„Dacă ceva poate ucide peste 10 milioane de oameni în următorii 10 ani, va fi mai mult ca sigur un virus extrem de infecţios, nu un război. Nu bombe, ci microbi. Nu suntem pregătiţi pentru următoarea epidemie” – cu aceste cuvinte își începea discursul Bill Gates, la 3 aprilie 2015, în cadrul unei conferinţe TED Talk.
Oamenii s-au temut dintotdeauna de un dezastru, doar că nu i-au putut intui mereu natura. În copilăria sa, povestește cofondatorul Microsoft Corporation, teama dominantă era legată de un război nuclear. Așa că oamenii își strângeau rezerve de mâncare și apă și erau instruiţi să se baricadeze în subsolurile clădirii și să reziste acolo, în cazul unui atac nuclear.
La patru ani de la discursul lui Gates, pe 12 decembrie 2019 circulau primele știri despre un grup de persoane din Wuhan afectate de o pneumonie cu cauză necunoscută, care nu răspunde la tratamentele și vaccinurile cunoscute. Cu o rată a transmisiei extrem de mare, virusul SARS-CoV-2 a împânzit, în doar câteva luni, tot Pământul.[1]
La 11 martie 2020, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat pandemia. Și lumea s-a oprit într-o tăcere asurzitoare.
Neputincioși în faţa pandemiei
La început, am privit știrile cu oarecare detașare. Era vorba de alţii, de la capătul lumii. Apoi ne-am trezit cu virusul în Europa: Italia, Spania. Am realizat că este chiar la ușă atunci când am fost obligaţi să stăm în casă. Alţii, poate prea mulţi, au fost neîncrezători cu privire la seriozitatea crizei. Până au început să se îmbolnăvească oameni cunoscuţi – prinţul Charles, prinţul Albert de Monaco, Tom Hanks, Boris Johnson etc. Virusul nu privește la faţa omului.
Apoi, oamenii au început să rămână fără locuri de muncă. Familii care trăiesc din salariu în salariu (ca mulţi alţii dintre noi) au rămas descoperite. Familii cu copii mici, care nu mai au bani să cumpere mâncare. Și am realizat că este doar începutul.
Treptat, am început să primim vești despre moartea unor oameni apropiaţi, prieteni. În cazul unora dintre noi, tragedia a intrat în propria casă.
Este evident pentru noi, toţi – acum mai mult ca niciodată – cât de mic este controlul pe care îl avem asupra multor lucruri din viaţa noastră.
Încercăm să ne echilibrăm, făcând rezerve strategice cu lucruri de care am putea avea nevoie. Dar, în ciuda tuturor eforturilor noastre, vulnerabilitatea și nesiguranţa sunt prezente. Sunt reale. Sunt chiar aici – atunci când eviţi, la rând la cumpărături, să privești în ochi omul cu mască din faţa ta; când tresari la fiecare tușit al celui din preajma ta; când cineva drag face febră și tușește; când te gândești de două ori dacă să suni sau nu la ambulanţă, chiar și pentru alte afecţiuni decât COVID-19.
Este o perioadă în care am resimţit cu toţii faptul că sunt atât de multe lucruri care ne afectează viaţa și care se află în afara controlului nostru. Trebuie să stăm închiși în casă tocmai pentru că nu putem controla decât puţin din ceea ce ni se poate întâmpla. Prea mult timp am trăit cu impresia falsă că avem control asupra vieţii noastre. Dar a venit criza și ni s-a adus aminte încă o dată de vulnerabilitatea noastră, de limitele noastre, iar acest lucru poate fi înspăimântător.
Din multe puncte de vedere, modul în care ne percepem determină modul în care percepem o sumedenie de alte lucruri.
Privindu-ne în ochi pierderile
Când pierzi totul într-o zi. Scriptura relatează istoria lui Iov, cel a cărui viaţă s-a răsturnat într-o singură zi: a dat faliment și și-a pierdut toţi copiii într-un accident. După puţină vreme, sănătatea i s-a deteriorat dramatic. Ce l-a făcut pe Iov să reziste atunci când apropiaţii îl împingeau spre o renunţare psihică?
