Dacă există o răscruce de unde pornesc atât drumul credinţei, cât și cel al îndoielii sau al necredinţei în Dumnezeu, atunci aceasta este rugăciunea.

Această afirmaţie nu este un gând trecător, ci a reprezentat de multe ori ipoteza și concluzia preocupării unor instituţii de prestigiu și a gândirii umane, manifestată pe parcursul a mii de ani.

Întrebarea

E semnificativ de menţionat că Universitatea Harvard, prin intermediul fundaţiei Templeton, a realizat un studiu în domeniul rugăciunii, care a costat peste 3,5 milioane de dolari! Adevărata întrebare nu este dacă primim sau nu răspuns la rugăciune, dacă rugăciunea are sau nu are putere, ci adevărata întrebare sună cam așa: Credem sau nu în Dumnezeu? Aceasta este, de fapt, întrebarea legitimă, reală și matură. Am ajuns la această observaţie ca un ecou al unei idei din scrierile lui Pierre Teilhard de Chardin[1].

După cum nu îţi dai seama de răul din tine decât atunci când începi să lupţi cu el, tot la fel nu îţi dai seama care este credinţa ta în Dumnezeu decât atunci când orice alt sprijin sau mijloc de trai este luat de la tine și când se stinge și ultima speranţă de viaţă.

În scrierile sale, Teilhard oferă un răspuns satisfăcător la o întrebare care circulă încă din zorii istoriei omenirii și care, fără îndoială, va continua să frământe minţile omenești de-a lungul timpului. Concluzia sa era că întrebarea „De ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?“ se transpune, de fapt, într-o foarte diferită întrebare, care nu se mai ocupă cu aflarea de ce li s-au întâmplat sau li se întâmplă aceste lucruri rele oamenilor buni, ci ne așază în situaţia pragmatică de a vedea cum vom răspunde, ce intenţionăm să facem din și cu ceea ce ni s-a întâmplat. Din moment ce nu mai pot întoarce lucrurile care s-au întâmplat deja și din moment ce mă găsesc la o bifurcaţie esenţială a vieţii, cel mai înţelept e să spun precum Cioran: să vedem ce se poate face.

Revenind la domeniul rugăciunii, marea întrebare cu privire la aceasta este nu ce fel de răspuns voi primi la rugăciunea mea, ci ce voi face cu acel răspuns, uneori atât de diferit de așteptările mele, și, mai ales, ce va face din mine acel răspuns, fie pozitiv, fie negativ. Cum va arăta Dumnezeu în conștiinţa mea, în lumina răspunsului la rugăciunea mea, adică, simplu spus, cum va arăta credinţa mea în Dumnezeu în lumina răspunsului primit.

Dar ce este și cum se manifestă credinţa în Dumnezeu? Max Lucado[2] ne dojenește, parcă, preventiv: Credinţa în Dumnezeu, spune el, nu este credinţa că Dumnezeu va face ce vrei tu, ci credinţa că Dumnezeu face ceea ce trebuie. Lucrul acesta, pe cât este de greu de digerat și, mai ales, de asimilat, pe atât este de real.

După cum nu îţi dai seama de răul din tine decât atunci când începi să lupţi cu el, tot la fel nu îţi dai seama care este credinţa ta în Dumnezeu decât atunci când orice alt sprijin sau mijloc de trai este luat de la tine și când se stinge și ultima speranţă de viaţă. Ceea ce rămâne atunci, în astfel de condiţii, reflectă adevărul despre credinţa noastră în Dumnezeu. Pe marea în furtună, ucenicii lui Iisus au uitat și de ucenicia lor, și de Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu și chiar de Dumnezeu, căruia niciunul dintre ei nu I-a pronunţat numele. Furtuna și moartea ocupau, atunci, tot ecranul vieţii lor, dar Iisus nu întreabă totuși nimic cu privire la mare sau la moarte, ci, privindu-i în ochi, le spune: „Unde vă este credinţa?“[3] Atunci când rugăciunea, strigătul sau așteptarea sfâșietoare se ridică din adâncul fiinţei noastre către Dumnezeu și când nu auzim altceva decât ecoul propriului nostru strigăt, marea întrebare care plutește în atmosfera în care vieţuim și ne mișcăm este nu ce răspuns ai primit la rugăciunea ta, ci unde îţi este credinţa.

