Renee James[1] avea 18 ani când a încetat să se mai roage. Dacă Dumnezeu tăcea, avea să tacă și ea. Se rugase ani în șir pentru vindecarea fraţilor ei, Sean și Niall, care sufereau unul de autism și celălalt de sindrom Down. Și niciun rezultat.
Rugăciunile ei oscilau obsesiv între implorare și disperare: „Doamne, Biblia spune că Îţi pasă de vindecare. Te rog, vindecă-i pe Sean și Niall. Doamne, ce anume din familia noastră Te-a făcut să crezi că putem să ne ocupăm de doi copii handicapaţi? E ceva ce am făcut noi? Nu-i drept! Doamne, de ce eu sunt normală și Sean și Niall nu? E ceva ce ar trebui să fac sau să fiu ca să le fac dreptate? Doamne, de ce ai permis handicapul lor? De ce?“.
Abandonat de Dumnezeu?
Unele dintre cele mai grele momente prin care poate trece o persoană sunt cele de tăcere din partea prietenilor și din partea lui Dumnezeu, atunci când ea strigă după ajutor. Există situaţii în viaţă care nu corespund raţiunii și logicii omenești, care ne fac să ne gândim dacă nu cumva Dumnezeu S-a retras din lumea noastră, lăsându-ne la discreţia haosului (hazardului) creat de păcat. Cunoașterea empirică a realităţii subiective poate, la un moment dat, să producă o alunecare către necredinţă ca în cazul lui Asaf (vezi Psalmul 73).
Cum pot fi gestionate astfel de situaţii? Tentaţia este fie să te revolţi, fie să intepretezi perceperea tăcerii lui Dumnezeu ca pe un act de necredinţă.
Sfânta Scriptură recunoaște cât se poate de transparent și onest dilema umană cu privire la tăcerea lui Dumnezeu. Iisus Christos prezintă două parabole pentru a sugera maniera în care trebuie abordate momentele de incertitudine, dilemele pe care le avem cu privire la „tăcerea“ lui Dumnezeu: parabola prietenului de la miezul nopţii și cea a judecătorului nedrept.
Prietenul de la miezul nopţii
Apoi le-a mai zis: „Dacă unul dintre voi are un prieten, şi se duce la el la miezul nopţii, şi-i zice: «Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu, şi n-am ce-i pune înainte» şi dacă dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: «Nu mă turbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini», – vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie. De aceea şi Eu vă spun: Cereţi, şi vi se va da: căutaţi, şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci, dacă voi, cari sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!“. (Luca 11:5-13)
Este vorba de un crâmpei din viaţa rurală a Israelului din vremea lui Iisus. Nu există magazine, pâinea este coaptă în casă, adcă în acea singură cameră care este și dormitor, și bucătărie, și baie pentru toată familia.
Ospitalitatea, componentă foarte importantă în structura vieţii comunitare, reprezintă o virtute esenţială pentru un ţăran evreu, o datorie imperativă.
Comentariul midrașic despre primirea celor trei oaspeţi cerești de către Avraam afirmă că ospitalitatea este mai mare decât primirea Șechinei (manifestarea prezenţei lui Dumnezeu).[2] Așa se face că întrebarea din pildă: „Cine dintre voi?“ cere un răspuns negativ „Nimeni!“. Este de neconceput ca un vecin să nu vină în întâmpinarea nevoii de ospitalitate. De altfel, Biblia afirmă cu claritate, „Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, când poţi s-o faci. Nu zice aproapelui tău: «Du-te și vino iarăși; îţi voi da mâine!», când ai de unde să-i dai.“ (Proverbe 3:27-28)
În plus, oaspetele nu este doar al individului, ci al întregii comunităţi[3] și trebuie să plece mulţumit de ospitalitatea tuturor. De aceea, gazda din parabolă merge la vecinul său și îl solicită pe cel ce dormea să-și împlinească datoria faţă de oaspetele localităţii. Solicitarea este modestă, iar refuzul este de neconceput – cererea se referă la cel mai umil element al mesei, pâinea. Înmuiată în vasul cu mâncare, pâinea este cuţitul, furculiţa și lingura cu ajutorul căreia este servită mâncarea.[4]
Parabola nu dezbate oportunitatea solicitării, ci subliniază certitudinea că cererea va fi onorată. Dacă prietenul deșteptat din somn în miezul nopţii se grăbește, fără un moment de întârziere, să răspundă cererii unui vecin aflat la nevoie, chiar dacă întreaga familie trebuie să fie stingherită de tragerea zăvorului, cu atât mai mult Dumnezeu Își pleacă urechea la strigătul celor în nevoie și le vine în ajutor. El face mai mult decât cer ei.
