O lume paralelă și adesea subterană este lumea celor fără adăpost. Vagabonzi, aurolaci sau doar neputincioși. O viaţă cu reguli, cutume, plăceri și dureri, dar fără sens și pace. O părticică ascunsă de lume din care, dacă aluneci în ea, sunt puţine șanse să ieși.

Mama Irina – așa o numeau cei pe care i-am găsit atunci când i-am vizitat casa (cu zece ani în urmă), deși nu le era mamă. Undeva în spatele unui bloc, după o remorcă răsturnată, o încăpere subterană ce-ţi permitea să mergi doar în genunchi pe ţevile de apă se numea acasă. Era de fapt canalizarea blocurilor din preajma Gării de Nord din București, cu conductele ce le ţinea iarna de cald și vara de rece. La lumina unei lumânări puteai să vezi printre aburi cum 17 feţe curioase priveau la tine. Calu – păzitorul familiei din canal, veselul, glumeţul găștii; Monica – o tânără din Reghin ce își alăpta copilul de câteva luni, născut în canal; Fulger – copilul energic cu vești despre orice. Plus alţii care împreună formau, prin învoială, înţelegere și respect, o familie. Tanti Irina era cea mai înaintată în vârstă. Toţi ascultau de ea. Vârsta și înţelepciunea ei îi determinau pe toţi să o respecte. Banii câștigaţi în fiecare zi erau împărţiţi cu toţi cei din canal, iar Tanti Irina se asigura ca toate să fie realizate după dreptate.

După ce ne-am împrietenit am aflat că nevoia lor de lumânări era un prilej de a le câștiga încrederea celor din diferite organizaţii care veneau la ei în canal. În realitate, aveau baxuri întregi de lumânări, deoarece, după cum ne arătau, fiecare dintre cei trimiși la cerșit câștiga în fiecare zi cât nu reușea un angajat obișnuit să câștige lunar. Cântările religioase pe care le cântau, radioul pus pe frecvenţa postului Radio Vocea Speranţei, Biblia răsfoită și textele biblice cunoscute pe de rost erau cârligele în care se pregătiseră să ne agaţe. Toate acestea le-am aflat după ce au refuzat chiria plătită de către noi și locul de muncă oferit.

„Cum aș putea trăi eu cu un salariu mediu pe economie? Doar drogurile mă costă de trei sau patru ori mai mult”, ne-a spus Calu. Variaţii ale acestui răspuns am primit din partea celor mai mulţi dintre ei, iar oferta ne-a fost refuzată.

Lumea lor le devenise plăcută și nu mai voiau să iasă din ea. Printre ei, tineri de bani gata, un băiat al unui deputat, o fostă profesoară, dar și copii abuzaţi, copii fugiţi de la orfelinate, tineri fără părinţi sau din familii dezorganizate. Mulţi dintre ei erau născuţi în această lume subterană, dar nu fără speranţă. Printre ei era și un bătrân rămas pe stradă. Rușinat încă și incapabil să cerșească sau să fure, era ajutat de cei care o puteau face cu profesionalism. O lume cu multe umbre, dar și cu sclipiri de generozitate. O lume din care nu poţi salva decât dacă cobori să trăiești în ea.

