Limbajul popular al românilor găsește rapid un loc în infern pentru toate oportunităţile noastre ratate, pentru toate greșelile regretabile și ireparabile și, în general, pentru tot ce ne surprinde neplăcut sau nu ne convine. Imaginarul popular este depozitarul acestui adevăr elitist, dar care a fost tradus pe limba tuturor: eșecul nu e niciodată al nostru sau, dacă este, el trebuie imediat îndepărtat de la noi.

Noi, românii, suntem experţi la externalizarea eșecului. Numai așa devine posibil să avem o imagine despre noi pictată în culori atât de false. De exemplu, pentru mulţi dintre noi, succesul sistemului autohton de învăţământ este notoriu (deși rata analfabetismului funcţional în România anului trecut depășea 40%). Sau despre românul care muncește în străinătate – adică aproape un sfert din populaţia ţării –, mulţi credem că este exponentul inovaţiei în orice domeniu, în timp ce românul rămas la vatră crede întotdeauna că e mai priceput decât colegii lui de muncă (deși, curios, șeful român e mai mereu înconjurat de incompetenţi). Iar lista anecdotelor poate continua pentru a include stereotipul șoferului care consideră că se pricepe mai bine la condus decât majoritatea colegilor de trafic sau pe cel al politicianului care ar fi făcut din România un diamant al Estului, dacă ar fi fost lăsat. Nu se poate totuși să fim toţi mai buni decât majoritatea. Este o imposibilitate statistică.

Psiho-capitalismul

Capitalismul economic spre care România a tranziţionat după Revoluţia din 1989 s-a îngemănat cu omologul său psihologic, în care abilităţile noastre emoţionale sunt capitalul nostru. O ramură întreagă a psihologiei pozitive se concentrează pe cele patru valute ale capitalului psihologic: eficacitatea sinelui, optimismul, speranţa și perseverenţa. Toate patru au fost testate individual și împreună, dovedindu-și empiric utilitatea în obţinerea de beneficii personale, sociale și profesionale/organizaţionale. Era, de altfel, intuitiv că aceste frumoase trăsături de caracter vor produce rezultate la fel de frumoase.

Însă acest model al capitalului psihologic șchiopătează. Și nu din pricină că s-ar raporta la niște valori greșite, ci pentru că se raportează la un număr prea mic de valori. În schema aceasta a pozitivismului psihologic, eșecul nu este valoros ca experienţă decât dacă este urmat cât mai repede de o reușită. Cu alte cuvinte, eșecul are sens doar dacă este pus în slujba edificării sinelui, prin optimism, speranţă și perseverenţă.

Viaţa însă nu ia seama la modelele psihologice care sunt în vogă și se încăpăţânează să ne arate că, pe lângă eșecul-trambulină, cel care ne propulsează pe culmi și mai avansate ale dezvoltării, după un mic ocol neplăcut, există totuși și eșecul-eșec, adică cel care nu se mai poate transforma niciodată în succes, cel irecuperabil. Iar acesta nu este rezervat doar câtorva nefericiţi, ci toţi avem parte de el.

Teologul John Swinton făcea în cel mai recent volum al său, Becoming Friends of Time: Disability, Timefullness, and Gentle Discipleship, o critică a modului în care societatea noastră posedată de consumerism a ajuns ca, din cauza mantrei „timpul înseamnă bani”, să își deformeze relaţiile cu cei care trăiesc după un alt calapod temporal. În engleză, sonoritatea economică a constructului „time is money” e potenţată de numeroase forme de exprimare: timpul se poate „investi” sau „pierde”, se poate „risipi”, se poate „câștiga”, ba chiar se poate „profita” de el. Timpul este teoretic o resursă, însă din pricina unui cerc vicios în care am intrat cu toţii, timpul a ajuns să fie stăpânul nostru, iar noi – niște hamsteri mereu ocupaţi să alerge pe rotiţa spre nicăieri.

Chiar și în conversaţiile noastre, deși nici nu ne dăm seama, nutrim așteptarea ca ceilalţi să se muleze pe tempoul nostru – asta cer bunele maniere ale conversaţiei. „Persoanele cu dificultăţi de comunicare sunt deseori excluse din conversaţie fiindcă eticheta acesteia nu le oferă deloc timpul de care au nevoie pentru a ne spune ceea ce doresc să ne transmită.” Atunci când avem de-a face cu o persoană cu dizabilităţi cognitive (cum ar fi tot mai frecventa Alzheimer), realizăm că există oameni care trăiesc timpul ca pe o dimensiune diferită de cea pe care o înţelegem noi, iar lucrul acesta nu îi face nicio secundă mai puţin valoroși. Ba, mai mult, este doar o chestiune de timp până când noi înșine vom ajunge desincronizaţi în raport cu eticheta.

