Ar trebui să fim optimiști sau mai degrabă pesimiști cu privire la viitorul nostru? Aceasta este o întrebare care îi preocupă pe specialiști și la care nu se poate răspunde prea ușor. Este greu de estimat cum va arăta, în realitate, viitorul.
Imaginează-ţi cum ar fi să adormi acum și să te trezești peste două decenii. Aceasta a fost experienţa pe care a trăit-o Terry Wallis, care și-a revenit în 2003 după o comă de aproape 20 de ani, confruntându-se cu o realitate absolut nouă. Primul său cuvânt a fost „mama”, primit cu încântare de mama sa, Angilee Wallis, care a catalogat recuperarea fiului său drept „o minune”.Fără date clare despre viitor, realizăm totuși că vom fi martori ai unor schimbări majore: școală în mediul virtual, o altfel de medicină, schimbări climatice, noi reguli de socializare, accentuarea luptei pentru resurse, tehnologizarea.
Memoria lui Terry îngheţase în anul 1984; credea că Ronald Reagan este încă președintele SUA și a cerut s-o vadă pe bunica sa, care murise deja cu ani înainte ca el să-și revină.
O experienţă rară, foarte fericită pentru familie, dar probabil copleșitoare pentru protagonist. Curgerea timpului îi schimbă pe cei dragi până acolo încât abia îi mai recunoști, iar lumea noastră se schimbă într-un ritm ameţitor, așa că șocul noului se poate dovedi dificil de procesat.
Imaginea unui paradis terestru
Subiectul viitorului îi polarizează și pe teologi. Unii sunt optimiști și cred că lumea noastră va înregistra progres după progres, întrucât Biblia spune că „în vremea sfârșitului, cunoștinţa va crește”. În tabăra opusă sunt cei ce prevestesc declinul lumii noastre și iminenţa unui sfârșit. Cine are dreptate?
Dacă proverbul românesc: „Fiecare doarme așa cum își așterne” se bazează pe o realitate, am putea deduce că modul în care va arăta viitorul depinde de fiecare dintre noi. Practic, „vom culege ce am semănat”. Astfel, o lume cu oameni buni, responsabili, credincioși și sensibili la nevoile celorlalţi va avea parte de perspective cât se poate de luminoase.
Să ne imaginăm că, la finalul acestei pandemii, toţi oamenii ar deveni dintr-odată buni, cinstiţi, preocupaţi să-L cunoască pe Dumnezeu. Mergând mai departe pe firul imaginaţiei, să presupunem că închisorile ar deveni muzee, programele de știri ar difuza exclusiv acte de caritate, principala responsabilitate a poliţiei ar fi să împartă flori bunicilor și nu ar mai exista conflicte armate și nici măcar arme. O lume minunată și utopică deopotrivă. Deși ar fi frumos să trăim într-o astfel de lume, cred totuși că ea ne-ar oferi prea puţin. Pentru că, oricât de buni am fi devenit, suferinţa și moartea ar continua să existe.
Soluţia pe care o propune Dumnezeu nu include îndreptarea acestei lumi. El vorbește în repetate rânduri despre o altă lume, despre un Nou Pământ. „Noi, după făgăduinţa Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou!” (2 Petru 3:13).
Ideea unei lumi noi le poate părea absurdă celor care și-au legat destinul de acest pământ, dar pentru creștinii care se consideră străini și călători pe acest pământ, nu există o speranţă mai frumoasă.
Îmi este greu să descriu această lume nouă a lui Dumnezeu, pentru că îmi lipsesc detaliile, și imaginaţia nu se poate ridica la strălucirea ei. Totuși Scriptura ne descoperă frânturi din ea: acolo vor deveni realizabile cele mai frumoase dorinţe pe care le-am nutrit aici. Nu vom trăi cu teama zilei de mâine; nu vom mai tresări la sirenele ambulanţelor. Nu vom sta departe unii de alţii; îi vom ști pe cei dragi în siguranţă. Vom sta în prezenţa lui Dumnezeu, dialogând cu El – cel mai înalt dintre privilegiile pe care ni le va oferi lumea nouă.
Întâlnirea cu cei dragi, îngheţaţi demult în somnul morţii, este o altă binecuvântare a lumii pe care o pregătește Dumnezeu. Apostolul Ioan descrie crâmpeie din această realitate uimitoare: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:3-4).
Ce am alege între o astfel de lume și lumea noastră mohorâtă, cârpită și prost administrată, dacă ni s-ar oferi ocazia să alegem?
Tânjind după o lume mai bună
În 2009, a fost lansat filmul Avatar. Imaginaţia regizorului, efectele speciale și talentul actorilor au purtat spectatorii printr-o poveste fascinantă, care are loc în Pandora, un satelit al planetei Polyphemus.
Alexandra, o studentă de 24 de ani din Constanţa, a urmărit filmul pentru a treia oară, după care, pe fondul unei depresii, a decis că, prin comparaţie, lumea noastră este prea tristă, așa că ei nu-i rămâne decât să se sinucidă. Un gest șocant, care se înscrie însă într-un adevărat val de sinucideri, provocat de pelicula Avatar.
„Este aberant să vrei să te sinucizi pentru că nu poţi ajunge pe planeta Pandora. Nu există așa ceva”, a declarat psihologul Cristian Andrei, comentând decizia Alexandrei. Totuși, aberantă sau nu în opinia specialiștilor, dorinţa oamenilor după o lume mai bună este legitimă.
Cred că unul dintre motivele pentru care Dumnezeu nu ne-a dat foarte multe detalii despre lumea de dincolo de nori este acela că, deţinând toate acele informaţii, acest pământ ar fi devenit cu adevărat insuportabil. În mod clar, sinuciderea nu este o soluţie, așa cum nu poate fi nici popularea planetei Marte și încercarea de a cuceri de acolo universul, cum își propune Elon Musk. Scriptura este mai practică: Dumnezeu este Cel ce ne transferă din lumea noastră în lumea pregătită de El.
