În primăvara anului 1936, membrii familiei Lykov au luat o decizie care avea să le schimbe viaţa pentru totdeauna: și-au pierdut urma în taigaua siberiană, fiind, pentru următorii 40 de ani, complet rupţi de lume.
Purtând încă traumele Primului Război Mondial, dar și pe cele ale pierderii fratelui său, împușcat de comuniști, Karp și-a luat soţia, fiul de 9 ani și fiica de 2 ani și s-a ascuns în taigaua siberiană, acolo unde nu-i putea ajunge suflul fierbinte al persecuţiei religioase. Geologii care i-au descoperit accidental abia în 1978 au povestit că membrii familiei erau rupţi de realitate, trăind la sute de kilometri de cea mai apropiată așezare umană, lipsiţi de cele mai elementare condiţii. Doi dintre cei patru copii ai familiei se născuseră în sălbăticie și nu mai aveau un limbaj inteligibil.
Karp avea să afle cât de uimitor se transformase lumea în absenţa sa – avusese loc al Doilea Război Mondial, iar progresul tehnologic modificase viaţa în moduri profunde. Sosise momentul în care bărbatul putea să-și analizeze decizia luată cu decenii în urmă, sub imperiul temerilor. Familia a refuzat să părăsească locul izolat care era acum singura ei casă.
O vreme a dilemelor
Întrebările ce se ridică în aceste zile sunt tulburătoare și se amplifică. Lipsesc răspunsurile clare și viitorul pare să ne aducă ceva cu totul nou. Îngrijorării autorităţilor și dificultăţii de a realiza un vaccin li se adaugă propriile noastre întrebări aducătoare de insomnii: Ce va urma în viitorul apropiat? Și cum se va schimba viaţa noastră?
Teama de necunoscut ne bântuie în moduri diferite. Unii se apără de un viitor incert minimizând sau chiar negând pericolul. Alţii se refugiază imaginar în viaţa de acum câteva luni, când totul respira predictibilitate. Există și categoria celor conștienţi că am plonjat în necunoscut care caută în toate părţile oameni competenţi, care să deţină răspunsuri matematice, capabile să ne descrie cât mai exact viitorul.
„Ce a fost va mai fi”
Istoria lumii noastre pare să graviteze în jurul aceleiași incertitudini legate de propria existenţă.
Oricât de surprinși am fi de schimbările care apar în aceste zile, nu suntem primii care ne luptăm cu teama de necunoscut. În cartea Eclesiastul, unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii noastre scria: „Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face, nu este nimic nou sub soare.”
Chiar primii oameni, când părăseau cu ochii înlăcrimaţi grădina Edenului, au trăit din plin teama de un viitor necunoscut. Ștergându-și pe iarbă mâinile pătate de sângele fratelui ucis, Cain trebuie să fi simţit crescând în el groaza de necunoscut, de crima pe care o comisese și de consecinţele ei teribile.
Atunci când au deschis ușa corabiei, după potop, Noe și familia lui au luat contact cu o lume total necunoscută. Poate că s-au întrebat cât de sigur va fi pământul și ce alte dezastre s-ar fi putut ascunde în viitor.
Emoţiile pe care le resimţim în aceste zile, chiar dacă vin într-un context nou, au bătut adesea și la ușa celor de dinaintea noastră. Senzaţia de neliniște, teama în faţa unui pericol necunoscut, sentimentul de neputinţă și conștientizarea fragilităţii vieţii umane, toate acestea au fost dintotdeauna parte a spectrului trăirilor umane.
În timpul Războiului din Golf, din 1991, Irakul a lansat o serie de atacuri cu rachete asupra Israelului, în care au murit aproximativ 100 de persoane. După război, medicii israelieni au analizat statisticile și au aflat cu surprindere că 89 de persoane (aproximativ 90% din totalul victimelor) au murit nu din cauza bombelor, ci a infarctului.[1]
Nu este surprinzător să constatăm că, pentru cei mai mulţi dintre noi, lupta nu este nici biologică, nici chimică, nici nucleară, ci mai degrabă psihică. Și singurul care are autoritate deplină pentru a oferi răspunsuri capabile să ne liniștească asemenea frământări este Dumnezeu.
Când totul se leagă de un virus primordial
Afirmaţia lui Iisus: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10:18) ar putea constitui punctul de plecare pentru înţelegerea dramei pe care o trăim zilele acestea. Aceste cuvinte, adresate ucenicilor, ne conduc către sursa virusului primordial, cu o tulpină de ordin moral.
