Să vorbești cu cel mic despre moarte poate fi un act de iubire. Nu îi poţi lua durerea cu o simplă discuţie, însă îi poţi oferi ceva în egală măsură important: adevărul îmbrăcat în blândeţe, siguranţa și liniștea pe care i le dă faptul că nu este singur în durerea lui și chiar speranţa care vede dincolo de pierdere.
Ca o explozie nucleară capabilă să rescrie relieful pe kilometri în șir în jurul hipocentrului, moartea unui om drag transformă totul în jurul ei. Casa pare goală, zilele curg fără noimă și nicio rutină nu mai pare să aibă sens. Ca adulţi, ne simţim zdrobiţi. Când ești copil însă, confuzia ţi se hrănește dintr-o multitudine de necunoscute pe care le rostogolești cum poţi, sub forma unor întrebări pe cât de simple, pe atât de zguduitoare pentru adulţii din jur: Unde s-a dus? Când se întoarce? O să mor și eu?
Ce să nu le spunem
Confruntaţi cu întrebările celor mici și foarte mici, reacţia instinctivă a multora dintre noi este fie să cosmetizăm lucrurile pentru a îndulci realitatea, fie să încercăm să evităm subiectul cu totul. Să divagăm în orice fel posibil, pentru a le distrage atenţia. Însă nici minciuna, nici omisiunea nu ajută pe termen lung; metaforele confuze pot face chiar rău, iar tăcerea le răpește celor mici alinarea de care și ei, ca și adultul îndoliat, au nevoie.
Din fericire, psihologii au studiat îndelung procesul prin care copiii ajung să înţeleagă moartea și au identificat metode care îi ajută să își trăiască doliul și, treptat, să se reechilibreze în ciuda schimbării pe care au trăit-o. Nu există un mod perfect de a purta aceste conversaţii, dar există abordări parentale care pot face diferenţa dintre un doliu (paradoxal) sănătos și o suferinţă tăcută, purtată de unul singur.
Să folosim un limbaj cât mai concret!
E bine să evităm expresii precum „a plecat la odihnă” sau „a trecut în nefiinţă”. Folosim mai degrabă concretul „a murit” pentru a preveni confuzia cu privire la permanenţă și pentru a evita ca cel mic să asocieze propriul somn cu moartea.
Utilizarea unui termen atât de concret pare brutală și neliniștitoare, însă limbajul factual îi ajută pe copii să distingă moartea de experienţele lor cotidiene precum somnul, plecarea, odihna etc. Când spunem „a murit”, clarificăm faptul că organismul cuiva nu mai funcţionează. Persoana moartă nu respiră, nu se mișcă, nu mănâncă, nu bea. Cel care a murit nu se bucură, nu se întristează. Inima lui nu mai bate.
Pentru cei care își păstrează speranţa de a revedea pe cineva drag într-un sens viitor, poate fi tentant să formuleze lucrurile în termeni mai puţin categorici. Totuși, clarificarea faptului că nu ne vom revedea chiar mâine sau săptămâna viitoare onorează nevoia de concret a copilului. Mai târziu, putem dezvolta mai ușor ideea că, deși nu îl putem revedea chiar acum pe cel decedat, avem convingerea că într-o zi o vom face.
Să recunoaștem permanenţa!
Copiii mici au nevoie să înţeleagă că moartea nu este ceva care trece, ca o boală din care îţi revii. Fraze simple, precum „Inima ei nu mai bate și nu poate respira”, îi ajută să înţeleagă nu doar oprirea funcţionării corpului, ci și faptul că această oprire este permanentă.
Totuși, deși nu ne așteptăm ca persoana să revină în timpul rutinei noastre obișnuite, avem speranţa că ne vom reîntâlni într-o zi. Prin această combinaţie de sinceritate și de blândeţe îl ajutăm să-și construiască treptat o înţelegere mai stabilă a realităţii și să se simtă în siguranţă în mijlocul unei schimbări care poate fi copleșitoare chiar și pentru un adult, nu doar pentru un copil.
Să ţinem cont de etapa de dezvoltare în care se află copilul!
Nu forţăm un copil de 2-6 ani să priceapă că moartea este permanentă. Gândirea lui încă nu poate procesa pe deplin, fiindcă nu are capacitatea de abstractizare necesară. Rămânem consecvenţi în transmiterea adevărului cu blândeţe, fără însă a face un obiectiv din a fixa în mintea celui mic conceptul de permanenţă. Acesta se va așeza în timp, pe măsură ce el crește.
