Pentru generaţiile actuale, România este ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi: coadă la ghișeu, gropi în carosabil, înșelăciune, ignoranţă, orgolii… Românii suferă de ţara lor ca de o boală de care nu te poţi vindeca. Paradoxal, însă, în miezul acestui fatalism autohton zac neatinse ingredientele care ne-au transformat, cândva, dintr-un popor într-o naţiune.
Înainte de Primul Război Mondial, România nu își propusese altceva decât să elibereze românii din Austro-Ungaria. Însă finalul marii conflagraţii avea să aducă mult mai mult de atât. Configuraţia politică de la sfârșitul războiului, deși în primă fază a părut a fi în dezavantajul ţării noastre, s-a dovedit prielnică realizării celei mai înalte aspiraţii pe care au nutrit-o, de-a lungul secolelor, elitele românești. În martie 1918, Basarabia s-a unit cu România. În noiembrie, s-a alipit Bucovina. Iar în decembrie a fost rândul Transilvaniei, al Banatului, al Crișanei și al Maramureșului să se unească cu Regatul României.
Înfăptuirea Marii Uniri, în urmă cu 100 de ani, a fost un apogeu istoric care a catalizat o dorinţă neostoită a liderilor de a reformula conștiinţa de sine a culturii române și de a-și asuma strategii de dezvoltare a ţării, așezând aceste obiective sub idealul tranziţiei spre modernitate. Rezultatul a fost o efervescenţă culturală care a individualizat România pe harta Europei nu doar ca spaţiu geografic, ci și ca spaţiu al creaţiei de idei (filosofie), de frumos (artă), de știinţă și de gândire economică și socială. Însă avântul creator de după Marea Unire nu a fost nicidecum produsul unei solidarităţi fără corespondent în istoria naţională, ci mai degrabă rezultanta tensiunii dintre forţele ideologice care luptau să construiască o identitate naţională integratoare, bazându-se pe premise extrem de diferite, uneori chiar antagonice.
Drumul spre Marea Unire a fost pavat cu pași politici importanţi, precum definitivarea proiectului noii Constituţii, în 1866, în timpul guvernului lui Lascăr Catagiu.
Elaborat după modelul Constituţiei belgiene, cea mai avansată din Europa acelei vremi, noul proiect le inspira politicienilor români speranţa că, asemenea Belgiei, care era o ţară mică și recentă, și România va cunoaște o dezvoltare semnificativă, independentă de interesele unor mari puteri.[1] Viaţa politică din România nu era însă pe deplin structurată în 1866, istoricul Ioan Scurtu relatând că „existau diferite curente politice, care nu se constituiseră încă în partide, subiectivismul și înverșunarea dominând adesea raţiunea și acţiunile liderilor politici“, care au încercat să profite de pe urma înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza și a schimbării regimului.[2] În acel an, în care principele Carol de Hohenzollern urca pe tronul României, nimic în afară de capacitatea conducătorului de a-și imagina viitorul nu putea face prezentul românesc atractiv. Până și capitala ţării era într-o stare deplorabilă. Nesistematizată, neasfaltată, aceasta era un focar insalubru. În toată ţara nu exista nici măcar o singură stradă asfaltată, podurile peste râuri erau construite din bârne, nu aveam căi ferate, nici porturi amenajate. Industria era ca și inexistentă, iar agricultura era rudimentară.[3] Însă în cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I, România a înregistrat mari progrese. În primul rând, progrese demografice (între 1866-1914 populaţia aproape s-a dublat, ajungând la circa 8 milioane de locuitori), apoi economice (dintr-o ţară neindustrializată a ajuns proprietara celei mai mari și mai performante rafinării din Europa, valuta sa devenind, după 1900, una dintre cele mai puternice la nivel european), politice (România pornise cu avânt pe drumul democratic), administrative și culturale.
Ulterior, în timpul domniei Regelui Ferdinand „Întregitorul“, România a trecut printr-o perioadă de reorganizări interne masive: reforma electorală, reforma agrară, modernizarea structurilor economice, efervescenţa cultural-știinţifică. În plan extern, Marea Unire a fost confirmată prin tratate internaţionale. Iar sistemul de alianţe în care intrase ţara noastră era menit să ne asigure pacea.
