Dumnezeu este bun, iar suferinţele noastre fac parte dintr-un tablou mai amplu, pe care nu îl putem înţelege pe deplin.

Acei teologi și filosofi creștini care scriu despre teodicee[1] și despre problematicile pe care le conţine sau cu care are ea legătură tind să urmeze o traiectorie și un proces comun și bătătorit. Într-o comunitate unde credinţa în Dumnezeu este fermă și intactă și unde Biblia este percepută ca o revelaţie de la Dumnezeu demnă de încredere, această abordare convenţională s-ar putea să nu fie cea mai bună variantă când vine vorba de problematica suferinţei.

Abordarea convenţională a teodiceei tinde să se desfășoare după următoarele coordonate: Debutează cu un teolog sau un filosof care face o afirmaţie despre natura dificilă a subiectului, după care vine un ansamblu de argumente teologice și filosofice bine cumpănite, menite să rezolve chestiunile problematice. Intenţia este aceea de a găsi cumva o cale de rezolvare a cunoscutelor tensiuni asociate teodiceei, prin încercarea de reconciliere între trăsăturile tradiţionale ale lui Dumnezeu – omnibenevolenţă, omnipotenţă și omniscienţă – cu perpetua existenţă a răului în lume.

Să-l luăm, de exemplu, pe Millard Erickson, un teolog evanghelic a cărui lucrare este des citată și uzitată. El își începe discuţia pe acest subiect cu afirmaţia: „Probabil cea mai dificilă provocare intelectuală pentru credinţa creștină este problema existenţei răului în lume. Dacă Dumnezeu este atotputernic și atotiubitor, cum poate fi răul prezent în lume?”[2] Erickson intră mai adânc în subiect citându-l pe David Hume, care, referindu-se la Dumnezeu, a afirmat următoarele: „Este [El] doritor să preîntâmpine răul, dar nu poate? În acest caz, este neputincios. Poate, dar nu vrea? Atunci este rău voitor. Este și capabil, și doritor? Atunci de unde și până unde răul?”[3]

John G. Stackhouse Jr. pornește din același punct, doar că îl amplifică. Într-un articol din Christianity Today, el spune că problema răului este „probabil cea mai importantă întrebare filosofică din toate timpurile”.[4]

Și Ravi Zacharias, poate cel mai proeminent apologet creștin al timpurilor noastre, are, într-o abordare convenţională, un foarte bun capitol despre teodicee în minunata sa carte Iisus între alţi dumnezei (Jesus Among Other Gods). El își începe comentariile pe marginea suferinţei în raport cu Dumnezeu spunând că „în spatele acestei întrebări se află posibil una dintre cele mai mari bariere în calea credinţei în Dumnezeu”.[5] Ar putea fi enumeraţi oricare alţi autori și teologi care iniţiază discuţia în manieră convenţională și care notează că teodiceea este cea mai spinoasă chestiune pentru gânditorii creștini.

După enunţarea premisei, adepţii abordării tradiţionale se angajează în discuţii teologice și filosofice uneori lungi și pasionate, în încercarea de a găsi o modalitate (de dorit, incontestabilă) prin care să aplaneze sau să redirecţioneze tensiunile dintre puterea și înţelepciunea lui Dumnezeu, pe de o parte, și problematica răului, pe de altă parte, astfel ca acest conflict să devină fie fals, fie irelevant. Și în mod obișnuit se ajunge în acest punct fie prin detensionarea, fie prin minimalizarea uneia sau alteia dintre variabile într-un așa mod, încât să permită o portiţă de ieșire din dilemă. De exemplu – deși adepţilor așa-zisei teorii a „deschiderii” lui Dumnezeu probabil că nu le va fi pe plac caracterizarea pe care eu o fac poziţiei adoptate de ei –, aceștia nu fac altceva decât să aplaneze problemele teodiceei prin reducerea fie a omnipotenţei, fie a omniscienţei lui Dumnezeu, în funcţie de interpretare. Consecinţa este aceea că așteptările pe care le avem din partea lui Dumnezeu devin doar nesemnificativ mai mari decât cele pe care le avem din partea oamenilor, așa că Dumnezeu scapă cu obrazul curat, pentru că devine nerezonabil să aștepţi atât de multe de la capacităţile Sale superioare – totuși modeste.

