„Bună, Alina! Sper că ai avut un weekend productiv!” era începutul unui mesaj electronic în care am văzut concentrată o întreagă și greșită filozofie de viaţă.
Nu. Nu avusesem deloc un weekend productiv. Avusesem parte de o sâmbătă plină de prieteni pe care nu-i mai văzusem de când copiii lor încă nu vorbeau și acum, uite-i, mergeau la școală. Am râs împreună, am plâns, am mâncat în afara dietei și am dormit pe săturate: de la ora 10 seara la ora 7.00 dimineaţa. Duminică am fost în familie și, în afară de o ciorbă deasă și dreasă cu ou, nu am „produs” efectiv nimic. Am povestit, ne-am amuzat de imperfecţiunile vieţii noastre, am făcut mici planuri și am mai strecurat și câte vreo amintire. Deloc productiv, dar atât de bine!
Sigur, a venit și ziua de luni, când responsabilităţile mi s-au înghesuit în minte încă de când am întredeschis ochii și am văzut razele soarelui printre șipcile jaluzelei. Dar ce bine a fost să am un weekend în care tot ce ţine de viaţa mea să nu fie legat de ce iese efectiv din mâinile mele! Și, de fapt, cine sau ce ne-a virusat cu „productivitatea” aceasta care contagiază până și puţina odihnă planificată de care ne bucurăm?
Rădăcini economice
Probabil cel mai la îndemână învinuit este tipul de economie în care ne ducem existenţa: unul bazat pe productivitate și viteză, pentru că acestea asigură un avantaj competitiv și, implicit, un plus de profitabilitate. Dar nu a fost mereu așa. Înainte de Revoluţia Industrială, oamenii își duceau viaţa în cicluri, în mare parte sincronizate cu ritmurile naturii, cu anotimpurile. Activităţile erau sezoniere, iar bărbaţii și femeile munceau cot la cot în gospodărie. Industrializarea a venit cu programul de fabrică și cu concepte moderne precum eficienţă și rezultat măsurabil. Tot ca urmare a industrializării a căpătat notorietate și ideea că „timpul înseamnă bani”.
Managementul știinţific, așa cum l-a croit Frederick Taylor la finalul secolului al XIX-lea, a însemnat parafarea productivităţii drept măsură a succesului. De atunci, economiile capitaliste nu au încetat să se bazeze pe creșterea continuă, iar productivitatea a rămas principalul mecanism prin care afacerile își maximizează profitul și prin care naţiunile își măsoară prosperitatea. Nu degeaba vorbim de produs intern brut. Pentru societăţi întregi, productivitatea și-a consolidat statutul de sinonim al progresului, atât la nivel individual, cât și colectiv.
Aspecte culturale
Există și o dimensiune culturală și morală a popularităţii productivităţii. Este celebră asocierea pe care sociologul Max Weber a făcut-o între capitalism și valorile religioase protestante, între care hărnicia și eficienţa erau considerate semne de virtute și moralitate. Pentru prima dată, productivitatea se contura drept datorie spirituală. Moștenirea acelei mentalităţi ne-a parvenit până astăzi, când, chiar și în contexte secularizate, a fi productiv este echivalat cu a fi o persoană de nădejde, un cetăţean responsabil, un angajat model. Cultural, fie că vorbim despre artă, muncă sau orice fel de contribuţie intelectuală, atunci când cineva produce, își derivă din acel produs valoare personală. Așa se face că „a fi ocupat” a devenit o emblemă a importanţei individuale. Iar reţelele sociale nu au făcut decât să acutizeze această glorificare a zbaterii.
Strat psihologic
E drept că există și câţiva factori psihologici care ne împing în direcţia valorizării superioare a productivităţii. Nevoia de a controla lucrurile și de a ne alimenta dintr-un scop ne face să ne agăţăm de îndeplinirea sarcinilor ca de niște dovezi tangibile ale progresului și competenţei noastre. Productivitatea ne creează sentimentul puterii personale, care se consolidează ciclic, pe măsură ce îndeplinim obiective, și acţionează aproape ca un comportament adictiv. Ne place să simţim că suntem agenţi ai propriei existenţe. La capătul opus al spectrului motivaţional este frica de irelevanţă, care ne poate motiva să fim productivi ca să ne protejăm de eșec, de excluderea din cercurile sociale la care aspirăm, sau chiar de concediere. Deși motivaţia este negativă, resorturile psihologice pe care se bazează sunt foarte puternice în direcţia idolatrizării productivităţii.
Premise existenţiale
La fel de puternic și poate cel mai ușor de ignorat este substratul existenţial sau filozofic al problemei. Oamenii caută instinctiv un sens al lucrurilor, iar creaţia și contribuţia sunt mijloace prin care ne apropiem de acest sens. De multe ori, productivitatea este văzută ca o cale prin care putem lăsa ceva în urma noastră, putem să ne lăsăm amprenta în lume, să construim ceva care să dureze mai mult decât viaţa noastră. În același substrat, productivitatea poate fi și o formă de evitare a golului existenţial, o modalitate de umplere a timpului într-o manieră în care cei în cauză să nu fie nevoiţi să se confrunte cu întrebări neliniștitoare legate de sensul vieţii și de moralitate. Într-un astfel de context, productivitatea e mai degrabă o formă de distragere de la angoasa existenţială.
