Se spune că meseria este brăţară de aur, însă modul în care ne raportăm la aceste bijuterii pare să sugereze că brăţările cele aurii sunt mai degrabă niște cătușe acceptabile social, pe care ne-am păcălit să le purtăm cu mândrie.

În artele marţiale japoneze, termenul „kuzushi” desemnează dezechilibrarea oponentului. Acest substantiv provine de la verbul „kuzusu”, care are o încărcătură semantică mult mai grea decât cea a substantivului aferent. „Kuzusu” înseamnă „să faci una cu pământul”, „să dărâmi” sau „să demolezi”. Niciunul dintre aceste concepte nu descrie primul lucru care ne-ar veni în minte atunci când ne gândim la „a dezechilibra”, dar înţelepciunea japoneză a subînţeles legătura dintre cele două: ajunge să-i produci oponentului un dezechilibru pentru a-l distruge. Dezechilibrul, de unul singur, nu este o tragedie câtă vreme redresarea încă este posibilă. Însă, într-o situaţie de luptă, neputinţa de a-ţi recupera echilibrul se traduce, de multe ori, cu înfrângerea.

În viaţa de zi cu zi, circumstanţele care ne provoacă dezechilibrul sunt numeroase. Sunt contextele potrivnice și inevitabile care ne pot limita fără drept de apel. Și mai sunt deciziile de autosabotaj, evitabile, dar care ne pot dezechilibra fatal. Fumatul este o astfel de decizie, la fel și lipsa de activitate fizică (despre care se spune că ar avea același impact asupra sănătăţii precum consumul de tutun). Lipsa unui somn adecvat este tot o formă de dezechilibru, pentru care încercăm să compensăm bând râuri întregi de cafea. Tot o alegere este și mâncatul haotic, din care fiecare înţelege ce vrea, în ciuda faptului că organismul înţelege fiziologic același lucru pe care l-a înţeles milenii la rând.

Din suma tuturor acestor decizii nefavorabile (și a altora) ne-am construit singuri cel mai temut adversar. Iar cei mai mulţi dintre noi suntem conștienţi de existenţa lui și de faptul că demiurgii lui suntem noi înșine. Însă de existenţa fratelui său geamăn, care ne faultează sănătatea mintală, prea puţini suntem conștienţi. Poate tocmai de aceea presa americană a făcut atâta vâlvă în jurul articolului despre „workism” (transformarea muncii în religie, n.r.) pe care Derek Thompson l-a publicat recent în The Atlantic. Thompson are o teză îndrăzneaţă, dar o argumentează atât de bine încât mai multe televiziuni de peste ocean l-au invitat în platourile lor ca să explice și mai în detaliu ce a vrut să spună atunci când a scris că, „pentru elita cu educaţie superioară, munca s-a metamorfozat într-o identitate religioasă, care promite transcendenţă și comunitate, dar eșuează să le livreze”.

Un zeu mincinos

Previziunea făcută de economistul John Maynard Keynes în 1930, potrivit căreia tehnologia ne va ușura munca într-atât încât vom avea nevoie să muncim doar 15 ore pe săptămână, nu s-a împlinit, deși tehnologia a produs progrese inimaginabile la 1930, scrie Thompson. Keynes își imagina doar că, odată ce vor automatiza ce au de făcut, oamenii vor avea un weekend de cinci zile și că singura problemă care le va rămâne va fi „problema lor reală și permanentă, pe care n-au mai întâmpinat-o de la Creaţie încoace: cum să își ocupe timpul liber”. Douăzeci și șapte de ani mai târziu, scriitorul Erik Barnouw răspundea oarecum provocării lansate de Keynes când scria în The New York Times că, pe măsură ce munca noastră va deveni mai ușoară, identitatea noastră va fi definită de hobby-uri și de viaţa de familie. „Un număr tot mai mare de muncitori își vor căuta satisfacţia, sensul și expresia nu în muncă, ci în timpul liber”, scria Barnouw. Derulând peste decenii și ajungând în 2019, Thompson realizează că, deși parţial ambii gânditori au reușit să identifice trenduri valide – automatizarea este o realitate mai amplă chiar decât percepe opinia publică, iar majoritatea americanilor (cel puţin) muncesc astăzi în medie cu 200 de ore mai puţin pe an decât în 1930 –, totuși oamenii nu au reușit să găsească ceva mai bun decât munca din care să își extragă sensul existenţial. Ba, din contră, scrie Thompson, „persoanele bogate și cu educaţie superioară – bărbaţi mai ales – muncesc azi mai mult decât strămoșii lor din urmă cu multe decenii; sunt crescuţi din adolescenţă cu idealul ca pasiunea lor să devină cariera lor și că, dacă nu au o vocaţie, nu trebuie să se dea bătuţi până nu își găsesc una”. Însă această filosofie are un fundament greșit, susţine Thompson. Nu putem presupune că locurile de muncă au fost create pentru a ne oferi nouă un scop în viaţă, când ele există pentru a alimenta o economie de tip capitalist. A nu recunoaște acest fapt și a te strădui să îţi construiești pasiunea din ingredientele capitalismului „e o mare deziluzie”, avertiza scriitorul.

