Psihologii o numesc „neajutorare învăţată”. Românii îi spun „atâta s-a putut”. Ambele expresii descriu același fenomen: oboseala de a mai crede că efortul tău contează.
În 1998, psihologul Roy Baumeister publica unul dintre cele mai citate studii din psihologia socială a ultimelor decenii. Participanţilor li se cerea să reziste tentaţiei de a mânca ciocolată și să consume în schimb ridichi crude. Ulterior, același grup a fost pus în faţa sarcinii de a rezolva un puzzle dificil. Cercetătorul a constatat că acest grup a renunţat semnificativ mai repede la rezolvarea puzzle-ului, faţă de grupul celor care mâncaseră ciocolată fără restricţii. Concluzia, conturată azi în teoria epuizării autocontrolului, a fost că voinţa este o resursă limitată. Când o epuizezi într-un domeniu, ai mai puţină disponibilă pentru altul.
Studiul a fost contestat încă de la lansare. După ce replicile sale au produs rezultate contradictorii, a fost rafinat și nuanţat, însă una dintre direcţiile de studiu a rămas validă în ciuda criticilor: legătura dintre epuizarea cognitivă și comportamentul moral. Oamenii obosiţi tind să ia decizii mai puţin etice, fiindcă le lipsesc resursele pentru a fi mai buni. Cinstea, generozitatea, rezistenţa la tentaţii mici au toate un cost, iar atunci când contul se golește, oamenii plătesc și ei cu ce mai au.
Studiile au urmărit cum se vede fenomenul la scară individuală. Însă ce se întâmplă când această oboseală nu mai afectează doar câţiva indivizi, ci ajunge să organizeze ritmul unei societăţi întregi?
Decenii de decizii costisitoare
Oricât ne-ar displăcea să o spunem, România exemplifică din plin răspunsul la această întrebare. În mai puţin de un secol, ţara noastră a traversat experienţe care în mod normal se distribuie pe durata a două-trei generaţii: colectivizare forţată, demolarea orașelor istorice, o revoluţie al cărei sens e disputat și azi, un capitalism de tranziţie în care regulile s-au scris în avantajul celor care știau dinainte că urmează și o democraţie în care corupţia a funcţionat sistematic și vizibil destul de mult timp încât să pară normă, nu excepţie.
Fiecare dintre aceste episoade le-a cerut românilor să ia decizii morale costisitoare: cooperează sau rezistă? Denunţă sau tac? Pleacă sau rămân? Acceptă sau refuză? Și, în fiecare caz, preţul alegerii corecte a fost unul foarte concret. Istoricii au documentat cum, numai în procesul de colectivizare, potrivit documentelor de arhivă, zeci de mii de ţărani au fost arestaţi, iar refuzul de a ceda pământul era tratat ca infracţiune. Cel corect era pedepsit pentru fiecare faptă bună. Alegerea incorectă, în schimb, era adesea recompensată.
Consecinţele psihologice și sociale ale acestei experienţe colective continuă să fie studiate de cercetători din domeniul traumei istorice, care au identificat efecte transgeneraţionale ale expunerii la represiune sistematică: neîncredere generalizată, pasivitate civică și dificultăţi în construirea solidarităţii publice.
Neajutorarea învăţată și retragerea în privat
Ceea ce a urmat după această experienţă repetată la nivel colectiv poartă în psihologie denumirea de „neajutorare învăţată”. Conceptul, dezvoltat iniţial de Martin Seligman, descrie starea în care omul, expus în mod repetat la situaţii în care efortul său nu schimbă rezultatul, ajunge să creadă că nu are control și, în consecinţă, își reduce iniţiativa, persistenţa și disponibilitatea de a acţiona chiar și atunci când apare o posibilitate reală de schimbare.
Sociologul american Robert Bellah numea „privatism” tendinţa indivizilor de a se retrage din spaţiul public în cercuri din ce în ce mai mici: familie, prieteni apropiaţi, grup de încredere. Privatismul lui Bellah este o altă formă de conservare a resurselor, prin contractarea eticii. Altfel spus, omul nu devine neapărat rău, dar devine selectiv în privinţa celor faţă de care arată bunătate.
