Meriam Ibrahim spune că a fost creștină de când se știe și că, deși tatăl ei era musulman, mama ei, care era creștină, a crescut-o crezând în Christos. Pentru autorităţile sudaneze, această declaraţie nu a fost suficientă cât să o scutească de la condamnarea la moarte pentru apostazie (renunţarea la islam).
N-a contat nici că tânăra femeie avea un copil și era însărcinată cu al doilea. Urma să aibă soarta pe care au avut-o și alţi creștini condamnaţi fără drept de apel la moarte prin spânzurare.
Povestea ei a ajuns însă în presă la timp, iar comunitatea internaţională s-a mobilizat exemplar pentru a acţiona împotriva nedreptăţii care ameninţa să aibă loc. Sub o presiune internaţională intensă, autorităţile din Sudan au fost nevoite să renunţe la acuzaţii.
Femeia a primit un pașaport sud-sudanez și a fost eliberată în luna iunie, însă arestată din nou, la scurt timp după, sub suspiciunea că actele ei de călătorie ar fi false. Ambasada Statelor Unite la Khartoum a intervenit, luând-o în custodie.
După toate aparenţele, femeia a fost victima familiei tatălui ei, care a acuzat-o că și-ar fi părăsit credinţa. Rudele au intentat și săptămâna trecută un nou proces prin care au cerut anularea căsătoriei ei, invocând faptul că o femeie musulmană nu are voie să se mărite cu un bărbat care nu e musulman. Soţul lui Meriam este și el creștin.
Întâlnirea cu papa
Zilele trecute, Meriam Yahia Ibrahim a ajuns în Italia, mai exact la Roma, unde a zburat împreună cu familia ei, pentru a-l întâlni pe papa Francisc.
„Papa i-a mulţumit pentru mărturisirea de credinţă”, a declarat purtătorul de cuvânt al Vaticanului, părintele Federico Lombardi, care a mai adăugat că întrevederea care a durat circa o jumătate de oră a avut drept scop sublinierea „apropierii și solidarităţii cu toţi cei care suferă pentru credinţa lor.”
Reporterul BBC Alan Johnson nota că nu au existat indicii anterioare potrivit cărora Italia ar fi implicată diplomatic în salvarea femeii sudaneze. Cu toate acestea, vicepreședintele italian pentru Relaţii Externe, Lapo Pistelli, care a însoţit-o pe Meriam de la Khartoum la Roma, a postat pe pagina lui de Facebook o fotografie cu tânăra sudaneză și copiii ei, descriind poza cu „misiune îndeplinită”.
Ce fac politicienii pentru stoparea persecuţiei
Implicarea italienilor în negocieri a fost o operaţiune secretă, deși în ultimii zece ani, mai mulţi reprezentanţi ai administraţiei au declarat că vor face din apărarea libertăţii religioase o prioritate pe agenda politică externă. Lucrul acesta s-a văzut anul trecut când, la iniţiativa italienilor, Uniunea Europeană a adoptat o serie de directive pentru a promova libertatea de conștiinţă.
Atât ministrul de externe Franco Frattini cât și ministrul de externe Giulio Terzi și-au asumat activităţi de apărare a libertăţii religioase în timpul mandatelor lor. Prin mai multe acţiuni de lobby, Franco Frattini a reușit, de pildă, să îi smulgă președintelui pakistanez promisiunea că o va achita pe Asia Bibi, o femeie creștină condamnată la moarte pentru blasfemie.
Însă în ciuda acestor iniţiative demne de luat în seamă, lupta pentru libertatea religioasă în străinătate a avut de suferit în Italia din cauza asocierii ei cu interese partizane. Aceasta în dezavantajul creștinilor care continuă să sufere persecuţii în lume.
De ce nu facem mai mult
Așa cum denunţau jurnaliștii de la The Economist, propriile vederi religioase se interpun deseori între intenţiile de luptă anunţate și acţiunile propriu-zise. Jurnaliștii o dau drept exemplu pe Emma Bonino, cunoscută pentru predilecţia seculară și care a lăsat o iniţiativă prolibertate religioasă să fie înghiţită de birocraţie, doar pentru a evita să fie asociată cu agenda tradiţionalistă catolică.
Unul dintre obstacolele majore pe care le are de înfruntat lupta împotriva persecuţiei la nivel internaţional este faptul că guvernele nu au reușit nici la nivel naţional să răspundă adecvat dezbaterilor privind limitele libertăţii religioase.
La nivel intern, libertatea religioasă se dezbate sub forma discuţiilor interminabile despre predarea religiei, prezenţa în școli a simbolurilor religioase, tipul de îmbrăcăminte de sorginte religioasă permis în școli, tipul de contracepţie subvenţionat obligatoriu de companii.
Dezacordul este firesc, însă până la punctul în care aceste dezbateri epuizează disponibilitatea oamenilor de a cere personalităţilor politice să acţioneze în privinţa unor situaţii de viaţă și de moarte cu care se confruntă creștinii din zonele afectate de persecuţie. Nedreptatea de a condamna pe cineva la moarte pentru că a îndrăznit (sau nu) să își schimbe religia nu este o problemă confesională. Ci una asupra căreia ar trebui să acţioneze chiar și decidenţii politic care sunt atei.