Certitudinea

Spaţiul acestui articol nu permite desfășurarea întregii palete de opinii cu privire la rugăciune. Oricum ea se întinde pe tot spectrul dintre inutil și divin și, în ciuda diferitelor definiţii, rugăciunea rămâne o misterioasă parte integrantă a fiinţei omenești.

Mecanismele ei nu pot fi demontate și nici măcar afectate de concepţiile noastre cu privire la rugăciune, indiferent în ce parte a spectrului s-ar plasa aceste concepţii. Dincolo însă de ce ar gândi sau ar spune cineva, de la ateu până la ascet, în anumite condiţii rugăciunea se declanșează inevitabil. Se vorbește despre niște „eroi“ cărora li se atribuie „performanţa“ de a muri fără să se roage.

Chiar dacă asta ar fi o performanţă, vreau să spun, și o spun cu absolut toată convingerea, că „performanţa” lor nu se verifică. Din contră. Biblia conţine o afirmaţie profetică: „Orice genunchi se va pleca înaintea Mea“[4], zice Domnul. În acest „orice genunchi“ se include până și genunchiul diavolului. Nu poţi spune că, acolo unde se pleacă orice genunchi, inclusiv cel al diavolului, unul reumatic sau osteoporos face totuși excepţie. Ar fi iresponsabil să afirmăm așa ceva. „Cerul și pământul vor trece“[5], dar cuvântul lui Dumnezeu, inclusiv acesta referitor la „orice genunchi“, nu va trece. Nu are sens așadar să ne preocupe sau să depunem efort pentru a altera lucrurile în care „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare“[6], cum ar fi „însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui“[7].

Este însă înţelept și prudent să ne preocupăm de cele care sunt sub jurisdicţia noastră, de variabilele cu care ne confruntăm la bifurcaţie: Acum, că s-a întâmplat ce s-a întâmplat, ce voi face? Ce vor face toate acestea din mine?

Revelaţia

La scurt timp după ce am aterizat pe aeroportul din Melbourne, pe coasta de vest a Australiei, doi prieteni m-au condus înapoi la aeroport și m-au îmbarcat pe o altă cursă, de data aceasta pentru coasta de est. Urma să mă rog și să ung cu untdelemn, în Numele Domnului, o fetiţă care avea o formă gravă de cancer la sân. Părinţii ei, misionari în Kenya, erau profund îndureraţi de suferinţa fiicei lor. Cu greu ţi-ai fi putut imagina că ei nu se întreabă care este legătura dintre viaţa lor, închinată rugăciunii și proclamării Numelui lui Dumnezeu printre kenyeni, și suferinţa așa de crudă și de prematură a fiicei lor.

Te așteptai, așa cum ar fi fost natural, să vezi îndoiala plutind în aer, emanată de cuvintele și gesturile lor, dar, în mijlocul unei asemenea suferinţe, ce diferită era atitudinea lor de multe altele pe care le-am văzut! În durerea fiicei lor, ei continuau să fie ambasadorii lui Christos, tot așa devotaţi și iubitori ca atunci când îi slujeau și îi învăţau pe oameni despre iubirea lui Dumnezeu sub cerul liber sau în casele de pământ ale Kenyei rurale.

Ce ușor ar fi putut să alunece pe panta descurajării sau a revoltei, a îndoielii sau a necredinţei! După o viaţă închinată misiunii și proclamării Evangheliei, „Dar ce soartă mi-a păstrat Dumnezeu de sus? Ce moștenire mi-a trimis Cel Atotputernic din ceruri?“[8] Pe chipul mamei, nu se vedea jocul umbrelor cancerului sau dansul morţii copilului iubit, ci jocul de lumină, culoare și zâmbet al unei mari încrederi în Dumnezeu. Mi-am dat seama că am fost trimis acolo nu atât de mult ca să ajut, cât ca să fiu ajutat.