Fiinţele create de Dumnezeu au început să se îmbolnăvească în mod inexplicabil. Acei îngeri desăvârșiţi despre care citim în Biblie începuseră să sfideze principiul cauză-efect. Frica, violenţa, egoismul, răzvrătirea, necinstea se numărau printre simptomele unei infectări înspăimântătoare.
Teama își are originea în acest prim virus, cunoscut cu numele de păcat. Fără acest virus, nu am fi astăzi aici. Statistica foarte exactă a Bibliei vorbește despre o rată de infectare de 100% – purtăm cu toţii în noi acest virus. Nu ajută la nimic să purtăm măști sau să ne izolăm într-un vârf de munte, pentru că natura umană a fost afectată în însăși esenţa ei.
În faţa acestei realităţi alarmante, planul de intervenţie a lui Dumnezeu a fost imprevizibil pentru tot universul. Dumnezeu a urmărit recuperarea noastră și distribuirea unui antidot eficient. Planul Lui avea să-l surprindă până și pe Satana: Iisus a hotărât să devină om, să trăiască în mijlocul oamenilor fără să Se îmbolnăvească, iar apoi să moară pentru noi.
Eforturile repetate ale Cerului de a ne vindeca sunt prezentate limpede în filele Bibliei, iar ceea ce se întâmplă la Cruce depășește cu mult capacitatea noastră de a înţelege intervenţia divină.
Citește și:
Antidotul de care se leagă speranţa noastră
Cuvintele rostite de Iisus pe cruce: „S-a sfârșit!” purtau un alt mesaj, unul după care omenirea bolnavă înseta: s-a sfârșit cu dictatura nemiloasă a pandemiei păcatului, s-a sfârșit incertitudinea cu privire la viitorul planetei noastre. În sfârșit, un antidot a fost găsit, cu preţ de sânge!
În scena emoţionantă de la Calvar, distingem adevăruri uluitoare despre Dumnezeu, care pot deveni soluţii pentru combaterea temerilor noastre:
1. Indiferent ce se întâmplă, Dumnezeu nu este depășit de situaţie. Istoria planetei noastre confirmă cuvintele profetului Daniel: „El schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împăraţi!” (Daniel 2:21). În atotștiinţa Sa, Dumnezeu nu joacă zaruri și nu este luat prin surprindere de ghinion sau de neșansă. Chiar dacă apar scenarii noi, cu implicaţii complexe și dificil de pătruns, Dumnezeu rămâne Dumnezeu.
2. Trăsătura de caracter cea mai evidentă care Îl deosebește pe Dumnezeu de orice rival plăsmuit de mintea umană este dragostea supremă, necondiţionată, revărsată asupra oamenilor. Alegând să moară în locul nostru, Dumnezeu ne-a transmis următorul mesaj: „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina!” (Isaia 54:10).
3. În modul Său de a conduce lucrurile, pe care creștinii îl numesc providenţă, Dumnezeu nu alege soluţiile ușoare, ci pe cele bune. La Golgota, sacrificiul suprem nu a fost soluţia cea mai simplă. Dimpotrivă, Dumnezeu a fost provocat de imposibil. Iar în unele cazuri, Dumnezeu poate interveni și miraculos în necaz, atunci când alege să nu evite necazul. Un popor trecut prin Marea Roșie, profetul Daniel petrecându-și noaptea în compania leilor înfometaţi în deplină siguranţă, câţiva pescari scăpaţi de la înec prin două cuvinte, Lazăr cel mort de patru zile și înviat sunt câţiva dintre martorii intervenţiei divine.
Salvarea în încercare
Îngrijorările și temerile noastre, oricât de legitime ar fi, pălesc în faţa capacităţii lui Dumnezeu de intervenţie. Totuși ceea ce mă face reticent la vestirea triumfalistă a imunităţii absolute în faţa necazului și a prosperităţii depline a credinciosului este faptul că modul în care intervine Dumnezeu nu împlinește întotdeauna așteptările noastre. Dumnezeu nu garantează întotdeauna calmarea furtunii, nici vindecările miraculoase, nici evitarea deplină a încercărilor care ne pândesc.
De-a lungul istoriei, jertfa mântuitoare a Domnului Iisus a funcţionat nu doar ca antidot pentru păcat, dar și ca un vaccin împotriva fricii, în cazul celor credincioși. Într-o lume confruntată cu temeri și îngrijorări, urmașii Lui s-au distins prin curaj și printr-o încredere neînţeleasă de ceilalţi.
