„Atunci toţi ucenicii L-au părăsit și au fugit.” Cu doar câteva cuvinte, evanghelistul Marcu le deschide cititorilor săi perspectiva unui abis cunoscut: îndoiala. Nu durează însă mult și același evanghelist al acţiunii arată cum această îndoială devine, paradoxal, primul pas spre o credinţă de nezdruncinat.
Ce s-a întâmplat, de fapt, în grădina Ghetsimani? Doisprezece bărbaţi Îl urmaseră pe Iisus timp de trei ani. Îi văzuseră minunile, Îi auziseră predicile, mărturisiseră în faţa Lui: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16:16). Totuși, după arestarea lui Hristos, aceiași bărbaţi au dispărut, brusc, în întuneric.
Ce s-a petrecut în mintea lor? Răspunsul obișnuit, că au fost pur și simplu lași, nu pare să facă dreptate scenei. Lașitatea este totuși un simptom a cărui sursă este altundeva: o criză de sens. Ucenicii se confruntau cu ceva mai grav decât ameninţarea unui pericol fizic. În noaptea aceea, întreaga lor paradigmă despre lume se prăbușise.
Teologul și istoricul N.T. Wright explică acest lucru cu o claritate greu de egalat: în mentalitatea iudaică a secolului I, un Mesia răstignit era, prin definiţie, un Mesia eșuat. Termenul mashiach purta o încărcătură politică, militară și escatologică imensă. Cel Uns i-ar fi alungat pe romani, ar fi restaurat tronul lui David, ar fi instaurat o nouă eră de pace. Iar în locul acestui scenariu grandios, ucenicii asistau la un spectacol al umilirii: Învăţătorul lor, legat, dus de gărzi, fără să opună rezistenţă.
Disonanţa cognitivă
Psihologul Leon Festinger, cel care a formulat teoria disonanţei cognitive, în anul 1957, descrie starea pe care o resimte cineva atunci când realitatea îi contrazice convingerile cele mai adânci. Mintea umană, scrie Festinger, caută echilibru, iar atunci când credinţele ei fundamentale sunt zdrobite de fapte, acea minte va face orice pentru a reduce tensiunea: fie va nega faptele, fie va abandona convingerile.
Ucenicii au ales în acea noapte varianta a doua. Au fugit. Au reacţionat așa cum reacţionează orice om sincer care descoperă că lumea este mai mare, mai complexă și mai dureroasă decât se așteptase: au cedat. Iar dacă suntem și noi onești, vom recunoaște că această fugă ne este dureros de cunoscută.
Creștinul contemporan trăiește, desigur, într-un context diferit. Are acces la două milenii de teologie, la o bogată tradiţie de reflecţie și mărturisiri de credinţă. Totuși mecanismul interior al îndoielii este același.
Variante ale fugii
Ce este, în esenţă, momentul în care un credincios simte că i se dărâmă credinţa? Este exact ceea ce au trăit ucenicii: o prăbușire a așteptărilor.
Ne așteptăm ca rugăciunea să aducă vindecare, dar aduce uneori tăcere. Ne așteptăm ca viaţa de credinţă să fie lipsită de nedreptate, dar vedem cum oameni buni suferă fără explicaţie vizibilă. Ne așteptăm ca biserica să fie un spaţiu al integrităţii, dar descoperim, dureros, ipocrizia instituţională. Psihologul Lewis Rambo descrie aceste momente drept „crize de plauzibilitate”, puncte în care structura de sens a credinciosului este atacată de o realitate necruţătoare, exact așa cum a fost atacată credinţa ucenicilor în Ghetsimani.
Iar reacţiile noastre sunt adesea variante ale fugii din grădină. Unii dintre noi fugim prin cinism: ne distanţăm emoţional de Dumnezeu, rămânând poate în biserică din obișnuinţă, dar cu inima deja plecată. Alţii fugim prin intelectualizare, transformând credinţa într-un exerciţiu pur cerebral și ferindu-ne de vulnerabilitatea pe care o cere relaţia reală cu Dumnezeu. Alţii fugim prin activism: ne ocupăm cu atâtea proiecte „pentru Dumnezeu” încât evităm întâlnirea cu El. Fiecare dintre aceste reacţii seamănă structural cu ceea ce au făcut ucenicii: este o retragere din faţa unui Dumnezeu care rămâne Dumnezeu și nu Se conformează imaginii pe care I-am construit-o.
Dezamăgirea ca respingere
Teologul și psihiatrul Curt Thompson observa că creierul uman procesează dezamăgirea spirituală prin aceleași circuite neuronale care gestionează durerea socială și respingerea. Altfel spus, atunci când Dumnezeu „dezamăgește”, când pare absent sau când permite suferinţa, corpul nostru reacţionează ca și cum ar fi fost abandonat de cineva drag, în plin pericol. Instinctul ne spune să ne protejăm și să fugim. Este exact impulsul care i-a cuprins pe ucenici în grădină, același impuls biologic și psihologic, aceeași tentaţie de a interpreta tăcerea lui Dumnezeu drept absenţă.
Evanghelia nu ascunde această tendinţă umană, dar când îi recunoaște forţa, nu îi dă dreptate. Scriptura este plină de oameni care fug (Iona, Ilie, David, Petru) și pe fiecare dintre ei Dumnezeu îl urmărește, îl caută, îl readuce la El. Ceea ce face creștinismul unic printre tradiţiile religioase ale lumii este tocmai această insistenţă: îndoiala este un loc prin care treci, dar prin care Dumnezeu trece odată cu tine.
