„Cea mai mare tragedie în viaţă nu sunt rugăciunile la care nu am primit răspuns, ci rugăciunile pe care nu le-am spus.” (F.B. Meyer)

În 1493, profesorii și elevii de la Universitatea din Louvain erau prinși în cleștele unei dileme care îi preocupă și astăzi pe unii creștini: Care ar fi numărul optim de rugăciuni pentru obţinerea unui răspuns? Subiectul a făcut obiectul unei dezbateri care a durat nu mai puţin de opt săptămâni, fără ca, în final, să se fi ajuns la o concluzie satisfăcătoare.[1]

Rugăciunea nu constă în manevrarea unor formule fixe, a căror cunoaștere aduce rezultate garantate. După cum este mai mult decât rutină, terapie sau pur și simplu un obicei benefic. Înţelegerea scopului rugăciunii reprezintă o condiţie esenţială pentru supravieţuirea credinţei în orice circumstanţă, inclusiv aceea în care cererile noastre legitime rămân fără răspuns.

Atunci când ușa rămâne închisă

Nimeni nu vrea să se găsească de partea greșită a ușii, punctează[2] scriitorul John Ortberg, susţinând că rugăciunile fără răspuns reprezintă unul dintre factorii care pot descuraja adânc creștinii care se roagă.

Biblia spune că Dumnezeu este Cel care deschide uși pe care nimeni nu le mai poate închide și închide uși care devin imposibil de deschis.[3] Nu știm totul despre criteriile după care primim un răspuns pozitiv sau un refuz, dar suntem asiguraţi că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu”.[4] Uneori, după luni sau ani de zile suntem recunoscători pentru ușile care au rămas închise în ciuda bătăilor noastre insistente, dar alteori nu știm, oricât timp s-ar scurge, de ce ușa a rămas zăvorâtă.

În unele cazuri, este limpede că batem la uși greșite, scrie Ortberg, încercând să contureze câteva explicaţii pentru rugăciunile care nu primesc răspunsul așteptat. Cererea ucenicilor ca Iisus să coboare foc din cer asupra cetăţii care nu-i primise bine sau rugăciunea lui Ilie când își dorește să moară, într-un moment de extremă descurajare, sunt exemple în acest sens. Alteori, ușile pot rămâne închise pentru că există un traseu mai bun pentru noi, observă scriitorul, urmărind detalii ale istoriei lui Abraham Lincoln, pe care o serie de eșecuri l-au dus spre funcţia supremă în stat, într-un moment în care naţiunea americană avea nevoie de un președinte ca el. În cele din urmă, rugăciunile neascultate ar putea avea legătură cu faptul că avem nevoie să creștem în anumite domenii sau cu faptul că Dumnezeu are planuri pe care nu le cunoaștem.[5]

De fapt, așa cum subliniază un scriitor creștin, în crizele pe care le traversăm, în timp ce „noi dorim claritatea, Dumnezeu dorește încrederea noastră”[6]l. Iar adevărata credinţă nu se prinde de răspunsuri, nici măcar de făgăduinţele încurajatoare ale Bibliei, ci de o Persoană.

Credinţa vine din comuniune

Atunci când se confrunta cu întrebări legate de răspunsuri miraculoase la rugăciune – așa cum a primit, de exemplu, George Mueller, care a îngrijit 10.000 de orfani fără să fi avut resursele materiale necesare –, pastorul Martin Lloyd-Jones obișnuia să răspundă: „Noi ne întrebăm de ce nu răspunde Dumnezeu la rugăciunile noastre așa cum le-a răspuns oamenilor acelora. Mai curând ar trebui să ne întrebăm de ce nu trăim noi viaţa pe care au trăit-o acei oameni.”[7]

Adevărul este însă că nici măcar cei pe care-i privim ca pe niște titani spirituali nu au primit întotdeauna răspuns la cererile lor. Moise a avut de așteptat 120 de ani pentru a intra în Canaan, ţara făgăduită, și în final nu i-a fost îngăduit să pășească dincolo de hotarul ei. Apostolul Pavel a cerut de trei ori să fie vindecat de „ţepușul din carne”, dar a primit de fiecare dată un răspuns negativ.

De fapt, capitolul 11 din Evrei prezintă o listă a celor care au primit răspunsuri incredibile la rugăciune, dar nu-i omite nici pe cei care, deși lăudaţi pentru credinţa lor, au suferit lanţuri, detenţie, exil, deposedare de bunuri materiale, tortură și moarte.