Cartea lui Swinton e provocatoare, fiindcă pune sub semnul întrebării legitimitatea raportării noastre la timp ca la o resursă, în ciuda faptului că ne-o asumăm cu toţii atât de firesc. Timpul nu este o resursă a noastră sau la dispoziţia noastră, spune teologul, ci este o formă preţioasă de manifestare a dragostei lui Dumnezeu faţă de om. Dragostea are nevoie de timp. Potrivit lui Swinton, Dumnezeu a inventat timpul pentru a-Și putea exprima dragostea faţă de oameni și pentru ca oamenii să aibă un cadru în care să trăiască dragostea Lui. Timpul este, așadar, un cadou. De aceea și fiindcă Dumnezeu oferă daruri diferite oamenilor, nu trebuie să ne încorsetăm atitudinea faţă de timp după o singură măsură. Pe cât de vastă este dragostea lui Dumnezeu faţă de om, pe atât de vaste sunt și căile prin care o putem trăi.

„Ce ne face să presupunem că anumite tipuri de a fi în lume sunt o pierdere de timp?”, întreba retoric Swinton.

Și ce ne face să credem că eșecurile noastre – ca trăiri ale timpului nostru – sunt ceva de lepădat, niște paraziţi de care trebuie să scăpăm și să uităm că i-am avut vreodată?

Vocaţia eșecului

Uităm că, uneori, este posibil ca Dumnezeu să ne cheme tocmai El la „ratare”. Poate că sună deconcertant, mai ales într-o discuţie care este atât de aproape de viaţa noastră cotidiană. Dar dacă am fi deschis discuţia privind mai degrabă la timpurile biblice, nu am fi avut dubii că Dumnezeu ne-ar putea oferi o vocaţie fără să ne ofere și succesul odată cu urmarea ei.

Ne-am obișnuit noi să ne privim religia ca pe o relaţie tranzacţională, în care omul dă fapte bune și primește la schimb binecuvântări. Dar să ne gândim, de pildă, la primii creștini și la persecuţiile pe care le-au suferit timp de două secole, începând cu Marele Incendiu din Roma (64 d.Hr.) și până când împăratul Constantin a dat Edictul de la Milano, prin care a legalizat religia creștină (313 d.Hr.). Putem vorbi despre un succes al creștinismului în acele secole, când creștinii mureau fără să li se știe numărul, acuzaţi de canibalism (pentru că se împărtășeau cu „trupul și sângele lui Hristos”), de incest (pentru că organizau în secret agape – mese ale iubirii frăţești), fiind din oficiu priviţi cu suspiciune de membrii religiei majoritare fiindcă nu aduceau jertfe zeilor romani? Bineînţeles că nu. A muri martir, o spune chiar Biblia (în Epistola lui Pavel către Corinteni), nu este un succes în sine.

Dar poate cineva să pretindă că oamenii aceia nu au fost chemaţi să devină urmași ai lui Hristos? E posibil ca unii să nu poată răspunde fără echivoc la întrebarea aceasta. Să ne gândim atunci chiar la ucenicii Domnului, pe care Hristos Însuși Și i-a ales. Putem să le atribuim vreun succes uitându-ne la marea dezamăgire pe care trebuie să o fi simţit atunci când L-au văzut pe Cel despre care ajunseseră să creadă că este Mesia atârnând pe o cruce ca ultimul criminal? Cine ar numi succes faptul că ei, cei puţini chemaţi să stea în prezenţa Dumnezeului întrupat, au dat bir cu fugiţii? Hristos îi chemase pe fiecare în parte (chiar și pe Iuda), dar nu i-a imunizat împotriva propriei lor lașităţi. Ucenicii au eșuat cu adevărat. Iar eșecul lor nu le-a anulat retroactiv chemarea, dar nici nu a fost „o binecuvântare sub acoperire”, așa cum ne-am dori să credem despre toate eșecurile noastre. Faptul că ulterior au devenit apostoli nu se datorează trădării de care au fost capabili, ci dragostei cu care Hristos i-a primit înapoi. Eșecul lor a fost un eșec și atât. Însă eșecul are în el ceva atât de neînţeles și de misterios încât aproape că nu rezistăm tentaţiei de a-l eticheta rapid ca „un rău necesar”.