România întregită prin alipirea tuturor teritoriilor ocupate de vorbitori de limbă română avea o suprafaţă de 295.049 km2, faţă de 137.000 km2 înainte de 1914. Ca populaţie, România Mare avea circa 18.052.000 locuitori, faţă de circa 8 milioane înainte de Marea Unire.[4]
Progresele acestea nu susţin însă în absolut ideea unei epoci de aur nici antebelice, nici interbelice. Adoptarea Constituţiei pe tipar belgian a nemulţumit un segment al intelectualităţii, fapt care a dat naștere unei controverse aprinse privind copierea „formelor“ occidentale, în absenţa unui „fond“ organic al emancipării politice.
Instabilitatea politică din timpul regelui Carol a fost atât de marcantă încât, „din iulie 1866 până în martie 1871, deci în mai puţin de 5 ani, avuseseră loc 10 schimbări de guverne și 30 de remanieri; durata medie de viaţă a unui guvern a fost de șase luni; nicio legislatură parlamentară nu și-a încheiat mandatul, Corpurile Legiuitoare fiind dizolvate de șase ori“.[5]
Recensământul din 1905, pe care oamenii politici îl cunoșteau, arăta că circa 5.000 de gospodării (0,6% din totalul gospodăriilor rurale) stăpâneau 6.450.000 ha (60% din totalul terenului agro-silvic), în timp ce 921.000 de gospodării deţineau 4.150.000 ha (39% din suprafaţa agro-silvică); 24% dintre gospodăriile ţărănești erau complet lipsite de pământ, iar 34% aveau mai puţin de 3 ha, neputându-și asigura astfel existenţa zilnică.[6]
În 1917, odată cu introducerea votului universal, egal, direct, secret și obligatoriu pentru toţi bărbaţii cu vârsta de peste 21 de ani, numărul alegătorilor a crescut fulminant, iar electoratul de la sat a devenit pion principal în lupta politică. Această răsturnare a centrului de greutate a constituit o carenţă a regimului democratic, fiindcă ţărănimea, care alcătuia 85% din electorat în 1914, nu avea niciun fel de experienţă politică și vota de obicei cu orânduirea.
Repere culturale în evoluţia României întregite
Dintr-odată, ţărănimea a devenit principala masă electorală, iar măsura succesului electoral depindea de capacitatea partidelor politice de a veni cu soluţii adecvate la problemele ţărănimii.
Principala confruntare se dădea între liberalismul care dorea modernizarea legislaţiei prin mimetism european și conservatorismul care milita pentru dezvoltarea organică a societăţii – dilema formă versus fond. Conflictul acesta a divizat spaţiul politic instituţional în trei curente care au acaparat primele decenii ale secolului al XX-lea: social-democraţia, sămănătorismul și poporanismul.
Social-democraţia a fost promovată la început în unele cercuri elitiste, influenţate de socialismul occidental de sorginte marxistă. Constantin Dobrogeanu-Gherea este prim-reprezentantul acestei mișcări. El considera că România adăpostește o discrepanţă uriașă de clasă, provocată de deficienţele sociale și economice cronice: „Noi n-avem acea bază materială largă pe care sunt așezate instituţiile, moravurile, cultura Occidentului“[7], scria Gherea. Remediul pe care îl întrevedea omul de cultură era lărgirea bazei de producţie a ţării prin reforme care să crească productivitatea agricolă, precum și prin industrializare. Gherea considera că imaginarea „viitorului ţării la sate“ este o greșeală, fiindcă „o ţară eminamente agricolă este o ţară eminamente săracă, înapoiată și economicește, și culturalicește“.[8] Pentru el, România ideală era o „societate socialistă“, acesta constituind capătul drumului pe care considera că au pornit deja ţările capitaliste occidentale.
Succesul industrializăriiÎn perioada interbelică, activitatea industrială a crescut cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria electrică (429,4%), chimică (320,9%) și alimentară (204%). Reţeaua căilor ferate s-a mărit de la 4.300 de kilometri la circa 11.000 de kilometri. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Ed. Paideia, București, 1999, p. 24. |
Sămănătorismul, în schimb, teoretizat de Nicolae Iorga, credea în necesitatea culturalizării ţăranilor. Iorga era convins că nu prin reforme politice și economice se va realiza progresul, ci prin înălţare culturală. Aceasta și pentru că interpreta discrepanţele sociale într-o cheie culturală. Nicolae Iorga a invocat mereu lumea ţărănească drept depozitarul fiinţei naţionale, acesta fiind reperul spre care România ar trebui să se îndrepte în vederea renașterii culturale.