Deși cu acoperire universală, jertfa lui Iisus este eficientă doar în dreptul celor ce o acceptă. Jertfa lui Iisus nu le-a adus urmașilor Săi cunoștinţe în plus cu privire la propriul viitor, nici descoperiri miraculoase cu privire la ce este necunoscut și, cel mai adesea, nici prosperitate sau celebritate.
Scriptura îi descrie astfel pe unii dintre cei mai devotaţi urmași ai Mântuitorului: „Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri și închisoare, au fost uciși cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi, au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace și în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi – ei de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peșteri și prin crăpăturile pământului” (Evrei 11:36-38). Ce curaj le-a dat putere pentru o astfel de viaţă, ce speranţă a trecut dincolo de teama necunoscutului din faţa lor?
În vara anului 1941, Europa întreagă privea șocată la mașinăria de război a Germaniei. Supuși marșurilor interminabile, nedormiţi de zile întregi, soldaţii germani înaintau fără nicio teamă printre gloanţe, sfidând teama de moarte cu curaj și chiar euforie. Mulţi se întrebau care e secretul acestora și dacă nu cumva rasa ariană chiar este superioară celorlalte. În realitate, răspunsul era mult mai simplu: medicii germani le prescriau soldaţilor Pervitin, un medicament care conţine metamfetamină și care aducea cu sine energie, optimism și creșterea capacităţilor de luptă.
Oricâte asemănări ar putea fi trasate între curajul copiilor lui Dumnezeu în faţa martirajului, pe de o parte, și curajul soldaţilor germani, de cealaltă parte, diferenţa majoră a fost cea legată de sursa acestui curaj. După ce efectele drogului se risipeau, soldaţii germani sufereau de ameţeală, depresie, halucinaţii. Unii dintre ei au sfârșit sinucigându-se.
Cel mai sigur remediu pentru teamă
Există mai multe variante pentru a ne elibera de frică și avem libertatea de a alege antidotul cel mai potrivit pentru teama de necunoscut. În ce mă privește, remediul cel mai bun include următoarele ingrediente:
1. o analiză echilibrată a pericolelor, fără a subestima sau exagera impactul lor, raportându-mă la principiile relevante în context, pe care mi le oferă Scriptura;
2. conștientizarea propriei vulnerabilităţi cauzate de păcat și acceptarea jertfei lui Iisus, ca singură cale de scăpare;
3. dezvoltarea unei legături sigure și pline de afecţiune cu Dumnezeu, prin predarea viitorului în mâna Lui.
Pentru unii oameni, aceasta poate fi doar una dintre modalităţile de gestionare a temerilor, dar, pentru cei ce-L cunosc pe Dumnezeu, este singura modalitate. Scriptura este plină de imagini care subliniază această unicitate a soluţiei lui Dumnezeu: o singură corabie în mijlocul potopului, o singură cale îngustă printre multe altele, o singură ușă pe care să intri, o singură jertfă mântuitoare. Alternativa nu este greu de imaginat, mai ales acum, când valorile pe care ne-am bazat se prăbușesc. Totul depinde de opţiunile spre care ne îndreptăm. Din păcate, mulţi oameni ajung în vârful scării doar ca să constate că au rezemat-o de peretele greșit și astfel au ratat ţinta.
Pandemia prin care suntem condamnaţi să trecem cu toţii poate fi prilejul de a descoperi o speranţă rar întâlnită în lumea noastră. În faţa mea, necunoscutul își păstrează conturul: nu știu ce va urma sau cu ce ne vom confrunta. Dar, atunci când aleg, prin credinţă, să rămân alături de Dumnezeu, teama dispare. Pentru că astăzi aleg vaccinul jertfei lui Iisus, privesc cu încredere la viitor, dar nu pe termen scurt. Nu știu dacă voi rămâne sănătos până la sfârșitul pandemiei cu noul coronavirus sau dacă familia mea va fi ferită de probleme, nici cum va evolua starea noastră financiară. Nici nu-mi este descoperit cât va mai dura criza aceasta și nici ce va urma după ea.
Ceea ce cunosc însă este promisiunea Lui: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeu tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41:10). În timp ce criza care a cuprins lumea ne oferă suficiente motive de teamă, promisiunile Cerului rămân suficiente pentru a aprinde în noi speranţa și lumina.
Felix Mușat este pastor în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Acest material face parte dintr-o serie de 9 articole, precum și 9 scurte prezentări video, adunate sub genericul Pandemie de speranţă. Puteţi urmări integral programele aici.