Judecătorul nedrept
Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat și să nu se lase. El le-a zis: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina. În cetatea aceea era și o văduvă care venea des la el și-i zicea: «Fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu.» Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar în urmă și-a zis: «Măcar că de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez, totuși, pentru că văduva aceasta mă tot necăjește, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul.»“ Domnul a adăugat: „Auziţi ce zice judecătorul nedrept? Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?“. (Luca 18:1-8)
Citește și: Rugăciunea și prezenţa din spatele tăcerii
Iisus îl descrie pe judecător ca fiind imoral și insensibil. Judecătorul știe că văduva nu are bani pentru a-l mitui, nici putere sau influenţă pentru a-l determina să acţioneze în favoarea ei. Mizează pe resemnarea femeii. Totuși, văduva nu încetează să insiste în favoarea dreptăţii ei.
O descriere realizată de către teologul englez Henry Baker Tristram[5], a unei curţi de judecată la care a fost martor în Nisibis, Mesopotamia, ne oferă fundalul cultural al parabolei. Un judecător este așezat, iar asistenţii lui stau în jur. În timp ce bărbaţii își prezintă cererile strigând, în speranţa că le vor fi rezolvate solicitările, alte cazuri au prioritate deoarece judecătorul și asistenţii lui au fost mituiţi.
O femeie văduvă întrerupe continuu procedurile cu strigătele ei după ajutor, refuzând să tacă. În final, exasperat, judecătorul întreabă: „Ce dorește femeia?“.[6]
În Orientul Mijlociu, faptul că o femeie cere ca să-i fie ascultat cazul în sala de judecată arată că în familie nu mai este niciun bărbat pentru a vorbi în favoarea ei. Numai o văduvă se putea comporta ca în parabolă, solicitând cu perseverenţă atenţia. Un bărbat care s-ar fi comportat în felul acesta ar fi fost pedepsit, chiar condamnat la moarte.[7] Când Iisus a dorit să ilustreze perseverenţa neabătută cu care trebuie prezentată nevoia sufletului înaintea lui Dumnezeu, exemplul văduvei sărace a fost o alegere potrivită.
Nedreptate versus perseverenţă
Trecuseră 30 de ani de când Renee rostise ultima dată o rugăciune sinceră. Continuase, în tot acest timp, să frecventeze biserica și să participe la evenimentele organizate de comunitatea religioasă, așa că nu era ceva neobișnuit ca, într-o zi, să se afle în mijlocul unei reuniuni a artiștilor creștini. Ce a fost însă neobișnuit a fost modul în care o întrebare a pastorului i-a schimbat fundamental perspectiva asupra rugăciunii. Vorbitorul a întrebat meditativ, în timp ce, pe fundal, rula un videoclip cu imagini de la un botez: „La ce trebuie să renunţăm pentru a putea descoperi adâncimea inimii lui Dumnezeu?“.
Această întrebare introspectivă a făcut-o pe Renee să își reconsidere atitudinea. „Am renunţat”, spunea ea „la nevoia mea ca Dumnezeu să îmi răspundă la «De ce?»-ul cu privire la Sean și Niall. Am oprit filmul acela din capul meu pentru totdeauna. Mi-am întors privirea de la rănile mele către imaginile cu lacrimile de bucurie, cu apa. M-am concentrat pe aceste imagini ale perspectivei de ansamblu, singura care contează, a vieţii înnoite, aici și acum, datorită morţii și învierii lui Iisus. Și m-am rugat.“
Renee povestește că rugăciunile ei folosesc astăzi aceleași cuvinte pe care le folosea și acum 30 de ani, dar spiritul rugăciunii este cu totul altul:
„Doamne, îţi mulţumesc pentru Sean și Niall. Fii Tu pâinea lor cea de toate zilele în felul în care au nevoie ei astăzi. Doamne, Tu ești Marele Medic. Doar Tu îi poţi vindeca pe Sean și Niall. Vindecă-mă și pe mine. Eu nu înţeleg care este marea lucrare pe care Tu o faci în familia mea, așa că ajută-mă să am răbdare.“
Nu întotdeauna Dumnezeu răspunde imediat rugăciunilor, fiind necesară, uneori, perseverenţa pentru ca acestea să primească răspuns. Perseverenţa descurajează cererile frivole, ocazionale. Perseverenţa purifică motivaţiile. Încurajează cercetarea de sine și sinceritatea cererii. Perseverenţa în rugăciune nu Îl schimbă pe Dumnezeu, ci ne schimbă pe noi și ne ajută să vedem mai clar adevăratele valori. De multe ori, Dumnezeu tace pentru ca noi să ne putem auzi propria voce mai bine. Alteori tace pentru ca ecoul a ceea ce ne-a spus în trecut să ne reconsolideze angajamentele. Însă sunt și ocazii, preţioase tocmai pentru că sunt plătite scump, în care Dumnezeu tace pentru că știe că lecţiile pe care le învăţăm din tăcerea Lui nu le-am putea învăţa nicicum altcumva mai bine.