Având încredere în planul de salvare divină, pentru creștini este firesc să dorească să-i asigure pe copii că această separare nu va dura pentru totdeauna. Cu toate acestea, poate ajuta să subliniem mai întâi partea referitoare la faptul că cel decedat nu se va întoarce în viaţa de zi cu zi, înainte de a adăuga indicii de speranţă viitoare. Această abordare respectă stadiul de înţelegere al copilului și îl ajută și să se adapteze la adevărul imediat.
Să contracarăm gândirea magică!
Uneori poate fi nevoie să spunem în mod categoric și specific: „Nu a fost vina ta”, pentru a contracara credinţa copiilor că gândurile/acţiunile lor au cauzat moartea celui drag.
Copiii se văd în mod natural centrul evenimentelor, așa că le poate veni ușor să creadă că moartea unei persoane dragi ar putea fi legată de ceva ce au făcut, au spus sau chiar au simţit. Atunci când le transmitem în mod explicit: „Nu a fost vina ta și nu ai fi putut face nimic”, îi ajutăm să nu se prăbușească sub greutatea propriilor gânduri. E important să le adresăm întrebări deschise pentru a vedea dacă cei mici nutresc astfel de corelaţii împovărătoare.
Pentru copiii creștini, gândirea magică ar putea lua forma unei corelaţii de tipul: „Dumnezeu m-a pedepsit, așa că mi l-a luat.” De aceea este important ca familiile creștine să le reamintească copiilor că pierderea este intrinsecă lumii noastre și că ea nu este o pedeapsă personală. Uneori, spunând temerilor lor pe nume – „S-ar putea să te fi întrebat dacă asta s-a întâmplat pentru că erai supărată pe bunica” – putem deconstrui grijile celor mici și le putem reclădi siguranţa că sunt protejaţi și atunci când sunt triști.
Să discutăm despre specificul obiceiurilor funerare!
Participarea la o înmormântare sau la o slujbă de comemorare poate tulbura copiii dacă sunt lăsaţi nepregătiţi. Oferirea de explicaţii calme – „Vor fi oameni îmbrăcaţi în negru”, „Să știi că unii ar putea plânge tare pentru că sunt foarte triști” – le oferă un sentiment de control într-un cadru necunoscut. Apoi, copiilor le prinde bine să afle de dinainte detalii tehnice precum: „Sicriul este locul în care este culcat corpul, dar persoana nu simte nimic.” Această pregătire practică îi ajută să facă faţă unui mediu în care emoţiile pot acapara într-atât evenimentele încât pot face ca participarea la înmormântare să fie o rană sufletească pentru un copil.
Ceremonialul din jurul îngropării persoanei decedate se poate desfășura și într-o cheie încrezătoare: familia își amintește cu recunoștinţă despre viaţa celui decedat, rememorând evenimente semnificative pe care le-au împărtășit membrii familiei și subliniind așteptarea reîntâlnirii de la Înviere. Însă chiar și cu o astfel de premisă, concentrarea asupra a ceea ce copilul va vedea, auzi și experimenta chiar acum este semnificativă, pentru că ea îi construiește copilului realitatea imediată, în care lui îi este cel mai natural să se înrădăcineze.
Să normalizăm întrebările!
Pe măsură ce copilul procesează conceptul morţii (ceea ce îi solicită la maximum capacitatea de abstractizare), e bine să ne așteptăm să primim întrebări repetate, precum: „Când se întoarce tati?”, „Vine și unchiul la serbare?”.
Copiii au adesea nevoie să pună aceeași întrebare de mai multe ori. Fiecare repetare semnalează că încă nu înţeleg ce înseamnă moartea cu adevărat. Poate fi greu să ai răbdare atunci când ai de-a face cu propria ta durere, dar adoptarea unei abordări stabile și pline de compasiune – „Tata nu se întoarce acum, deoarece corpul lui nu mai funcţionează” – îi ajută să pună cap la cap o nouă înţelegere.
În postura de creștini, putem împleti aceste elemente concrete cu ideea că, deși în viaţa de zi cu zi nu îi mai putem revedea pe cei dragi, avem convingerea că, la revenirea lui Hristos, lucrul acesta va fi o realitate. Acest echilibru între repetarea faptelor și recunoașterea plină de speranţă se potrivește ritmului de dezvoltare al copilului.
Să folosim terapia prin joc!
Atunci când încurajăm desenul sau jocurile de rol cu jucării, îi ajutăm pe copii să exprime sentimentele pentru care încă nu au cuvinte sau pe care nu le pot exterioriza.