Pentru efectele lui morale negative, Iorga respingea importul cultural de consum, pe care îl acuza că distruge sentimentul naţional: „Și a mai venit, domnilor, încă o generaţie de tineri plecaţi în Apus. (…) Și astfel au trecut (…) patruzeci de ani de liniște (…) și când va veni cineva și va întreba pe această generaţie: «Ce ai făcut cu talantul pe care ţi l-a dat stăpânul tău? Ce ai făcut cu moștenirea pe care generaţii muncite și viteze au lăsat-o timpurilor nostre?» (…) Ei vor răspunde: «în acești patruzeci de ani am vorbit și cetit franţuzește, am exploatat ţeranul, ne-am dus pe la Paris, ne-am întors batjocorindu-ni ţara și am murit având mândria că sântem mai puţin români decât alţii.»“[9]
Reforma învăţământuluiNumele mișcării se trage de la revista Sămănătorul, care apare la iniţiativa savantului Spiru Haret. În postura sa de om politic, acesta va juca un rol masiv în modernizarea sistemului de învăţământ românesc, promovând un program amplu de educaţie naţională ce viza elevarea satelor prin cultură. Datorită reformei iniţiate de el, în intervalul 1897-1899, apoi în perioada 1901-1904 și 1907-1910, când a deţinut mandat politic, Spiru Haret a pus, practic, bazele învăţământului de masă. A construit peste 1.300 de școli, cu 2.660 săli de clasă și 2.230 de posturi de învăţători pentru care construise și 700 de locuinţe.[10] A echipat cu material didactic școlile și a modificat legislaţia în direcţia adaptării structurii sistemului de învăţământ superior. Iar rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate: între 1899 și 1912, procentul populaţiei alfabetizate din mediul rural crescuse de la 14,2% la 35%. Dr. Constantin Angelescu a continuat opera lui Spiru Haret pe parcursul a 11 ani de mandat ministerial. Astfel, între 1922 și 1938 au fost construite nu mai puţin de 12.000 de școli.[11] Una dintre consecinţele măsurilor adoptate de către Constantin Angelescu în anii în care s-a aflat la conducerea învăţământului din România a fost reducerea semnificativă a analfabetismului. Astfel, dacă în 1912 numărul știutorilor de carte era de 39,3% din totalul populaţiei, în 1930 se atinsese pragul de 55,8%.[12] |
Pornind de la o anamneză a condiţiei românului de rând similară celei sămănătoriste, poporanismul a ajuns totuși la concluzii complet opuse. Poporaniștii, în frunte cu avocatul Constantin Stere și apoi cu scriitorul Garabet Ibrăileanu, credeau că intelectualii trebuie să lumineze poporul, iar acesta să devină factor modelator al sistemului politic: o democraţie rurală, care ar fi reflectat structura reală a României de atunci. Adepţii acestei doctrine considerau că o împroprietărire masivă a ţăranilor ar duce la consolidarea proprietăţii mici și mijlocii în agricultură, ceea ce ar fi reprezentat o șansă economică pentru România, despre care credeau că nu are resursele pentru a-și dezvolta o mare industrie. Poporanismul s-a conturat, așadar, ca un curent profund democratic și reformist, greu de încadrat în tipologiile consacrate. În plan politic, a militat pentru înfăptuirea unor reforme politice și economice precum votul universal și reforma agrară, dar și pentru o rafinare a culturii prin asimilarea influenţelor occidentale, după filtrarea lor prin spiritul critic.
Reforma agrarăO reformă care a fost așteptată îndelung de către ţărănime este reforma agrară din 1921. Aceasta a presupus exproprierea cu 66% a terenurilor care aparţineau moșierilor și împroprietărirea a circa 1,4 milioane de ţărani. Carolina Novac, „Evoluţia economică a României după Marea Unire din 1918”, Historia, historia.ro |
Ţara agrar-industrialăÎn 1938, pentru prima dată în istoria României, ponderea sectorului industrie-transporturi-construcţii a depășit-o pe cea a sectorului agricultură-silvicultură, atât în creșterea produsului social[13], cât și a venitului naţional. Carolina Novac, „Evoluţia economică a României după Marea Unire din 1918”, Historia, historia.ro |
Interbelic onest
Panteonul personalităţilor de cultură din perioada interbelică a conferit epocii un contur mitologic, așa cum remarca sociologul Ionuţ Butoi. „Epocalismul interbelic“, cum îl numea el, are însă de-a face cu „atitudini bipolare ce se revendică de la același mit: interbelicul ca epocă excepţională, extraordinară a istoriei recente“. Butoi însă nu contrazice notabilul din perioada interbelică, ci apelează la o nuanţare mai realistă a victoriilor acelei perioade, spunând că o privire onestă în trecut trebuie obligatoriu să cuprindă, „pe de o parte, interbelicul ca perioadă de maxim progres civilizaţional și cultural, de culme a realizărilor «idealurilor naţionale», a «tinerei generaţii», a Micului Paris și a vieţii efervescente a «Bucureștiului de altădată» și, pe de altă parte, interbelicul ca perioadă a psihozelor și extremismelor naţionaliste, a corupţiei endemice și a lichelismului politicianist, a antisemitismului visceral, general și unic în Europa“.[14]
Strălucirea epocii de aur a României pălește în raport cu propriul potenţial intern, dar și prin comparaţie cu evoluţia statelor din jur, în același interval de timp.