Semnele acestei retrageri sunt vizibile în România fără să fie nevoie de statistici. Cercetările sociologice confirmă paradoxul: mulţi dintre noi par să aibă capacitatea de a face bine doar punctual, fiind în schimb incapabili să construiască ceva colectiv care să dureze. Remarcabila solidaritate din cadrul familiei extinse coexistă cu o lipsă aproape completă de încredere în instituţii și în cetăţeanul anonim. Faţă de cei cunoscuţi, arătăm generozitate. Faţă de bunul comun, mai puţin. Ca și cum, odată cu privatizarea instituţiilor economice, s-a privatizat și instituţia binelui.
Această structură bazată pe încredere majoră în cercul restrâns și pe neîncredere profundă în instituţii nu este o trăsătură de caracter, ci rezultatul predictibil al unor decenii în care instituţiile au fost instrumente de control, nu de protecţie.
Religia ca administrator al rușinii
Retragerea aceasta în privat nu a lăsat biserica în afara ecuaţiei — dimpotrivă, i-a conturat mai clar rolul. În satele românești, biserica a fost prezentă în aproape fiecare moment definitoriu al comunităţii. S-ar putea deci argumenta că societatea ar fi avut resurse pentru tipul de rezistenţă morală de care avea nevoie. Și uneori românii au rezistat.
La fel de des însă, biserica locală a fost un instrument politic, în loc să fie un vehicul al transformării spirituale. La firul ierbii, s-a restrâns și ea, nefericit, la poziţia de apărătoare a formelor exterioare ale binelui, fără să meargă în profunzimile care trebuiau sondate pentru a construi capacitatea oamenilor de a fi buni în absenţa recompensei sociale. Ca administrator al proverbialei rușini, a produs oameni care știu că trebuie să fie buni, dar care sunt străini, prin faptă, de acest deziderat.
S-a pierdut astfel enorm. Cercetările lui Karl Aquino și Americus Reed din psihologia morală sugerează că oamenii cu o identitate morală puternic internalizată (adică nu impusă din exterior, ci asumată ca parte din cine sunt) depun mai puţin efort conștient pentru a acţiona etic. Le e mai ușor să facă binele fiindcă nu sunt angrenaţi într-o luptă continuă împotriva propriilor impulsuri. Cu alte cuvinte, binele îi costă mai puţin, fiindcă a devenit o componentă a identităţii lor.
E evident că o religie care produce oameni cu o astfel de identitate construiește rezerve sociale reale, în timp ce una care produce conformare de suprafaţă consumă rezervele sociale până la epuizare. Binele exterior funcţionează prin constrângere, iar constrângerea consumă resurse.
Evanghelia și schimbarea identităţii
Evanghelia creștină propune un diagnostic diferit și, din această cauză, o soluţie radical diferită. În termeni teologici, diagnosticul ţine de distincţia dintre sfinţire și moralism. Moralismul îi cere omului să pună în fapt un comportament pentru care nu are resursele interioare necesare. Sfinţirea, în schimb, descrie un proces prin care resursele sunt refăcute, nu doar activate. De aceea diferenţa dintre omul moralizat și cel transformat este că primul va ceda de oboseală, fiindcă luptă cu resurse proprii împotriva propriei naturi, în timp ce al doilea are, folosind vocabularul lui Baumeister, o identitate morală internalizată, cu diferenţa esenţială că internalizarea nu e produsul disciplinei personale, ci al unei relaţii.
Walter Marshall sugera în cartea The Gospel Mystery of Sanctification că moralismul este setarea implicită a firii, nu o abatere de la normă. Toţi oamenii, inclusiv creștinii, sunt predispuși să trateze supunerea ca pe o condiţie pentru a obţine favoarea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea Evanghelia nu e un îndemn la mai multă disciplină, ci o adevărată restructurare a relaţiei dintre identitate și comportament.