Eșecul scos de sub preș

Mai fidelă realităţii mi se pare însă eticheta unui rău căruia îi putem supravieţui. Scriitoarea Elizabeth Gilbert vorbea într-un eseu tulburător despre suferinţa care rămâne în urma pierderii cuiva drag, iar descrierea ei invita la asumare: „Durerea… se va sfârși la un moment dat. Și când se va fi sfârșit, va pleca de la tine. Dar să te îndârjești, să opui rezistenţă sau să te lupţi cu ea… asta nu face decât să te rănească pe tine.” Jurnalista Maria Popova comenta pe marginea acestui citat și spunea că „din cenușa arzândă a pierderii se ridică umilinţa, fidelă rădăcinii ei latine: humus [provenienţa cuvântului românesc „umil” este slavonă, însă a cuvântului englezesc „humble” este latină, n.r.]. Suntem făcuţi «din pământ» – ne plecăm până la pământ, devenim scoarţă și fiecare respiraţie frige ca centrul magmatic al planetei Noi Înșine.” Însă doar când acceptăm și trăim durerea, scria Popova, putem începe să trăim din nou.

Dacă ne trăim eșecurile așa cum sunt, fără să simţim nevoia să le măturăm sub preșul pozitivismului care ne dictează să așteptăm perfecţiunea, putem recunoaște că ele fac parte din viaţa noastră. Poate chiar, pentru un scurt timp, se confundă cu identitatea noastră. (Niciodată permanent.) Atunci când ne dăm voie să suferim, să ne simţim durerea, recunoaștem în capacitatea de a trăi emoţii negative condiţia noastră de fiinţe cu vieţi sufletești intense. Și ,chiar dacă suferinţa noastră ne face aparent vulnerabili în lumea care nu așteaptă după noi, mai bine să fim vulnerabili, dar onești faţă de ce simţim. Mai bine să fim îndureraţi, dar dispuși să așteptăm ca Dumnezeu să dea El Însuși un sens mai amplu durerii noastre, la timpul Lui. Oricum lumea, de atâta grabă, nu se mai așteaptă nici pe sine.

După standardele culturale, a nu-mi exploata eficient resursele, oricare ar fi ele – timpul meu, caracterul meu, oportunităţile mele – poate fi considerat un eșec. Dar aceasta este o viziune nu doar necruţătoare, ci și nedreaptă faţă de natura umană, cea limitată până la paradoxul de a-și recunoaște, neputincioasă, propriile neajunsuri în mii de forme. Putem fugi o viaţă întreagă de eșec, instruindu-ne în fel și chip pentru performanţă și sperând că succesul va aduce cu el împlinirea pe care o căutăm cu toţii. Însă aceasta este o luptă aprigă pe care nici măcar nu e nevoie să o câștigăm.

Creștinismul vine cu o viziune croită pe un calapod atât de atipic încât, într-o evaluare superficială, devine o ţintă pentru ridiculizare. Biblia ne învaţă că niciun eșec și nicio pierdere nu ne poate separa (fără voia noastră) de singurul lucru care ne poate împlini cu adevărat. „Nici înălţimea, nici adâncimea, nici orice altceva din creaţie nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu”, scria Pavel.

Tâlharul de pe cruce e un exponent deja faimos. O viaţă a avut și pe aceea a trăit-o atât de mizerabil încât societatea a dorit expulzarea lui din această existenţă în cea mai denigratoare procesiune: prin execuţie publică. Însă în ceasul cel din urmă al timpului său ratat în ochii lumii, tâlharul își recuperează menirea pe care nu mai are, fizic, timpul să o reabiliteze. Recunoaște în Hristos mântuirea de care are nevoie și o primește, iar viaţa lui se încheie, asemenea unui caleidoscop mișcat chiar și o singură dată, cu un tablou complet diferit de cel în care își trăise anii de până atunci.

Dragostea lui Dumnezeu nu este garanţia că orice eșec este surmontabil, ci doar permeabil. Ea este singura care poate face ca în bezna insuccesului sau a pierderii să se zărească totuși o rază din lumina unei alte lumi.

Îmbibaţi de această dragoste, ne rescriem priorităţile după o gramatică știută doar de Dumnezeu și de noi. Însă o regulă pe care o împărtășim toţi, indiferent de declinarea eșecurilor noastre, este că fără succes se poate trăi, dar fără speranţă nu.