În perioada 1928-1936, România a exportat mult mai puţin decât înainte, deși populaţia și suprafaţa sa erau duble faţă de epoca antebelică. Agricultura a fost ineficient exploatată îndeosebi de promotorii ţărănismului, e de părere istoricul Bogdan Murgescu. Acesta argumentează că nici măcar petrolul, care a surclasat în perioada interbelică agricultura, nu a fost valorificat la adevăratul său potenţial: „România a exportat mai mult când preţul petrolului era scăzut (între 1931-1936) și mai puţin când preţul a fost ridicat (între 1923-1926).“[15]
Analizând comparativ economia României și cea a altor state din Europa, Murgescu constată că nivelul de dezvoltare autohton era cel mai scăzut dintre cele studiate. Mai mult, istoricul menţionat susţine că România s-a plasat chiar și în urma Bulgariei, invocată ca exemplu preferat de istoricii care au construit mitul „vârstei de aur“ interbelice. Potrivit lui Murgescu, de vină este factorul uman, mai exact, liderii: „Deosebirile dintre Bulgaria și România, ţări supuse unui set asemănător de constrângeri externe în ceea ce privește ritmurile de creștere economică și transformările economico-sociale structurale, sugerează faptul că nu trebuie să subestimăm capacitatea elitelor din diversele ţări de a influenţa nivelul lor de performanţă economică din perioada interbelică.“[16]
Intelectualii interbelici considerau însă că o mare parte de vină o au și românii de rând, cultivatori constanţi ai unor tare morale care nu au de a face cu ideologia politică, ci mai degrabă cu condiţia umană. Mircea Eliade, de pildă, rememora un incident care va suna foarte cunoscut chiar și generaţiei actuale. „Toamna trecută, într-un vagon în trecere prin Polonia, se vorbea despre România ca: «Ţara lui bacșiș-bacșiș». Expresia, cât ar fi fost ea de umilitoare, nu mi s-a părut prea aspră.“[17] Oricât ne-am dori, unele lucruri nu se schimbă, nici măcar sub greutatea trecerii unui veac. Însă există și o parte pozitivă a acestei constatări: înseamnă că solidari cu problemele noastre de astăzi sunt marii gânditori de acum un secol, care pot fi o sursă consistentă de inspiraţie astăzi celor dispuși să înveţe din experienţa trecutului, evitând tentaţia canonizării epocii interbelice. Vorba înţeleptului: «Să nu zici: De ce au fost zilele dintâi mai bune decât acestea?, căci nu din înţelepciune întrebi aceasta!»“[18]
Că ne place sau nu să o recunoaștem, dincolo de conjuncturile istorice care ne-au transformat ţara, cei mai mari dușmani ai românilor au fost românii înșiși. Tarele și metehnele pe care le-am purtat cu noi ne-a lungul secolelor sunt cele care ne împiedică și astăzi, la fel ca ieri, să ne realizăm potenţialul și ne menţin, chiar și atunci când pare că ne merge mai bine, într-o regretabilă mediocritate în raport cu progresul posibil (vizibil prin avansul altora). Schimbarea – devenită și o mantră, dar și un oftat resemnat al generaţiei de astăzi – nu va veni din idealizare și romanticizare, ci din asumarea onestă și neprefăcută a prezentului. României obișnuite cu manipularea – care pentru un mic și o bucată de pâine pe masă, azi, își vinde ziua de mâine – îi lipsește oglinda în care să se vadă curat: nici copleșită de complexe de inferioritate naţională, nici îmbătată cu jumătăţi de măsură (doar cu „rom“-ul din „România“). Dacă am avea curajul unei permanente onestităţi și al unui realism constructiv, poate ne-am convinge că nu aroganţa și naţionalismul sunt măsura patriotismului nostru, ci inteligenţa, educaţia, sinceritatea și dispoziţia noastră de a munci pentru a crește.
Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.