Iar această trăsătură pare exacerbată în America hrănită cu visul că munca intensă are rezultate pe măsură. Dacă în Germania și în Olanda, ţări cu o afluenţă și o productivitate comparabile cu ale Statelor Unite, nivelul anual de muncă per angajat a scăzut cu circa 40% între 1950 și 2012, în SUA scăderea a fost de doar 10 procente. Primii care cad în capcana deziluzionării sunt chiar cei mai bogaţi oameni. Cei de la care ne-am aștepta, în virtutea faptului că își permit aproape orice variantă de petrecere a timpului, să muncească cel mai puţin sunt cei care aleg să se dedice cel mai mult muncii. Iar această constatare privind stilul de viaţă al bogaţilor americani este într-un contrast profund cu stilul de viaţă al bogaţilor din Europa preindustrială. De ce abandonează bogaţii huzurul pentru muncă? „Poate că logica nu stă în economie”, scrie Thompson, ci în emoţii – chiar în spiritualitate. Cei mai educaţi și bogaţi americani, care au libertatea de a avea orice își doresc, aleg biroul din același motiv din care creștinii devotaţi aleg să meargă duminica la biserică: acolo se simt cel mai mult ei înșiși”.

Biroul meu, altarul meu

Dacă, pentru clasele sărace și chiar pentru clasa mijlocie, munca a rămas în principal o necesitate, pentru elita bogată și educată, munca nu este o necesitate materială, ci una sufletească, pentru că cei din această clasă au decis să își ancoreze identitatea în ea. Nu poate fi o coincidenţă faptul că această transformare spirituală a elitei americane are loc simultan cu declinul religiei tradiţionale. Odată cu acesta a avut loc și o explozie de noi forme de ateism: idolatrizarea frumuseţii, a identităţilor politice, a copiilor, numitorul comun al tuturor acestora fiind faptul că „toţi avem nevoie de ceva la care să ne închinăm”.

„Căutăm noi locuri din care să ne extragem sensul, într-o perioadă în care religiozitatea este în declin”, spunea Thompson într-un interviu pentru CBS. „Bisericile își pierd membrii cu o viteză uluitoare, dar ceva tot trebuie să stea pe acel altar. Dacă nu este Dumnezeu, ce ar putea să fie? Pentru că la ceva trebuie să ne închinăm. (…) În trecut, când spuneam «loc de muncă», spuneam «birou». Acum, putem la fel de bine să spunem «biserică». Tot ceea ce am așteptat, de-a lungul istoriei, să ne ofere religia: comunitate, transcendenţă, sens, actualizare a sinelui, așteptăm astăzi de la munca noastră de zi cu zi.”