„Am și eu minte ca voi, nu sunt mai prejos decât voi”, spunea Iov, care a ajuns la o concluzie, analizând situaţia în care se găsea: „Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu și că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu” (Iov 19:25-27).
Sunt destui care văd în aceia care cred în Dumnezeu niște persoane retrograde, slabe la minte, sărace cu duhul. Realitatea este însă că nu suntem așa. Avem și noi minte, ca și ei, doar că o folosim luând în calcul factori și premise pe care ei refuză să le proceseze. Ignoranţa nu este înţelepciune.
Ce l-a ţinut tare pe Iov, atunci când viaţa lui s-a schimbat dramatic? Încrederea în Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este de încredere, chiar și atunci când nu înţelegem de ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă.
Când vezi moartea cu ochii. Într-o singură zi, viaţa lui Ezechia, unul dintre regii lui Israel, s-a schimbat dramatic. Profetul Isaia l-a anunţat să-și pună viaţa în rânduială, pentru că va muri. Este greu să-ţi imaginezi cum este să știi că urmează să mori. Unii dintre cei care lucrează în sistemul sanitar spun că oamenii mor așa cum au trăit.
Așa a făcut și Ezechia, regele. S-a întors cu faţa către Dumnezeu și s-a rugat, după obiceiul său. Ori de câte ori a avut probleme, deloc insignifiante, s-a întors către Dumnezeu și I-a cerut ajutorul. Așa a făcut și când a venit moartea. Și Dumnezeu a răspuns, ca de fiecare dată: „Ţi-am auzit rugăciunea și am văzut lacrimile tale. Iată că te vei face sănătos” (2 Împăraţi 20:5).
Ezechia avea încredere în Dumnezeu, dar, din păcate, lucrurile s-au schimbat ulterior în viaţa lui. Se întâmplă uneori să ai încredere în Dumnezeu doar până treci de greutăţi. Până se rezolvă problema. Și nu toate rugăciunile pe care le facem sunt spre binele nostru.
Când lucrurile se întâmplă altfel decât te aștepţi. Și viaţa lui Ioan Botezătorul s-a schimbat definitiv într-o singură zi. El, cel mai mare dintre profeţi, este prins și aruncat în închisoare. Ajunge la cheremul unduirilor unei adolescente, al urii unei femei și slăbiciunii și neputinţei unui om politic. Și Dumnezeu nu face nimic. Mesia, Cel pentru care pregătise calea, nu dă niciun semn de interes. Cuprins de îndoieli, cu încrederea zdruncinată, Ioan își trimite ucenicii la Iisus cu o singură întrebare: „Ești Tu acela sau să așteptăm pe Altul?” (Luca 7:20). Primește ca răspuns raportul unei zile din viaţa lui Iisus și următorul gând: „Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire” (Luca 7:23). Și Ioan înţelege și moare cu credinţa neclintită în Mesia căruia Îi pregătise calea.
Soluţia este încrederea
Cei care sunt responsabili cu găsirea unor soluţii pentru această pandemie ne spun că lucrează pentru binele nostru. În consecinţă, ne cer să avem încredere în capacitatea lor de a ţine sub control pandemia și de a găsi în final tratamentul și vaccinul salvator. În cine ne putem încrede în mijlocul crizei? Unii creditează armata, alţii, biserica, președintele sau medicii. Dar câţi dintre noi își leagă încrederea de Dumnezeu? Nimic nu smerește mai mult omul decât conștientizarea propriei existenţe în faţa unui Dumnezeu sfânt și atotputernic.
Puterea lui Dumnezeu nu se descoperă pe deplin nici în faptul că a creat lumea (deși nu este ușor să plămădești o planetă și, mai ales, viaţa), nici doar în potopul care nimicește o lume (deși e nevoie de ceva forţă ca să răscolești planeta). Puterea lui Dumnezeu se descoperă în plinătatea ei în faptul că este prezent și că ne iubește.
Un Dumnezeu prezent. „El schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor și pricepere celor pricepuţi. El descoperă ceea ce este adânc și ascuns; El știe ce este în întuneric și la El locuiește lumina” (Daniel 2:21).