Examinarea atentă a altor autori proeminenţi relevă aceeași strategie. Sus amintitul Ravi Zacharias expune câteva argumente filosofice foarte bine cumpănite care subminează, sau chiar spulberă, alegaţiile criticilor. Unul dintre cele mai puternice argumente ale sale este acela că nu se poate să susţii că existenţa răului e temei pentru respingerea existenţei lui Dumnezeu și concomitent să susţii că nu există „o bază morală obiectivă pentru măsurarea binelui și răului”[6] – lucru pe care frecvent îl fac cei care folosesc împotriva lui Dumnezeu problematica teodiceei. Nu poţi spune că există rău, după care să spui că nu există niciun standard pentru măsurarea lui.

Dar Zacharias urmează încă o direcţie de gândire interesantă, și anume că răul nu poate fi în totalitate negativ prin funcţia și consecinţele sale – demers care ar avea de asemenea ca rezultat o oarecare reducere a intensităţii problematicii teodiceei.

Dacă răul nu e chiar așa de rău, dacă servește unui scop, atunci tensiunile intrinseci teodiceei sunt oarecum diminuate. Această direcţie de argumentare are la bază faptul că uneori răul are capacitatea stranie de a deschide o fereastră spre bunătate, de exemplu atunci când, în mijlocul răului, cineva face ceva categoric bun. Contrastul izbitor dintre cele două poate fi foarte revelator. Sau atunci când tragedia are efectul de a îmbunătăţi viziunea asupra vieţii, după cum se poate vedea din mărturiile lui Ben Witherington și ale soţiei lui în legătură cu pierderea prematură și neașteptată a unei fiice: „Moartea are un fel anume de a ne convinge în legătură cu ceea ce contează în viaţă. Ne reduce la tăcere ciorovăielile și nemulţumirile.”[7] Efectul acestei morţi tragice asupra lui și a soţiei a fost acela de a le limpezi perspectiva asupra lucrurilor care contează într-adevăr în viaţă.

Deci, în mijlocul răului, cineva chiar ar putea găsi atractivă ideea de Salvator, după cum e cazul unui prieten alcoolic de-al meu care s-a întors la credinţă în preajma morţii timpurii a fiului său mai mare, efect pe care el îl descrie altfel: „Când a murit fiul meu, m-a privit direct în ochi propria mea natură muritoare. De 32 de ani nu trăsesem nicio gură de aer în stare de neebrietate și mi-am dat seama că nu sunt gata să înfrunt veșnicia!” Această zdruncinătură a fost suficientă să îl readucă în comunitatea de credincioși. Din situaţii de genul acesta unii au concluzionat că răul are o valoare utilitară, deci nu este atât de rău pe cât ar crede unii, în felul acesta diminuând tensiunile din cadrul teodiceei.

Timothy Keller, deja renumitul pastor al Bisericii Prezbiteriene a Răscumpărătorului (Redeemer Presbyterian Church) din centrul Manhattanului, vorbește și el despre problematica teodiceei în lumina efectelor benefice. Demersul său urmează traiectoria convenţională. El susţine că nu poţi, fie ca ateu, fie ca neateu, să iei un insucces al vieţii – cum ar fi cel asociat procesului evolutiv în care un organism sau un animal îl devorează pe altul și în felul acesta supravieţuiește – și să argumentezi că așa ceva e normal și amoral, după care să te sucești și să spui că însăși ideea de Dumnezeu trebuie eliminată din cauza existenţei unui așa carnagiu în lume. Nu putem nega existenţa lui Dumnezeu pe baza prezenţei morţii și a distrugerii, apoi să ne întoarcem la 90 de grade și să spunem că în lumea naturală asemenea lucruri sunt normale și comune, fără să existe implicaţii morale.