Cum poate supravieţui credinţa în aceste circumstanţe deloc prielnice? Uneori, cei care se roagă cu ardoare pentru un răspuns pe care nu-l primesc sunt suspectaţi de ceilalţi că nu au suficientă credinţă, punctează pastorul Morris Venden, subliniind că oamenii pot înţelege destul de greșit rugăciunea și natura credinţei.[8] În timp ce s-ar putea să ne sforţăm pentru a crede mai puternic, multiplicând astfel șansele unui răspuns pozitiv, în realitate s-ar putea să avem nevoie să analizăm care este obiectul credinţei noastre.

Credinţă înseamnă să ai încredere în Dumnezeu chiar dacă lucrurile nu decurg așa cum ne-am aștepta; să nu te bazezi pe făgăduinţe, ci pe Acela care le-a făcut, scrie Venden. Pentru că, în timp ce unele dintre promisiunile Bibliei se referă la eliberare din necaz, altele garantează putere și prezenţa Lui cu noi în mijlocul necazului. Nimeni nu știe pe care din listele din Evrei 11 se va regăsi experienţa sa și nici măcar eroii pomeniţi acolo nu au știut dinainte cum va răspunde Dumnezeu rugăciunii lor. În faţa cuptorului încins, cei trei evrei duși ca robi în Babilon și-au afirmat credinţa puternică în Cel care îi putea salva de la moarte, conștienţi fiind însă că El ar putea să nu intervină în favoarea lor. Credinţa lor era ancorată în Persoană, nu în răspuns.

„Uităm că rugăciunea este mai mult decât un text care se spune; este o întâlnire care se trăiește. Este chiar mai multă comuniune decât comunicare”[9], scrie profesorul Roberto Badenas. Uneori detectăm reminiscenţe păgâne în rugăciunile noastre, atunci când încercăm să-L convingem pe Dumnezeu să-Și schimbe atitudinea, să Îl îmbunăm sau să-L sensibilizăm cu privire la nevoile noastre reale, remarcă profesorul. Rugăciunea autentică vine însă odată cu conștientizarea faptului că noi Îl întâlnim pe Dumnezeu atunci când venim la închinare, că El ne oferă atenţia Sa și că, deși suntem doar ţărână, avem privilegiul de a veni și de a rămâne în prezenţa Lui zi după zi, respiraţie de respiraţie.

De la descurajare la credinţă

Viaţa creștină nu e o refugiere într-o grădină ocrotită de toate pericolele lumii, ci o umblare în prezenţa lui Dumnezeu, susţine scriitorul Eugene Peterson, subliniind că, în această călătorie, creștinii „respiră același aer, fac cumpărături în aceleași magazine, (…) se tem în faţa acelorași pericole, sunt supuși unor presiuni asemănătoare cu ale celorlalţi, au parte de aceleași suferinţe, sunt îngropaţi în același pământ”[10].

La înmormântarea unui tată care suferise de o boală grea în cursul ultimilor 7 ani de viaţă, familia a ales două versete biblice pe care le-a tipărit pe faţa și pe spatele foilor volante  împărţite participanţilor la ceremonie: „Domnul este păstorul Meu, nu voi duce lipsă de nimic” și „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce M-ai părăsit?”. Trebuie doar să deschizi Biblia la Psalmii 22 și 23 și pasajele apar împreună, fără să fie nevoie să întorci vreo filă.[11]

Dificultăţile, necazurile și tragediile ne determină să navigăm fie pe ruta descurajării sau necredinţei, fie pe cea a încrederii în Cel pe care-L cunoaștem, în mijlocul unui scenariu a cărui evoluţie ne rămâne necunoscută.

Credinţa lui Elie Wiesel a murit în lagărele naziste, în faţa unui trup de copil zbătându-se neputincios în ștreang. Cea a olandezei Corrie ten Boom s-a întărit, în aceleași condiţii terifiante. Corrie avea să descrie minunile la care a fost martoră – sticla cu vitamine din care curgeau picături oricât de multe deţinute se înghesuiau în jurul ei, Biblia care nu a fost descoperită la nicio percheziţie, nici măcar la cele în care deţinutele erau dezbrăcate la piele, liniștea și calmul care coborau în baraca surorilor ten Boom, acolo unde femeile violente erau îmblânzite de slovele Scripturii. Dar toate acestea coexistau cu foamea, frica, frigul, violenţa și moartea din lagăr. Acolo unde Wiesel văzuse un Dumnezeu absent, indiferent, deja mort, surorile ten Boom deslușeau, în fiecare zi greu de suportat, urmele Celui biciuit, dezbrăcat, batjocorit, care pășise înaintea lor pe acest drum spinos, netezindu-L. Un Dumnezeu care răspunde întotdeauna, dar la timpul Său. Și, după cum era încredinţată Betsie, sora mai mare a lui Corrie, „timpul său este perfect. Voia Lui este locul nostru de adăpost”.