Și tocmai aici se petrece ceva remarcabil din punct de vedere psihologic și teologic deopotrivă. Pe măsură ce naraţiunea evoluează, fuga ucenicilor devine echivalentul unei pânze goale. Totul se destramă tocmai pentru ca ceva cu totul diferit să poată fi ţesut din fire pe care mintea omenească le-ar fi considerat imposibile.
O îndoială care dovedește autenticitatea
Fuga ucenicilor ascunde unul dintre cele mai puternice argumente în favoarea autenticităţii Evangheliilor. Dacă învierea ar fi fost o invenţie, o strategie de management al crizei, menită să menţină o mișcare religioasă în viaţă, atunci autorii ei ar fi avut tot interesul să ascundă rușinea fugii. Ar fi trebuit să-i prezinte pe apostoli ca pe niște eroi, plini de încredere și neînfricaţi. Cosmetizaţi precum personajele din biografiile istoricului antic Plutarh, de pildă. Sau așa cum se făcea în propaganda romană. Într-o cultură în care onoarea publică era totul, nimeni sănătos la minte nu ar fi ales să-și înceapă mișcarea religioasă cu o panoplie de eșecuri ale propriilor lideri.
Totuși, exact asta fac evangheliile. Petru, cel care va deveni stâlpul Bisericii, este arătat plângând după ce își neagă Învăţătorul. Toma cere disperat dovezi palpabile. Ucenicii pe drumul spre Emaus sunt triști și complet derutaţi. Iacov, fratele Domnului, este descris drept sceptic cu privire la misiunea lui Iisus în timpul vieţii acestuia (Ioan 7:5). Fiecare dintre aceste detalii ar fi fost devastator pentru credibilitatea mesajului, dacă autorii ar fi urmărit persuasiunea cu orice preţ.
Dar ei fac tocmai opusul și asta schimbă totul. Specialistul în Noul Testament Richard Bauckham argumentează că tocmai prezenţa martorilor direcţi în textele evanghelice, inclusiv a celor care au eșuat spectaculos, este semnul distinctiv al mărturiei de primă mână, spre deosebire de legendele care se acumulează în jurul unei figuri la decenii sau secole distanţă. Spre deosebire de legendele care glorifică, evangheliile recunosc, cu o francheţe aproape descalificantă, că oamenii cei mai apropiaţi de Iisus au fost, în momentul decisiv, exact cum suntem și noi: fragili, speriaţi, incapabili să poarte singuri greutatea adevărului care li se oferea.
Teologia vulnerabilităţii divine
Și atunci ajungem la întrebarea pe care puţini și-o pun, deși ea stă chiar în centrul Evangheliei: De ce a permis Iisus această fugă?
Răspunsul este de o frumuseţe pe care cuvintele o pot doar aproxima. Iisus a ales să fie părăsit. Evanghelia după Ioan consemnează un amănunt semnificativ: când gărzile au venit să-L aresteze, Iisus a întrebat: „Pe cine căutaţi?”, iar după răspunsul lor, a adăugat: „Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceștia să plece” (Ioan 18:8). Teologul D.A. Carson observă că și în acele momente de maximă tensiune Iisus rămâne păstorul care își protejează turma. Chiar acea turmă care este pe cale să-L abandoneze. El este cel care face posibilă plecarea lor. Ba chiar o cere.
Aici este paradoxul: Dumnezeu, prin Hristos, protejează dreptul oamenilor de a fugi de El. Aceasta este o iubire atât de străină de felul nostru de a iubi, atât de lipsită de instinctul de autoconservare, încât mintea omenească o percepe iniţial drept slăbiciune. Dar este, de fapt, manifestarea cea mai pură a puterii: puterea de a iubi pe cineva care te părăsește, fără a-i bloca ieșirea.
Frumuseţea celei de-a doua șanse
Dar ceea ce mișcă cel mai mult în această poveste este epilogul. După înviere, Iisus îl caută pe Petru, pe același Petru care L-a negat, și îi adresează, lângă un alt foc de cărbuni (Ioan 21:9), o întrebare repetată de trei ori: „Mă iubești?” Simetria este deliberată: trei negări, trei întrebări, trei ocazii de a repara ceea ce fusese zdrobit. Iisus reconstruiește ceea ce Petru a distrus și o face cu o delicateţe care seamănă mai degrabă cu mâna unui medic decât cu cea a unui judecător.
Aceasta este imaginea cea mai fidelă a ceea ce înseamnă viaţa creștină în profunzimea ei: o viaţă în care eșecul este real, dar ultimul cuvânt aparţine întotdeauna harului. O viaţă în care îndoiala este permisă, dar ea curge, în cele din urmă, spre o întâlnire care o transformă. O viaţă în care Dumnezeul universului coboară lângă un foc de cărbuni și gătește pește pentru oamenii care L-au abandonat.
Dacă aceasta ar fi doar o poveste, ar fi cea mai frumoasă din câte s-au scris. Dar pretenţia ei este mai îndrăzneaţă: ea pretinde că este adevărată. Și tocmai în privinţa acestei pretenţii fiecare dintre noi este invitat, la fel ca Petru, la fel ca Toma, la fel ca fiecare ucenic care a fugit, să decidă dacă această iubire prea frumoasă ca să fie adevărată sau prea frumoasă ca să fie doar închipuire.