Ar mai trebui menţionată încă o persoană, și anume Alvin Plantinga, în prezent considerat la scară largă cel mai bun filosof protestant de pe planetă. El a cântărit implicaţiile teodiceei cu o uimitoare putere de pătrundere, reușind să îi construiască teismului o apărare remarcabilă, prin ceea ce acum se numește „apărarea voinţei libere”. Acest argument este destul de lung și complicat, dar s-a dovedit solid, după cum o demonstrează lipsa oricărei refutări considerabile în cei 30 și ceva de ani scurși de la formularea sa. Este util în acest caz un rezumat al argumentului său, preluat dintr-un articol de John G. Stackhouse Jr. Iată cum își cristalizează Plantinga argumentul: „Dumnezeu a dorit să iubească alte fiinţe și să fie iubit de alte fiinţe. Având acest scop în vedere, Dumnezeu a creat fiinţe umane. Ca să ne facă capabili de o asemenea relaţie, Dumnezeu a trebuit să ne dea libertatea de a alege, din moment ce dragostea nu poate fi nici automată, nici impusă. Acest tip de liber-arbitru însă a presupus și pericolul de a a-l folosi pentru a merge de capul nostru, în sfidare atât faţă de Dumnezeu, cât și faţă de propriile interese. „Ca să ne poată acorda nouă, fiinţelor umane, voinţă liberă, Dumnezeu a trebuit să ne acorde cumplita demnitate de a face alegeri reale, cu consecinţe reale. Dacă ne împiedică să păcătuim, Dumnezeu ne împiedică să acţionăm cu adevărat liber. Și dacă, instant și constant, Dumnezeu repară erorile noastre, atunci e foarte probabil ca niciodată să nu ajungem să ne înfruntăm păcatul și să avem nevoie de răscumpărare. (…) Dacă, dintr-un oarecare motiv (probabil cunoscut doar de El), Dumnezeu vrea să Se bucure de comuniunea în mod special a acestor fiinţe (fiecare cu defectele ei particulare), atunci trebuie să ne lase să fim ceea ce suntem, păcătoși și în toate celelalte feluri.”[8]

Argumentul liberului-arbitru al lui Plantinga se bazează pe ideea că dragostea este elementul cardinal al realităţii și, dacă dragostea este într-adevăr așa, atunci libertatea de alegere trebuie să fie ţesută de asemenea în fibra realităţii, deoarece o iubire care este programată și solicitată nu este iubire.

Categoric, dacă i s-ar spune unui îndrăgostit că iubita sa a fost pur și simplu programată să îl iubească, nu doar că ar dispărea ethosul iubirii, dar s-ar elimina și posibilitatea existenţei lui. Iar cei doi iubiţi și-ar descoperi dragostea semnificativ depreciată, până la nivelul inferior al unei reacţii oarecum egoiste sau al unui reflex pavlovian. Iubirea pur și simplu nu se poate dezvolta și înflori într-un cadru de obligativitate sau constrângere.

Plantinga a mai evidenţiat faptul că o bună parte din acuzaţiile zvârlite spre Dumnezeu au la bază înţelegerea greșită a omnipotenţei divine. În mod obișnuit se argumentează că omnipotenţa lui Dumnezeu Îl plasează în situaţia de a face „orice”. Dar – spune Plantinga – lucrurile nu stau așa, pentru că Dumnezeu nu poate face unele lucruri, cum ar fi, de exemplu, să Își contrazică propriul caracter. Pur și simplu nu ni-L putem închipui pe Dumnezeu incongruent cu trăsăturile Sale inerente. În miezul teodiceei se află așteptarea unei anumite coerenţe în cadrul naturii divine, deci omnipotenţa lui Dumnezeu nu poate fi concepută în așa fel încât să permită o așa contradicţie. Tocmai pentru că așteptăm o coerenţă intrinsecă a naturii lui Dumnezeu suntem atât de răvășiţi de prezenţa continuă a răului sub privirea unui Dumnezeu iubitor și atotputernic. La urma urmei, dacă Dumnezeu ar fi fost capabil să Se opună caracterului Său, toată discuţia cu privire la problema răului s-ar fi evaporat, fiindcă Dumnezeu n-ar mai fi avut nevoie de nicio apărare. Am fi putut spune pur și simplu că Dumnezeu este capricios, deci obișnuiește-te cu ideea că viaţa e grea și fă-ţi rost de-o cască de protecţie!