Poarta de acces în lumea nouă
Într-una din zile, Domnul Iisus a fost abordat de un tânăr bogat cu o întrebare profundă legată de accesul în Noua Lume a lui Dumnezeu: „Ce trebuie să fac ca să moștenesc viaţa veșnică?”. Profund și practic în același timp, răspunsul Mântuitorului trece dincolo de așteptările noastre. Dacă accesul în Împărăţia lui Dumnezeu ar fi condiţionat de o călătorie iniţiatică în jurul lumii sau într-un loc sacru, poate că am fi cu toţii deja pe drum. Sau, dacă în condiţiile de intrare am regăsi donaţiile regulate, postul de 40 de zile, ritualurile sau chiar martirajul, poate că ne-am strădui să respectăm cu mare sfinţenie toate aceste prescripţii.
În învăţăturile Sale, Iisus a declarat tranșant că accesul la lumea cea nouă, chiar dacă este permis oricui, poate fi restricţionat în trei situaţii („cu nici-un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor!”).
1. „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor!”(Matei 5:20).
Dacă ne-am așteptat ca accesul în Împărăţie să fie restricţionat celor care au ucis, au înșelat sau au blestemat pe Dumnezeu, afirmaţia lui Iisus ne contrariază. Domnul Iisus îi introduce în dezbatere, ca etalon, pe cei mai religioși dintre oameni: cărturarii și fariseii. O categorie preocupată obsesiv să nu se întineze, jonglând cu o mulţime de reguli, pentru a corespunde unor standarde religioase înalte. Acești oameni au pierdut însă ceva important din vedere: relaţia lor cu Dumnezeu. Au ajuns practicanţii unor ritualuri goale, din care lipsea întâlnirea directă cu El.
Mulţi din cei obișnuiţi cu o religie a formelor vor fi respinși cu tăioasele cuvinte: „Nu vă cunosc!”.
2. „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu și nu vă veţi face ca niște copilași, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor!” (Matei 18:3).
Adverbul „adevărat” conferă greutate ideii pe care o introduce a doua afirmaţie a lui Iisus: este nevoie să ne întoarcem la Dumnezeu cu autenticitatea, inocenţa, încrederea și bucuria unui copil. Prea adesea ne întoarcem către Dumnezeu ca niște filosofi, discutând adevăruri absolute, sau ca oameni de afaceri, din interes și mânaţi de principiul: cost-câștig.
3. „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu!” (Ioan 3:3).
Sintagma „adevărat, adevărat” ne atrage atenţia că urmează să se spună un lucru esenţial: renașterea condiţionează accesul într-o lume nouă. De fapt, nu se poate construi o lume nouă cu oameni vechi. Metafora nașterii din nou nu are nicio legătură cu nașterea biologică, așa cum deducea Nicodim. Oricât de mult ne-am strădui să devenim mai buni, se pare că ne este imposibil.
În codul nostru genetic este scrisă o lege absurdă, a păcatului: suntem atrași de ceea ce știm că nu este bun și alegem ceea ce ne este dăunător. Este ceea ce sociologii numesc comportament iraţional. Tocmai de aceea soluţia lui Dumnezeu este una tranșantă: moarte și naștere din nou. Pentru cei mai mulţi oameni, teama de moarte este cea mai mare dintre temeri și, iată, aceasta devine o condiţie de intrare în Împărăţia cerurilor.
Nu este vorba, sub nicio formă, de sinucidere – soluţia la care a recurs Alexandra. Ceea ce propune aici Iisus implică cea mai profundă transformare a fiinţei umane – miracolul prin care invit în viaţa mea cea mai puternică fiinţă din univers și trăiesc astfel cea mai mare transformare. Practic, sunt reconstruit mental de la zero, cu alte gânduri, alte priorităţi, alt mod de a vedea viaţa.
L-am întâlnit pe Soran în Turcia, pe 8 martie anul acesta, într-o tabără de refugiaţi. Povestea lui este impresionantă: de mai bine de 3 ani este pe drumuri, căutând un loc unde să-și trăiască credinţa fără teama că va fi ucis. Îl vedeam pentru prima dată, dar în numai câteva ore s-a creat o legătură frăţească între noi. La despărţire, l-am întrebat unde se gândește să ajungă. Bănuiam că preferă o ţară europeană. Cu ochii în lacrimi, mi-a răspuns: „Caut un loc unde să fiu respectat ca om. Acasă însă este doar în cer!”
Omul născut din nou nu este condus de speranţa îmbunătăţirii acestei lumi, nici de progres, sănătate sau bunăstare economică, deși se roagă pentru ele. El se prinde de speranţa unei lumi mai bune. Aceasta a fost speranţa tuturor celor care L-au cunoscut pe Dumnezeu de-a lungul generaţiilor: să regăsim Paradisul Pierdut!
O lume mai bună ne este destinată și depinde doar de noi dacă o vom accepta sau nu. Anticipând îngrijorarea acestor zile, Iisus ne-a promis: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu și aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui meu sunt multe locașuri. Dacă nu ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și, după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi și voi!” (Ioan 14:1-3)
Oricât am iubi locul în care ne-am născut și trăim, trebuie să recunoaștem că aici nu este patria noastră. Să nu uităm: Acasă este doar în Cer!
Felix Mușat este pastor în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Acest material face parte dintr-o serie de 9 articole, precum și 9 scurte prezentări video, adunate sub genericul Pandemie de speranţă. Puteţi urmări integral programele aici.