Frumoasa lor fiică, cu cuţitul morţii înfipt în piept, se juca liniștită cu alţi copii de vârsta ei. Cu greu ai fi putut distinge din grupul acela care este copilul bolnav. Am fost martorul unui fascinant transfer de credinţă. În mod sigur, comunicarea dintre părinte și copil nu se rezumă doar la cordonul ombilical. Am fost absorbit și eu pe loc în lumea lor și mi-am dat seama că lucrul pentru care am fost trimis și am venit acolo nu este cel la care mă gândeam eu.

După introducerile de rigoare și un scurt schimb de cuvinte, am lăsat rugăciunea credinţei să curgă liniștit, așa cum curgea și picătura de untdelemn pe fruntea fetiţei. Vorbeam cu grijă și uimire. Îmi era parcă teamă să nu tulbur acea muzică a apelor iubirii de Dumnezeu. Lucrul pentru care mă rugam semăna cu coliba lui Petru în lumina cea albă de pe Muntele Schimbării la Faţă.

Atunci trăiam ceea ce știam oarecum, și anume că răspunsul la rugăciune nu constă în ceea ce ţi se întâmplă sau nu ţi se întâmplă, ci în ceea ce devii în și prin ceea ce se petrece. Întâmplările vieţii vin și trec. Ceea ce devii rămâne. Nu duci cu tine în viaţă ceea ce ţi se întâmplă, ci ceea ce ești și devii. Acestea sunt valorile perene ale existenţei, cărora, din nefericire, le acordăm o așa de săracă atenţie. Întâlnirea noastră cu suferinţa și cu ameninţarea morţii s-a soldat cu ceea ce noi numim happy end – a doua zi, unul dintre doctorii care refuzaseră iniţial să o opereze pe fetiţă a rechemat-o și a operat-o.

Alte cazuri au avut de străbătut un drum diferit de acesta și încă și mai diferit de așteptările noastre sau de ceea ce am fi făcut noi dacă aveam puterea și mijloacele necesare. Însă, indiferent pe unde ar fi trecut sau ar urma să treacă drumul vieţii și experienţa care îl însoţește, un lucru rămâne la fel: ceea ce devii sau ai putea deveni mergând pe acest drum. Unii dintre cei care au înălţat rugăciuni fierbinţi pentru viaţa celor iubiţi care au continuat totuşi să sufere sau care au părăsit viaţa au privit cu suspiciune sau cu îndoială la Cel de la care au avut așteptări diferite.

Umbra aceasta a suspiciunii și a îndoielii era și este legitimă, dar, absolut sigur, este greșit proiectată. Ea nu trebuie să se suprapună cu imaginea Domnului, ci cu înţelegerea noastră. Cât din ceea ce se întâmplă înţelegem noi? Câte date avem la dispoziţie? Așteptările noastre sunt ele realiste, bune sau, îndrăznesc s-o spun, „superioare“ planurilor lui Dumnezeu? Cutez să mă rog astfel: „Doamne, ajută-mă să nu am niciodată puterea sau voinţa de a mă îndoi de Tine! Ajută-mă să păstrez toate acestea pentru gândurile și simţămintele mele și niciodată pentru inima Ta!“

Confruntarea

Atunci când totul parcă merge împotrivă, când chiar eu însumi am devenit primejdia vieţii mele, când mi se întâmplă tocmai lucrurile de care mă tem (ca în cartea lui Iov), când tot ceea ce am zidit cu Dumnezeu se dărâmă sub ochii mei, ce mai pot înţelege de aici? Mai pot spera ceva? Greu de răspuns. Totuși… Se deschid în faţa mea două posibilităţi – mă voi uita fie la ceva, fie la Cineva. Însă nu este așa de simplu cum pare, fiindcă, fie că mă voi uita la ceva, fie că mă voi uita la Cineva, totul depinde de imaginea pe care o am eu despre acel ceva sau Cineva. Iov este omul care a văzut cu ochii lui prăbușirea a tot ceea ce era, de fapt, un simbol al lucrării lui Dumnezeu în viaţa lui, care era zidit cu multă rugăciune și credinţă. Este foarte important de observat faptul că încrederea lui în Dumnezeu supravieţuiește în ciuda hăţișului de neînţelesuri. El se ancorase în Domnul, pe care ajunsese să Îl iubească și de care se credea iubit. În această ancoră este un fel de putere și un fel de viaţă care par a nu se supune legilor naturale, firești. Într-o zi, spune de Chardin, după ce am ajuns să stăpânim energia eoliană, mareele, valurile și gravitaţia, noi vom ajunge, prin Dumnezeu, să intrăm în stăpânirea energiilor iubirii, și atunci, pentru a doua oară, omul va descoperi focul. Pe drept se poate spune că, în mijlocul unei asemenea încercări, Iov a descoperit focul iubirii de Dumnezeu și de aproapele, despre care avea să vorbească atât de mult Iisus.