Argumentele lui Zacharias, Plantinga și ale altora sunt utile. Sunt antrenante și eficace. Ele ilustrează existenţa unor legături bine-venite între teologie, filosofie și viaţă. Dar, după cum am arătat la început, direcţiile lor de gândire urmează abordarea convenţională a teodiceei – ei descriu punctele problematice, apoi își prezintă argumentele în speranţa de a rezolva tensiunile.

Dar pentru cei pentru care subiectele Dumnezeu și credinţă sunt deja destul de clare, abordarea convenţională a teodiceei s-ar putea să nu fie cea mai bună. Un motiv ar putea fi acela că, privită de aproape, această abordare nu e decât tangenţial biblică. Oricât ar fi de nobile, de antrenante și de utile argumentele și procedeele, în esenţă sunt în cea mai mare parte de natură filosofică sau logică, având prea puţină legătură directă cu textul Scripturii. În cel mai rău caz, filonul lor nu este legat de vreun pasaj biblic, cât de diferite forme de argumentare. Acest element nu trebuie ignorat în cadrul unei comunităţi care crede că Biblia este plauzibilă și că Dumnezeu este iubitor și demn de încredere.

Există vreo perspectivă asupra teodiceei care să își înrădăcineze argumentaţia și concluzia mai direct în vreun pasaj (sau în pasaje) din Scriptură decât e cazul în perspectiva convenţională? Există vreun mod neconvenţional de a privi teodiceea?

Istoria lui Iov este bine cunoscută și îndelung folosită ca dovadă și subiect de discuţie de către cei interesaţi de teodicee. Esenţa acestei istorii este că un om neprihănit s-a trezit prins în eterna sagă a suferinţei din cauze pe care el nu le putea vedea, care se petreceau în spatele scenei. Pentru cel puţin o perioadă din suferinţa lui, Iov a fost un neștiutor (și, ca urmare, bombănitor) participant la această dramă. Cutremurător în această relatare este schimbul de replici între el și soţia lui. Redată în context tradiţional, discuţia lor pare să redea costul final și dramatic al credincioșiei lui Iov. Este văzută ca un testament al devoţiunii aprige faţă de Dumnezeu, la care omul nu renunţă chiar dacă tovarășul său de viaţă îl batjocorește. Apoi au mai fost și prietenii lui (și am face bine să folosim cuvântul „prieteni” cu multă chibzuinţă în acest context), care, vorba lui Gardner C. Taylor, au venit și „s-au holbat la suferinţa lui vreme de șapte zile, după care au vorbit prea repede”.[9] Aceste cuvinte rezumă vorba înţeleaptă că, atunci când vine vorba de suferinţă, în special de suferinţa altora, să nu ne grăbim să găsim explicaţii decât dacă spunem mai mult decât știm. Dar, în loc să ne uităm la dimensiunile problemei, să ne concentrăm pe deznodământul suferinţei lui Iov, după cum apare în pasajul biblic. Cum au fost soluţionate dilemele care îl frământau pe Iov?

Într-o posibilă variantă condensată și parafrazată a acestei istorii, în cadrul discuţiei cu Iov, Dumnezeu spune, într-un final, în esenţă: „Iov, ce om mare și înţelept ești tu! De ce nu vii tu până aici, sus, la Mine și să Îmi ţii piept? Hai și lasă-mă să te întreb despre una și despre alta!” Iov se prezintă înaintea Celui Preaînalt, care începe să-i adreseze o panoplie de întrebări la care Iov e incapabil să răspundă. Și, astfel puse cărţile pe faţă – vorba unui predecesor de-al meu –, scorul ajunge 82 la 0 pentru Dumnezeu.