Productivitatea și identitatea se completează adesea într-un dans periculos în care excesele produc colaps psihologic și spiritual. Burnout-ul, cu epuizarea lui fizică, este adesea vecin cu apatia și cu abulia.
Dimensiuni contraculturale
Credinţa ne oferă un reper moral în absenţa căruia munca ar putea deveni un factor care corupe spiritual. Iar creștinismul este contracultural în privinţa aceasta, așa cum scriam aici, fiindcă așază ca reper identitar dragostea lui Dumnezeu pentru om. Aceasta este măsura valorii omului, care are valoare pentru că a fost dorit și este iubit de Creator.
Teologul scoţian John Swinton, președintele Catedrei de Teologie și Studii Religioase la Universitatea din Aberdeen, unde a înfiinţat un Centru pentru Spiritualitate, Sănătate și Dizabilitate, e un susţinător al ideii că demnitatea noastră umană precedă orice activitate putem întreprinde și este înrădăcinată în asemănarea noastră cu Dumnezeu. Divagarea de la această convingere, spune Swinton, duce la o „instrumentalizare” a omului, la calcularea valorii sale în echivalenţă cu ceea ce produce el. „Dar nu acesta este modul de a cântări lucrurile în Împărăţia lui Dumnezeu”, sublinia teologul. „Cu toţii suntem ţinuţi în viaţă de respiraţia lui Dumnezeu. Ceea ce ne diferenţiază [ca oameni de animale] este faptul că Dumnezeu decide să vorbească cu Adam. Așadar, chipul lui Dumnezeu în om este relaţia pe care Dumnezeu o are cu omul, este darul Lui pentru om. Asta face oamenii să fie diferiţi. Nu e vreun aspect fizic sau psihologic, ci este faptul că Dumnezeu îi iubește pe oameni și le vorbește. Iar asta este ceva ce nu se schimbă. Pavel spune că «nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu». Nu e nicio paranteză acolo: «cu excepţia asta sau asta». Nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui.”
Teologul amintea că, încă de la începuturi, omului i-a revenit responsabilitatea de a se îngriji de lumea creată de Dumnezeu. În dinamica vieţii, această responsabilitate îl așază pe om în postura atât de a oferi grija lui altora, cât și de a primi grija altora pentru el. Iar această stare a lucrurilor nu îl face pe om mai puţin valoros, ci este pur și simplu unul dintre modurile de a fi în lume. Swinton, ale cărui intervenţii pe tema dizabilităţii sunt adesea inspiratoare, ridicase și în trecut problema devalorizării tipurilor de viaţă care par să facă rabat de la normă: „Ce ne face să presupunem că anumite tipuri de a fi în lume sunt o pierdere de timp?” întreba el.
Performanţa spirituală
Din nefericire, vocabularul creștin cunoaște și el sinonime spiritualizate ale productivităţii. Legalismul este apogeul manifestării acestor sinonime, pe care le recunoaștem în clișee precum: „Dumnezeu îţi dă, dar trebuie să îţi faci și tu partea”, „nu poţi aștepta să îţi pice X din cer”. În spatele unor astfel de fraze se ascunde o teologie a efortului personal, în care harul este înţeles ca ceva ce trebuie activat prin performanţă spirituală, iar credinţa devine un fel de contract bilateral: Dumnezeu oferă, dar numai dacă noi îndeplinim corect partea noastră.
În această mentalitate, disciplinele spirituale devin un echivalent al indicatorilor de performanţă din corporaţii. În loc să ne deschidă sufletul spre Dumnezeu, ele ajung îndatoriri personale, sarcini obligatorii bifate fie cu teamă („dacă Dumnezeu nu va fi satisfăcut de efortul meu?”), fie cu mândrie („merit să fiu binecuvântat și să nu mi se întâmple nimic rău, fiindcă sunt un bun creștin”). Imaginea lui Dumnezeu este deformată după cea a unui manager cu leadership cosmic, iar mântuirea devine un proiect de autoperfecţionare.
Etica productivităţii spirituale vine la pachet cu oboseală spirituală, vinovăţie permanentă, incapacitatea de a te bucura de Dumnezeu fără să simţi că trebuie să faci ceva pentru a merita prezenţa Lui. O neliniște cronică, opusă radical odihnei promise de Hristos: „Veniţi la Mine… și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Odihna ca mărturie de credinţă
O recuperare autentică a harului în viaţa noastră spirituală presupune să renunţăm la aceste sinonime spiritualizate ale productivităţii și să asimilăm un vocabular diferit, în care darul, odihna și relaţia sunt concepte fundamentale. Poate că cea mai contraculturală mărturie pe care o poate aduce un creștin astăzi nu este hiperactivitatea spirituală, ci asumarea odihnei ca un act de credinţă. O mărturie care transmite că lumea nu depinde, în ultimă instanţă, de munca noastră. Realitatea mai mare este că, în Împărăţia lui Dumnezeu, singura măsură a lucrurilor este dragostea nemăsurată a Creatorului.