Apostolul Pavel – scriind comunităţii din Roma, o societate care știa la rândul ei câte ceva despre corupţie instituţională și oboseală morală – îi chema pe credincioși la o transformare prin înnoirea minţii. Verbul folosit de Pavel descrie o schimbare de formă fundamentală, nu o ajustare de comportament, pentru că ceea ce apostolul are în vedere nu este nici mai mult, nici mai puţin decât un om care a devenit altcineva. Un om renăscut.
Indicativul înaintea imperativului
Schimbarea morală pornește de la segregarea fundamentală dintre indicativ și imperativ. Indicativul descrie realitatea constituită: cine ești, ce a făcut Hristos pentru tine, unde te afli în relaţie cu Dumnezeu. Imperativul descrie cerinţa: ce trebuie să faci, cum trebuie să trăiești, ce se așteaptă de la tine. Majoritatea sistemelor morale și religioase, inclusiv creștinismul majoritar, funcţionează pe baza imperativului: fii bun, fii corect, fii generos, curat ș.a.m.d. Cerinţa precedă și condiţionează identitatea: ești acceptat, dacă te porţi cum trebuie.
Evanghelia este însă tributară unei ordini răsturnate. Timothy Keller formula această ordine în Center Church, observând că Evanghelia mai întâi îi spune omului că e mai păcătos decât a îndrăznit să creadă, prin urmare performanţa sa morală nu-l poate salva, dar e și mai iubit și mai acceptat decât a îndrăznit să spere. Acceptarea nu urmează după comportamentul potrivit, ci, de fapt, ea este prima și ea îl face posibil. Imperativul, când apare, decurge din indicativ ca răspuns, nu ca o precondiţie.
Consecinţa antropologică a acestei inversări este exact ceea ce lipsește în contextul pe care l-am descris anterior. Un om care acţionează etic pentru a câștiga acceptare, fie ea divină, socială sau instituţională, este un om care luptă prin forţe proprii împotriva propriei naturi. Efortul lui moral are un cost real și se epuizează în condiţii de presiune, exact cum arată cercetările lui Baumeister.
Un om a cărui identitate a fost deja constituită prin acceptare necondiţionată acţionează dintr-o cu totul altă motivaţie și nu se mai întreabă dacă merită să fie bun sau dacă binele pe care l-a făcut îi va fi răsplătit. Nu e cu ochii la recompensă, fiindcă el se simte deja beneficiarul unei abundenţe spirituale. Nu acţionează dintr-un deficit. Apoi, pe el, binele nu îl mai costă la fel de mult, fiindcă nu este un rol pe care îl joacă, ci chiar o expresie a identităţii lui autentice.
Oameni renăscuţi
Regimul rușinii, în care România a trăit decenii întregi, tinde să formeze mai ales un anumit tip de om: omul adaptabil, dispus să se conformeze atunci când costul este suportabil, dar înclinat să ocolească regula atunci când conformarea devine prea scumpă. Românul nu e, în esenţa lui, mai rău decât alţii, ci doar a învăţat să supravieţuiască sistemului. Iar sistemul (vizibil din școală până în câmpul muncii) așa a fost construit: să recompenseze aparenţa și să penalizeze profunzimea.
Morala născută din iubire, în schimb, funcţionează într-o cu totul altă cheie. Și, fiindcă izvorăște dintr-o relaţie care remodelează interiorul omului, resursele ei nu se consumă în același fel în care le consumă disciplina susţinută exclusiv prin constrângere. Însă omul poate ajunge să trăiască altfel doar dacă este iubit mai întâi, nu după ce se face demn de iubire.
Ideea aceasta este greu de metabolizat când ţi-e reflex să crezi că doar ceea ce se câștigă este cu adevărat valoros. Dar dacă ea este adevărată, atunci nu mai poate rămâne la nivelul unei simple afirmaţii abstracte. Inevitabil, devine o întrebare personală.