Fascinant este faptul că această interacţiune a avut ca rezultat prăbușirea sau evaporarea văicărelilor lui Iov. În faţa grandorii, iubirii și maiestăţii lui Dumnezeu, necazurile lui Iov pur și simplu au dispărut. Cine poate uita cuvintele pe care el I le adresează el în final lui Dumnezeu și care se găsesc în Iov 42:1-6 – „Știu că Tu poţi totul și că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale. – «Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?» – Da, am vorbit fără să le înţeleg de minuni care sunt mai presus de mine și pe care nu le pricep. – «Ascultă-Mă și voi vorbi; te voi întreba și Mă vei învăţa.» – Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în ţărână și cenușă”?

Înainte de a trage de aici vreo concluzie, să ne îndreptăm spre experienţa profetului biblic Habacuc, deoarece conţine câteva paralele interesante. Micuţa carte omonimă din Vechiul Testament este remarcabilă din multe puncte de vedere, dar niciunul ca acela legat de modul direct în care profetul-om Îl înfruntă pe Dumnezeu. Chiar și la o citire superficială și la prima vedere tot se poate observa că acesta nu s-a sfiit să își întoarcă faţa spre cer și să împroaște acuzaţii. „Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor? Pentru ce mă lași să văd nelegiuirea și Te uiţi la nedreptate? Asuprirea și silnicia se fac sub ochii mei, se nasc certuri și se stârnește gâlceavă. De aceea legea este fără putere și dreptatea nu se vede, căci cel rău biruie pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte” (Habacuc 1:2-4).

Evident, profetul e furios aici. Se dezlănţuie și Dumnezeu îi dă un răspuns care poate fi rezumat altfel: „Habacuc, chiar o să fac ceva. O să îi trimit pe babilonieni să vă cotropească și o să pună capăt ei tuturor nedreptăţilor!” Sigur, nu acesta era răspunsul pe care îl aștepta profetul. E ca și cum Dumnezeu ne-ar zice: „O să îi trimit pe comuniștii chinezi să vă ocupe ţara și o să pună ei capăt tuturor nedreptăţilor!”

Deci, șocat, Habacuc strigă din nou către Dumnezeu, poate cu un limbaj și mai apăsat. Din nou, vine de la Dumnezeu un răspuns la finalul căruia toate supărările profetului sunt potolite. De unde, deci, rezolvarea?

Răspunsul începe cu o aluzie care se găsește în Habacuc 2:20, unde, în contextul ironiei la adresa capacităţilor zeilor păgâni, se spune că „Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” Apoi vine capitolul 3, care este probabil unul dintre capitolele magnifice ale Bibliei, un capitol în care Dumnezeu iese în evidenţă ca un Războinic, în stare să înfrunte natura însăși.

Efectul asupra profetului este remarcabil. Habacuc spune: „Când am auzit lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea aceasta, mi se înfioară buzele, îmi intră putrezirea în oase și-mi tremură genunchii. Căci aș putea oare aștepta în tăcere ziua necazului, ziua când asupritorul va merge împotriva poporului?” (3:16). Urmează una dintre cele mai frumoase mărturisiri: „Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule și nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (vers. 17, 18).

Într-o societate agrară, toate acestea însemnau dezastru. În pofida lor însă, profetul mărturisește încredere și bucurie chiar și acea eventualitate.

În cazul lui Iov și al lui Habacuc, întrebări foarte presante în mintea lor au ajuns să se risipească într-un moment de închinare. Când Iov și Habacuc au putut să Îl întrevadă pe Dumnezeu în toată gloria și maiestatea, întrebările teodiceei s-au spulberat pur și simplu. Acestea și-au pierdut urgenţa și efectiv s-au evaporat.

