Dumnezeu? Cu siguranţă, nu. Pentru a înţelege intenţia și raportarea Divinităţii la om este nevoie să privim la geneza umanităţii. Înainte de a-l crea pe om, Dumnezeirea a spus următoarele cuvinte: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră.”[12] Prin păcat, chipul dumnezeiesc din om s-a alterat atât de mult, încât a devenit de nerecunoscut și fără speranţe de a fi restaurat. Doar promisiunea răscumpărării prin jertfa lui Dumnezeu le-a dat speranţă oamenilor să pornească pe drumul căutării mântuirii.

Căutarea voii pierdute

Căutarea voinţei lui Dumnezeu este un strigăt după bine. Gândurile omului sunt aţintite numai spre rău[13], tendinţele lui sunt distructive, ba chiar nimic bun nu locuiește în firea păcătoasă a omului[14]. „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? “[15] Sfânta Scriptură îl prezintă pe om într-o stare atât de coruptă, încât îi este cu neputinţă să se reabiliteze. „Poate un etiopian să-și schimbe pielea sau un pardos să-și schimbe petele? Tot așa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinși să faceţi răul?”[16] Răspunsul este atât de categoric, încât omul conștient de starea și neputinţa sa rămâne cu o singură speranţă, ajutorul din exteriorul său.

Apostolul Pavel descrie lupta omului interesat de mântuire care are ca finalitate găsirea soluţiei. „Cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului (…) umblarea după lucrurile Duhului este viaţă și pace (…). Voi sunteţi duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. (…) Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. (…) aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: «Ava! adică: Tată!»[17] Aceste texte biblice identifică soluţia în afara naturii noastre și în interiorul naturii divine – o natură pe care am avut-o la creaţie și pe care, prin păcătuire, am pierdut-o. De aceea avem nevoie de cineva care să ne înveţe cum să trăim și să ne ofere puterea de a trăi în acel fel – imagine identică cu relaţia dintre părinţi și copiii lor. Copilul este într-o postură în care doar ajutat fiind poate învăţa și astfel supravieţui.

Într-un cadru al încrederii și iubirii, copilul caută învăţătura și ajutorul tatălui în mod natural. Este o nevoie a lui. Odată cu creșterea, copilul, înţelegând valorile familiei, începe să intuiască dorinţele de bine ale părinţilor și să și le însușească până acolo încât unele comportamente să-i devină parte din obișnuinţă și natură. La fel este cu Dumnezeu. Omul este învăţat să distingă binele de rău, iar prin comuniune să înveţe și să asimileze gândirea lui Dumnezeu. Tot ceea ce tatăl face în raport cu copilul său este spre binele acestuia.

Voia lui Dumnezeu este voia noastră încă neștiută

Mântuirea este un proces de refacere a chipului lui Dumnezeu pierdut din noi, prin păcătuire. Această refacere are legătură cu reașezarea gândurilor, legii, caracterului, naturii lui Dumnezeu în noi. ,,Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.”[18] Cu alte cuvinte, căutarea voii lui Dumnezeu este o căutarea a voii noaste bune și mature, o voie pe care am înţelege-o dacă am fi maturi spiritual și o vom înţelege pe deplin când vom reveni la starea de om mare. O voie pe care ne-am asuma-o și am alege-o fără ezitare, dacă am cunoaște viitorul de la început sau dacă am percepe imaginea de ansamblu a prezentului nostru.

Voia lui Dumnezeu este fericirea omului

Biblia descrie voinţa lui Dumnezeu cu privire la om în termeni precum neprihănire, sfinţire, iubire, desăvârșire, ascultare ș.a.m.d., care determină binele omului și îl protejează. Secretul ajungerii în astfel de stare este prezentat ca fiind comuniunea cu Duhul Sfânt, ca persoană a Dumnezeirii, acesta având rolul de a ne călăuzi, împuternici și echipa spre ajungerea la statura omului matur descris de voia lui Dumnezeu. Altfel spus, omul care se află în comuniune profundă și continuă cu Duhul Sfânt aduce niște roade sau, mai bine spus, Duhul creează în om un rod, un efect. „Roada Duhului Sfânt, dimpotrivă, este dragostea, bucuria, pacea (…).”[19] Dumnezeu Își dorește pentru om fericirea. Atât de natural și ușor de înţeles, chiar și atunci când ne referim la un tată biologic pământesc, cu atât mai mult în dreptul Modelului ceresc.

Dumnezeu nu are nevoie să ascultăm de voia Lui și nici măcar să I ne închinăm. Noi avem nevoie. Dacă ar fi să identificăm vreun interes al lui Dumnezeu, acela am fi noi. Prin iubire, El ne caută interesul. Binele nostru, prin iubire, este binele Lui. Această minune a iubirii este la îndemâna fiecăruia dintre noi. În sensul acesta, printr-o legitimizare a iubirii, El are nevoie să ne fie bine.

Suveranul cu chip de părinte

Dacă Dumnezeu Își arogă prerogativa de tată, cum poate fi El mai puţin decât idealul tatălui pământesc? Dacă un tată trăiește pentru copilul său, i se oferă acestuia și se sacrifică de dragul lui, cu atât mai mult Tatăl cresc. Biblia ne asigură spunând: „Dacă voi, care sunteţi răi, știţi să daţi daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!”[20] Dorinţele de bine, iubirea necondiţionată, faptele bune dezinteresate sunt caracteristice naturii umane părintești, iar fiinţa umană căzută în păcat este doar o copie fadă a chipului de părinte a lui Dumnezeu.

Când era alături de ucenici și le observa dorinţele de întâietate și putere, Iisus Hristos a afirmat un principiu al superiorităţii: principiul slujirii. Cel mai mare este cel care vrea să fie mic[21] și cel puternic este astfel pentru a-l ajuta pe cel slab. „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru.”[22] Această întâietate prin slujire este desăvârșit oferită ca exemplu în Hristos. „Să aveţi în voi gândul acesta, care era și în Hristos Iisus: Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuși şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.”[23] Mărirea lui Dumnezeu este văzută mai degrabă prin iubire și sacrificiu decât prin atotputernicie. Asemenea părinţilor, Tatăl ceresc trăiește pentru copiii Săi.

Singura religie în care Zeul este slujitorul creaturii

Creștinismul este unic și prin aceea că este singura religie în care Zeul creator este slujitorul creaturii. Dumnezeul cel tare trăiește pentru omul cel slab. Această iubire este dusă până la capăt prin aceea că trece de la viaţă la moarte. Iisus ne-a iubit până la capăt. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său fiu să moară pentru ca oricine crede în El să nu moară ci să aibă viaţă veșnică.”[24] O veșnicie oferită și asigurată de Suveranul cu chip de tată!