„Nu mă tem de niciun rău”, spunea psalmistul, clarificând că liniștea sa nu izvora din siguranţa că va fi ocrotit de orice fel de pericol, ci din sentimentul prezenţei neîntrerupte a lui Dumnezeu, pe oriunde ar fi putut șerpui drumul său.

Scriitorul Philip Yancey povestește că are un sertar plin de scrisori de la creștini ale căror cereri, deși legitime, n-au primit răspunsul dorit – căsnicii destrămate, o tumoare inoperabilă nevindecată, un copil născut cu malformaţii. Toate ușile trântite zgomotos în faţa noastră ne împing spre o alegere, notează scriitorul, citând cuvintele lui George Everett Ross: fie spre o credinţă de tip „dacă”, fie spre una de tipul „deși”.[12] În timp ce una stabilește cu stricteţe condiţiile în care poate supravieţui, cealaltă se angajează să reziste în orice condiţii, așa cum a făcut-o Iov („Chiar dacă mi se va nimici pielea, și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu”).[13]

În așteptarea adevăratului final

Este ușor să-ţi pierzi perspectiva corectă atunci când îţi crești singur copiii, scrie profesorul de religie Jerry Sittser, care și-a pierdut o parte a familiei într-un accident de mașină. Dar te poţi regăsi în aceeași zonă de vulnerabilitate și dacă suferi de depresie, ești divorţat sau refugiat de război, oricât de diferit am judeca fiecare scenariu. Pentru a crede dincolo de răspunsurile la rugăciune, sau de lipsa lor, e necesară o perspectivă mai largă, punctează Sittser, care să înglobeze, pe lângă circumstanţele covârșitoare ale prezentului, istoria jertfirii lui Dumnezeu, din trecut, și promisiunea restaurării binelui, din viitor. Chiar dacă știm prea puţine despre ceea ce (ni) se întâmplă la un moment dat, știm totuși îndeajuns pentru a ne păstra încrederea că Dumnezeu rămâne la cârma tuturor lucrurilor, oricât de haotic par ele așezate.[14]

În 1915, la puţin timp după căsătorie, Alma și Norman Wiles au plecat ca misionari în insula Malekula, Noile Hebride, „unul dintre cele mai întunecate locuri de pe pământ”[15], după cum notase în jurnalul său, în secolul XIX, misionarul prezbiterian John Geddie. Unele triburi din zonă încă practicau canibalismul și mai mulţi misionari, unii împreună cu familia lor, fuseseră uciși aici.

Cinci ani mai târziu, Norman s-a îmbolnăvit de febra apei negre, iar cele 5 zile și nopţi în care Alma l-a vegheat au fost un timp neîntrerupt de rugăciune. Doar că majoritatea rugăciunilor nu au primit răspuns. Norman nu s-a vindecat miraculos, prietenul său Stewart, misionar pe o insulă vecină, nu a ajuns la el cât timp mai era în viaţă, așa cum tânjea Norman. Pentru că niciunul din multele mesaje trimise de Alma nu a ajuns pe insula vecină, Stewart nu a fost prezent nici la înmormântarea prietenului său, deși Alma își dorea foarte mult să nu fie nevoită să-și îngroape soţul doar cu băștinașii. În cele din urmă, nevoită să plece din motive de siguranţă din casa lor din Malekula, Alma a călătorit fără însoţitor spre casa familiei Stewart, nevoită să înfrunte singură jungla și triburile neprietenoase. Nici măcar dorinţa ei fierbinte de a lucra în continuare ca misionară în Malekula nu i s-a îndeplinit.

Patruzeci și trei de ani mai târziu, Alma a vizitat din nou insula, marcată fiind de felul în care arătau acum locuitorii ei. Aproximativ 1.000 de persoane îmbrăţișaseră creștinismul, obiceiurile pline de cruzime rămăseseră doar o amintire, iar statutul femeii se schimbase izbitor, după ce lungă vreme viaţa unei femei fusese considerată mai puţin valoroasă decât a unui animal.

În timp ce unii băștinași care încă își mai aminteau de ea veneau să-i mulţumească, Alma a exclamat printre lacrimi: „A meritat totul! Dacă i-ar putea vedea Norman acum… Da, a meritat totul.”[16]

La final de istorie, fiecare muritor va ajunge la concluzia pe care Alma a formulat-o la un bilanţ de etapă. Fiecare genunchi se va pleca în închinare și fiecare limbă va mărturisi că, într-o lume a păcatului, căile lui Dumnezeu au fost drepte. Ceea ce putem noi schimba legat de acest scenariu imuabil este momentul în care alegem să mărturisim, chiar și când tăcerea este asurzitoare, că Dumnezeu încă deţine controlul și că ne iubește.