Incontestabil, supus gândirii omenești, un astfel de tablou este sumbru, dar oare gândirea noastră este cel mai sigur mijloc de cunoaștere a adevărului?

Din perspectiva morţii și a mormântului, Iov este sigur că Domnului Îi va fi dor de el, că îi va simţi lipsa și că El chiar va regreta „răul“ pe care l-a făcut în dreptul făpturii pe care tot El a creat-o! „Atunci m-ai chema și Ţi-aș răspunde și Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.“[9] Ancora lui cu dublă rezistenţă supravieţuiește furtunii: El este iubit de Dumnezeu și această dragoste naște în el dragoste. Nimic nu se interpune între el și Dumnezeul său, nici când i se dă, nici când i se ia, nici când îi este ascultată rugăciunea, nici când nu îi este ascultată. Dumnezeu rămâne Același pentru el și acesta este, de fapt, și marele mesaj al cărţii considerate cea mai veche din Scripturi.

Ieremia, pe de altă parte, nu a asistat doar la distrugeri materiale sau familiale, ci a văzut cu ochii lui distrugerea poporului lui Dumnezeu, a templului și a întregului sistem religios iudaic. „Plângerile“ lui sunt, de fapt, o imagine a unui izvor de durere care îmbracă mii și milioane de forme în vieţile tot atâtor oameni, dar conservă fidel esenţa: Indiferent de curgerea timpului și a evenimentelor, Dumnezeu este, și rămâne, bun și iubitor. Credinţa noastră nu se ancorează nici în temple, nici în perdeaua dinăuntrul templului, ci trece dincolo de perdea, acolo unde slujește Cineva!

Elementul de cea mai mare confuzie este însă unul inimaginabil. Pe fundalul rugăciunilor și al cererilor fierbinţi, înălţate în situaţii dramatice cu încrederea că Dumnezeu este singurul răspuns, pe fundalul acesta se manifestă incredibilul: Chiar Dumnezeu, căruia I se roagă omul, pare a lupta împotriva celui ce are încredere în El! „Ca un vrăjmaș a ajuns Domnul; a nimicit pe Israel“[10] sau „Să tot strig și să tot cer ajutor, căci El tot nu-mi primește rugăciunea“[11], sau „Te-ai învăluit într-un nor ca să nu străbată la Tine rugăciunea noastră.“[12] Iov este convins că tocmai acela căruia I se roagă i-a pustiit casa de cei zece copii ai săi. El este într-un nor de grea confuzie, întrebându-se dacă nu cumva cel care i-a dat viaţa ar putea să-l și omoare: „de nu El, apoi cine altul?“[13]

Învăluită în norul suferinţei și al durerii, logica Îl percepe pe Dumnezeu ca fiind indiferent, inutil, crud sau chiar ostil și răufăcător! O astfel de gândire se revarsă ca o cascadă a descurajării asupra omului căzut: Dacă și Dumnezeu mă urăște și îmi este vrăjmaș, ce fel de fiinţă trebuie să fiu și ce altă speranţă mai pot avea? De aici până la o decizie fatală mai este doar un pas! Dar este acesta adevărul despre Dumnezeu?

Incontestabil, supus gândirii omenești, un astfel de tablou este sumbru, dar oare gândirea noastră este cel mai sigur mijloc de cunoaștere a adevărului? Nu ne-a surprins niciodată gândirea noastră cu concluziile ei așa de îndepărtate de adevăr? Dacă Iov, Ieremia și oastea sfinţilor care au suferit la fel ar fi rămas la nivelul gândirii și logicii omenești, ar fi sfârșit naufragiaţi în această mare a descurajării, dar ei nu s-au oprit aici. Înţelegând limitele și defectul „din naștere“ al gândirii și știinţei omenești, au migrat către o altă lume, a credinţei și a spiritualului. Au subordonat dragostei și puterii lui Dumnezeu înţelegerea, interpretarea și chiar senzaţia credinţei.