Analizarea experienţelor prin care au trecut Iov și Habacuc va scoate la iveală câteva aspecte interesante. Primul aspect este acela că închinarea la Dumnezeu este un leac pentru sufletul omului, chiar și în vremuri de profundă tulburare. Sau poate ar trebui spus că sunt un leac alinător mai ales în vremuri de adâncă tulburare. Pentru cei care deja se încred în Dumnezeu, puterea în vremurile de necaz pare să rezide în crearea sau în căutarea ocaziilor de închinare. E posibil ca acei credincioși care suferă să nu aibă atâta nevoie de argumente alese, cât de situaţii în care să se închine. Cuprinderea cu mintea a maiestăţii, a slavei și a puterii lui Dumnezeu are un efect de revigorare, întrucât corectează paralaxa circumstanţelor și ne dăm seama că necazurile prin care trecem nu sunt cele mai impunătoare lucruri din această viaţă.

În al doilea rând, contemplarea splendorii și slavei lui Dumnezeu pare să ne reamintească de puterea și de taina divină. Introducerea ideii de „taină” aici nu este o încercare de a eluda problema teodiceei și nici nu se vrea să aibă un sens mistic, ci este folosită în speranţa că oamenii se vor mai smeri puţin în supralicitata lor capacitate de cunoaștere. Mult prea des noi credem că putem, prin raţiune și analiză atentă, să găsim răspuns la toate problemele. Dar adevărul e că toată cunoașterea umană este limitată, iar procesul de cunoaștere este fragil. Mult mai des decât am putea crede, dăm peste lucruri tainice, adică peste lucruri „care își încalcă propriile date”.[10] Nu e greu să îţi epuizezi capacitatea de cunoaștere. În experienţa noastră, soluţiile ajung ușor să ne depășească capacitatea de a știi – și trebuie să recunoaștem acest lucru. Pur și simplu suntem mult prea încrezători în legătură cu ceea ce credem că putem cunoaște de fapt. Dilema denumită „teodicee” categoric că își are aportul ei în această dinamică.

În al treilea și cel din urmă rând, istoria lui Iov și cea a lui Habacuc dezvăluie faptul că frustrarea generată de împrejurările în care ne aflăm nu este un motiv să ne îndoim de puterea sau de bunătatea lui Dumnezeu. În ambele cazuri, Dumnezeu S-a dovedit până la urmă bun și binevoitor, cât și în stare să acţioneze în favoarea celor care se încred în El. Aceste episoade biblice nu lasă loc câtuși de puţin pentru diminuarea slavei și puterii lui Dumnezeu. Am putea trage concluzia că reducerea puterii și maiestăţii lui Dumnezeu sau scăderea iubirii Sale nu reprezintă soluţii la problemele ridicate de teodicee. Acestea sunt erori ale născocirii omenești. În ambele relatări biblice devine clar până la urmă că Dumnezeu acţionează în apărarea oamenilor Săi. Modul Său de a acţiona în acest sens e posibil să fie șocant sau poate că urmează un drum aparent ocolit, dar nu există niciun motiv să ne îndoim că Dumnezeu nu ar acţiona în vederea celor mai înalte interese ale celor care se încred în El. Aici se vede bunătatea și credincioșia lui Dumnezeu. A pune sub semnul întrebării bunătatea divină nu reprezintă o soluţie la tensiunile din cadrul teodiceei.

Prin urmare, o modalitate neconvenţională de a privi teodiceea este a concluziona că Dumnezeu este mare, că Dumnezeu este bun și că suferinţa noastră face parte dintr-un tablou mai amplu, pe care nu îl putem analiza și înţelege pe de-a întregul în prezent, ci doar în viitor. E posibil să existe o componentă escatologică a teodiceei pe care să nu o putem percepe în totalitate acum, dar vom reuși în viitor, atunci când elementele marii lupte dintre bine și rău se vor fi desfășurat până la capăt. Vorba unui prieten: Poate că „maiestatea și slava lui Dumnezeu care nasc închinare din partea oamenilor constau, în cele din urmă, din faptul că Dumnezeu îi permite răului să își desfășoare cele mai avansate consecinţe… într-un așa mod încât răul se autodistruge. (…) Acest lucru va da naștere închinării supreme, a tuturor timpurilor, înaintea lui Dumnezeu. Justificarea lui Dumnezeu în faţa problemei răului nu provine din raţiunea umană, ci din intervenţia divină în istorie, după cum se poate observa din paginile Bibliei.”[11]