Jocul este limbajul natural al copilului, mai ales atunci când cuvintele par mari și înfricoșătoare. A spune copilului: „Desenează cum te simţi” sau a-i oferi cadrul de a juca un rol cu păpușile poate fi o cale de a exterioriza durerea pe care nu o poate exprima altfel. Copilul poate organiza mini-înmormântări pentru animalele lui de pluș sau poate crea imagini care arată îngeri și nori.
Lasă-l pe cel mic să-ţi explice creaţiile lui! Reţine însă că activitatea aceasta este mai puţin despre interpretarea unei opere de artă și mai mult despre oferirea unui spaţiu sigur pentru sentimente! Lasă-l pe cel mic să dirijeze comentariile, iar tu fii pur și simplu alături de el, confirmându-i că este normal tot ce simte!
Să ne asumăm rolul de „oglinzi ale durerii”!
Spune-i celui mic: „Și eu sunt trist” în timp ce îi demonstrezi cum faci faţă: „Când mi-e dor de mama, mă uit la fotografii cu ea.”
Copiii urmăresc adulţii din jurul lor pentru a învăţa cum să treacă prin tristeţe. Dacă te văd plângând, dar și îndeplinind sarcinile zilnice obișnuite, ei învaţă că este în regulă să fie triști, dar să funcţioneze în continuare. Când împărtășești cu cel mic ceva ce faci ca să îţi alini tristeţea, cum ar fi răsfoirea albumelor foto sau păstrarea unui suvenir special, le arăţi modalităţi de a onora amintirile și de a alina durerea.
O altă expresie sănătoasă a durerii este căutarea alinării în momentele de rugăciune sau de meditaţie liniștită. Asumându-ţi deschis faţă de copil aceste practici spirituale, nu îţi impui convingerile tale, ci îi arăţi că nu ascunzi lipsa pe care o resimţi. Astfel copilul învaţă că durerea nu este ceva rușinos, ci este parte din ce înseamnă să iubești.
Să menţinem pe cât se poate rutinele!
E bine ca, în ciuda tulburărilor și chiar în timpul lor, să menţinem cât mai consecvent orele de masă și pe cele de somn.
Pierderea este, în sine, destabilizatoare, însă copiii prosperă atunci când au o structură de viaţă. Respectarea unui program normal – chiar dacă se simte forţat – îi asigură că lumea este încă în siguranţă și previzibilă. Ritmurile familiare, cum ar fi baia de dinainte de somn și poveștile de la culcare, pot fi reconfortante, amintindu-le că, deși un lucru s-a schimbat, alte părţi ale vieţii lor rămân constante.
E important, de pildă, să nu renunţăm la rugăciune înainte de masă și înainte de culcare. Aceste practici împărtășite devin o ancoră emoţională, iar consecvenţa în practicarea lor este ca o îmbrăţișare blândă în mijlocul tristeţii.
Să creăm reflexul amintirii pozitive!
Pentru a menţine o legătură pozitivă cu trecutul în lipsa celui drag, e bine să folosim expresii care denotă drag, afecţiune, recunoștinţă pentru ce am trăit: „Să ne amintim cum te-a învăţat bunicul să pescuiești!”
Amintirile îi ajută pe copii să-și păstreze o persoană dragă aproape în inima lor, fără a se aștepta ca persoana să intre pe ușă mâine. Împărtășirea poveștilor de zi cu zi – cum ar fi felul în care bunicul fluiera mereu în timp ce pregătea micul dejun – le permite copiilor să păstreze acea conexiune specială cu cel care nu mai este. Privind fotografii împreună sau revederea unui parc preferat poate face ca aceste amintiri să rămână vii și plăcute.
E important să îi învăţăm pe copii că amintirea nu înseamnă să insistăm asupra pierderii, ci să sărbătorim ceea ce a adus bun și preţios în vieţile noastre persoana care nu mai este. Această perspectivă le permite copiilor să simtă atât tristeţea lipsei cuiva, cât și confortul momentelor preţuite, în același timp.
Lumina care rămâne
În mijlocul întrebărilor și al lacrimilor, putem fi o alinare pentru copiii noștri, dacă le spunem adevărul, vorbindu-le cu speranţă. Dacă le permitem să-și trăiască durerea, arătându-le totodată că dragostea nu moare și că amintirile sunt punţi între ce trăim acum și ce am trăit cândva.
Și, cel mai important, să îi învăţăm că Dumnezeu nu ne lasă singuri în suferinţă! Că, deși moartea cuiva drag ne doare, lacrimile nu sunt semnul unei pierderi fără întoarcere, ci dovada unei iubiri care nu moare. O iubire care, prin harul lui Hristos, va primi, cândva, din nou răspuns.