Văd, ar spune Iov, că trupul mi se năruie pe zi ce trece și inevitabilul este în faţa mea, simt durerile, luni de durere, și nu le pot nega, trăiesc fiecare clipă a acestei drame fără să-i contest realitatea, dar ceea ce știu diferă total de ceea ce trăiesc, pentru că „știu că Răscumpărătorul meu este viu și că Se va ridica la urmă pe pământ“[14]. Altfel spus, văd ruinele fumegânde ale Ierusalimului, văd morţi la toate colţurile uliţelor, văd copii sfâșiaţi și părinţi sfârșiţi de durere, văd tineri uciși și bătrâni batjocoriţi, văd toate acestea și totuși credinţa în bunătatea lui Dumnezeu se ridică peste toate câte le văd și mă face să trag nădejde, „iată ce mă face să mai trag nădejde“[15].

Concluzia

Reminiscenţele negurilor spirituale îl fac pe om să caute căi și mijloace de a-L schimba pe Dumnezeu: jertfe (chiar umane), promisiuni, daruri, rele de un fel sau altul și chiar crime… Încercarea aceasta păgână este sortită eșecului fiindcă în El nu există și nu este necesară schimbarea, toate „vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină, le vei schimba ca pe un veșmânt și se vor schimba“[16]. Nu Dumnezeu trebuie schimbat, ci eu, omul cu gândirea și concluziile mele născute în păcat și zămislite în fărădelege, eu am nevoie de schimbare. Aici este locul în care alunecăm și cădem în cea mai profundă greșeală cu privire la rugăciune. Ajungem să credem că rugăciunea este un mijloc de a-L schimba pe Dumnezeu și ne rezemăm concluzia chiar pe exemple biblice: Nu a negociat Avraam cu Dumnezeu? Nu L-a întors Moise pe Dumnezeu de pe calea deciziei de a anihila poporul Israel?

Înainte de a scrie orice altceva cu privire la acest lucru care ar putea constitui tema unui viitor articol, aș dori să mai spun că „lupta“ cu Dumnezeu a lui Iov, a lui Avraam, a lui Moise sau a lui Ieremia nu s-a sfârșit cu schimbarea lui Dumnezeu, ci cu schimbarea lor. Rugăciunea nu-L schimbă pe Dumnezeu, ci îl schimbă pe rugător. Ea îl duce la izvorul credinţei și îl face să-L vadă pe cel Nevăzut.

Footnotes
[1]„ Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955), teolog, geolog, paleontolog, fizician, antropolog francez.”
[2]„ Max Lucado (n. 11 ian. 1955), scriitor creștin de succes, pastor la Oak Hills Church, Texas, SUA.”
[3]„Luca 8:25”.
[4]„Isaia 45:23, Romani 14:11”.
[5]„Matei 24:35, Marcu 13:31, Luca 21:33”.
[6]„Iacov 1:17”.
[7]„Romani 1:20”.
[8]„Iov 31:2”.
[9]„Iov 14:15”.
[10]„Plângerile lui Ieremia 2:5”.
[11]„Plângeri 3:8”.
[12]„Plângeri 3:44”.
[13]„Iov 9:24”.
[14]„Iov 19:25”.
[15]„Plângeri 3:21”.
[16]„Psalmi 102:26”.

Note

„ Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955), teolog, geolog, paleontolog, fizician, antropolog francez.”
„ Max Lucado (n. 11 ian. 1955), scriitor creștin de succes, pastor la Oak Hills Church, Texas, SUA.”
„Luca 8:25”.
„Isaia 45:23, Romani 14:11”.
„Matei 24:35, Marcu 13:31, Luca 21:33”.
„Iacov 1:17”.
„Romani 1:20”.
„Iov 31:2”.
„Iov 14:15”.
„Plângerile lui Ieremia 2:5”.
„Plângeri 3:8”.
„Plângeri 3:44”.
„Iov 9:24”.
„Iov 19:25”.
„Plângeri 3:21”.
„Psalmi 102:26”.