Workism-ul, cum a numit Thompson această nouă religie a închinării la muncă, este o filosofie care se transmite de la cei mai bogaţi și mai educaţi spre clasele mai puţin înstărite și instruite. Iar evanghelia acestei noi religii este că munca este principala noastră sursă de identitate. Activitatea la locul de muncă a ajuns definitorie pentru noi și îi considerăm binecuvântaţi pe cei cărora munca le oferă nu doar resursele cu care să își plătească factura, ci și resurse sufletești de sens și chiar un scop în viaţă. Îi împlinește. Problema acestei filosofii este una pe care economiștii de la răsăritul secolului trecut nu au putut să o anticipeze: „Munca a ajuns ca, dintr-un mijloc de producere a bunurilor materiale, să devină un mijloc de a produce identitate,”

Pentru o pâine care să sature

Thompson nu duce însă povestea până la capăt. Ba chiar își diluează mesajul într-un interviu în care mărturisește: „Aș prefera să ne idolatrizăm familiile, comunitatea, nu locul de muncă”, deși tot el scrisese într-un alt material că motivul pentru care oameni aleg să se închine la o entitate spirituală precum Dumnezeu este că „oricare alt lucru căruia te-ai putea consacra, te va devora de viu”, ceea ce exclude posibilitatea substituirii eficiente a muncii-idol cu familia-idol. A ne centra viaţa pe ceva ce nu a fost făcut cu capacitatea de a ne putea duce în spate credinţa ne va dezechilibra până la prăbușire.

Este ceea ce pastorul prezbiterian Timothy Keller urmărea să scoată în evidenţă într-un discurs remarcabil despre relaţia dintre identitatea de creștin și muncă, pe care l-a susţinut într-o întâlnire confesională care a avut loc în Orlando în anul 2013. „Credinţa reușește să inspire echilibru și să te ajute să nu ai o identitate distorsionată, să ai un simţământ profund și stabil al valorii propriei tale persoane, fiindcă fundamentul ei nu este comportamentul tău, ci dragostea lui Dumnezeu pentru tine. Nu ceea ce faci tu îţi dictează valoarea, ci dragostea lui Dumnezeu, care nu a reţinut nicio favoare pe care putea să ţi-o facă (oferindu-L chiar pe Fiul Lui)”, sublinia pastorul.

Credinţa ne oferă un reper moral în absenţa căruia munca ar putea deveni un factor care corupe spiritual. Iar creștinismul este contracultural în privinţa aceasta, așa cum scriam aici, fiindcă așază ca reper identitar dragostea lui Dumnezeu pentru om. Aceasta este măsura valorii omului, care are valoare pentru că a fost dorit și este iubit de Creator. Un loc de muncă nu ne va împlini decât dacă îl putem integra într-un sens mai amplu, o „poveste” care să conţină sensul și direcţia muncii noastre, consideră Keller. Iar povestea vieţii unui creștin este povestea reconstruirii chipului lui Dumnezeu în om.

Ecoul cuvintelor pe care Isus Hristos le-a rostit cu două milenii în urmă, și care au fost consemnate de evanghelistul Matei, reverberează cu o relevanţă acută pentru generaţia lovită de sindromul de burnout: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Hristos nu se referea doar la cei care puteau să Îl urmeze fizic în acele momente și să devină ucenicii Lui spirituali, ci și la credincioșii care aveau să se nască de-a lungul secolelor și care, prin modul în care aleg să trăiască, prin priorităţile pe care și le fixează, arată că prezenţa spirituală a lui Hristos în vieţile lor este o realitate. Că Îi calcă pe urme, deși acestea nu se mai disting pe pământ, ci doar în sufletele celor care Îi seamănă.

În altă ocazie, relatată de evanghelistul Ioan, Hristos le spusese ucenicilor că El este „pâinea vieţii” și le promitea: „Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.” Afirmaţia Lui, care a scandalizat la vremea aceea, este astăzi atât de familiară credincioșilor încât aproape că nu mai vedem cum ar putea fi valabilă în anul 2019. Tim Tebow, fostul jucător de fotbal american care, în 2013, era în topul Forbes al celor mai influenţi sportivi americani, a oferit recent un exemplu viu a ceea ce înseamnă să apelezi la Dumnezeu ca principală sursă de identitate, atunci când, adresându-se senin unei mulţimi de jurnaliști, a spus, obișnuit fiind cu criticile din partea presei, că „mă bucur că nu asta mă definește. Un singur lucru mă definește, iar acela este ceea ce Dumnezeu are de spus despre mine.”

Dacă dăm muncii noastre cuvântul pe care ar trebui să I-l dăm lui Dumnezeu, riscăm să ne aruncăm singuri într-un vid existenţial în care sensul nu mai este de găsit niciunde, mai ales atunci când un calculator poate face în zece minute munca de o lună întreagă a unui om.