Cu zeci, sute și chiar mii de ani înainte, El ne-a spus ce urmează să se întâmple. Cei care privesc cu scepticism această afirmaţie pot citi cu atenţie cartea Daniel și cartea Apocalipsa. În Scriptură ni se descoperă un lucru necunoscut multora: Dumnezeu știe și ne spune și nouă ceea ce știe. Nu pentru a ne liniști curiozitatea, ci ca să ne amintim ceea ce ne-a spus atunci când evenimentele se vor împlini și astfel să avem mai multă încredere în ceea ce spune El.
Cred că profeţiile sunt una dintre cele mai categorice dovezi ale prezenţei lui Dumnezeu în viaţa acestei planete și în viaţa noastră, a oamenilor.
Mulţi dintre noi putem povesti despre prezenţa Lui în viaţa noastră, iar în aceste zile de izolare și de tăcere putem vorbi despre această realitate, pentru ca și alţii să afle și să capete încredere.
Un Dumnezeu care iubește. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică” (Ioan 3:16) – poate că acesta este cel mai cunoscut pasaj din Sfânta Scriptură. Supranumit „textul de aur”, el exprimă o realitate de necontestat: nu există dovadă mai mare de dragoste decât să dai tot ce ai pentru altcineva. Și cine are ceva mai scump decât viaţa?
Iisus a oferit răspunsul: mai scumpă decât păstrarea propriei vieţi a fost pentru El o viaţă de dăruire de Sine, sfârșită printr-o moarte nedreaptă, dar demnă. Fie că vorbim de copii sau de bătrâni, de femei sau de bărbaţi, de oameni chinuiţi în mintea lor sau de aparţinători care doreau vindecarea celor dragi, de mame care își plâng feciorii sau de taţi care își plâng fiicele, bolnavi incurabili sau suferinzi de zeci de ani de zile, niciunul nu a fost lăsat să plece neajutat, fără să i se ofere liniște pentru suflet și minte.
Iisus a ales să le facă bine celor în nevoie și le-a dat o multitudine de dovezi de netăgăduit că Dumnezeu îl iubește pe om nu doar cu vorbe. De aceea omul poate avea încredere în Dumnezeu.
Dumnezeu e mai mult decât vedem. Ne place imaginea unui Dumnezeu copilaș. Naște în noi sentimente părintești. Un bebeluș nu este o ameninţare. Este ceva în copilul Iisus care ne atrage mai mult decât Iisus cel Crucificat. Pentru că nașterea este mai interesantă decât moartea, chiar dacă moartea și învierea lui Iisus au nimicit moartea însăși. Dar nici Iisus crucificat nu ne lasă indiferenţi – empatizăm cu suferinţa și avem nevoie de speranţă.
Nu trebuie, totuși, să uităm că Iisus nu mai este copil. Nu mai avem de-a face cu un bebeluș drăgălaș, culcat într-o ieste. Nu mai avem de-a face nici cu copilul precoce de 12 ani, care stătea de vorbă cu rabinii la templu, nici cu predicatorul blând și învăţătorul care vindeca oamenii. Avem de-a face cu Cel care a înviat din morţi și în prezenţa căruia apostolul Ioan a căzut la pământ.
„O, dacă n-aș fi încredinţat că voi vedea bunătatea Domnului pe pământul celor vii! Nădăjduiește în Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ţi inima și nădăjduiește în Domnul!” (Psalmii 27:13-14).
El este singurul demn de încredere. Totul se reduce la încredere. De fapt, acesta a fost testul pe care l-au căzut Eva și Adam. Atunci când șarpele a amăgit-o pe Eva, întrebarea din spatele întrebării rostite era aceasta: „Ai atât de multă încredere în Dumnezeu încât Îl lași pe El să decidă ce este mai bine pentru tine?”. Șarpele îi sugera că Dumnezeu o vrea primitivă, înapoiată, incapabilă să fie ca El. Și, din ziua aceea și până astăzi, omul a ales să nu aibă încredere în Dumnezeu. Și tot de atunci, Dumnezeu a făcut tot posibilul să-i recâștige încrederea. Toţi vor să ai încredere în ei, dar numai Unul singur este de încredere în mod absolut și a dovedit-o.