Fără adăpost și fără speranţă

Există aproape 11 milioane de persoane fără adăpost în Europa, iar numărul lor este în creștere[1]. În România, între 10.000 și 15.000 de persoane sunt fără adăpost[2] [3] Dintre acestea, unele locuiesc prin canale, pe stradă sau pe lângă gropile de gunoi, iar altele, neavând o locuinţă stabilă și legală, stau temporar în adăposturi, pe la prieteni sau instituţii sociale. Cauzele endogene de cele mai multe ori se referă la patologii comportamentale: teamă, inadaptabilitate, nesupunere faţă de reguli ș.a.m.d.[4] Cauzele exogene ţin de contextul social și economic, ce predispune persoana la această stare: divorţul, pierderea locului de muncă, decesul părinţilor, boli mentale sau fizice etc.[5] Persoanele din ambele categorii, odată ajunse în stradă, își dezvoltă o mentalitate de supravieţuire fundamentată pe găsirea de soluţii doar pentru ziua de azi. Această mentalitate creează tipare de gândire care în timp le fură speranţa reintegrării și formează un cerc vicios al neputinţelor. Persoana ajunge fără serviciu, fără adăpost și adesea dependentă de droguri. Cu toate că, aparent, o astfel de situaţie ciclică este fără speranţe, există și cazuri fericite de reintegrare profesională, dar aproape toate au fost posibile prin ajutor primit din exterior.

Casa Pâinii – o speranţă

Un exemplu de succes al ajutorării oamenilor fără adăpost este proiectul Danei Borcea. După ce s-a implicat în proiecte de voluntariat, oferind mâncare persoanelor fără adăpost, s-a hotărât să ia în spaţiu șase persoane care aveau nevoie de reintegrare socială[6]Realizase că cea mai mare șansă ca o persoană fără adăpost să se reintegreze în societate apare dacă te poţi coborî la neputinţele ei și-i poţi fi model. După ce a lucrat în Spania o vreme, a venit în România și și-a investit banii într-o casă în care să îngrijească persoane vârstnice fără adăpost. „Casa Pâinii”[7] a devenit brandul care vorbește despre compasiunea și credinţa transformate în speranţă și viaţă pentru foarte mulţi bătrâni de pe stradă. Totuși nu casele construite reprezintă cel mai ambiţios proiect al Fundaţiei Casa Pâinii, ci preluarea în concesiune a spitalului părăsit din comuna Viziru[8] și punerea lui în funcţiune ca spital social, totul prin donaţiile oamenilor de bună-credinţă. Spitalul din Viziru a devenit centru de îngrijire pentru persoane vârstnice și are o capacitate de 22 de locuri.

Implicarea bisericii

Organizaţiile nonguvernamentale asociate cultelor religioase sau inspirate de valori și credinţe religioase au capacitatea de a ajuta oamenii fără adăpost într-un mod unic și cu șanse mari de reintegrare socială. Abordarea religioasă este una holistică[9], adică are în vedere nevoile omului ca un întreg ale cărui dimensiuni (fizică, psihică, socială, intelectuală și spirituală) se influenţează reciproc. Organizaţiile care aparţin unor biserici și cele care sunt organizate pe valori religioase oferă 60% din locurile de adăpost pe timp de noapte în SUA[10]. Acest procentaj nu include locurile oferite de bisericile creștine, de sinagogi sau de moschei.

The Gubbio[11] este un proiect din care fac parte mai multe biserici din SUA, biserici implicate activ în ajutorarea săracilor și în special a persoanelor fără adăpost. Biserica „Sfântul Boniface”, din San Francisco, le oferă în fiecare săptămână pături, chituri de igienă și îmbrăcăminte tuturor celor 150 de persoane care se adăpostesc în incinta bisericii pe timp de noapte. Doug Pierce, coordonatorul proiectului, a declarat că, în opinia lui, „biserica devine sanctuar atunci când este plină de săraci”[12].

Sunt impresionante gândurile celor implicaţi în proiectele bisericii: „Faptul de a fi împreună cu cei săraci în biserică este modalitatea noastră de a le spune că îi iubim”; „Dormind în biserică alături de cei săraci este ca și cum ai petrece o noapte cu Dumnezeu”.[13]

Un alt exemplu este proiectul The Window[14]. Catedrala „Sfântul Iosif” din San Jose, California, le oferă oamenilor fără adăpost posibilitatea de a avea fiecare câte o căsuţă poștală. În felul acesta, oamenii nevoiași pot să-și deschidă un cont bancar, să-și facă acte, să-și ţină corespondenţa sau să-și primească pensiile sociale. Cu un efort atât de mic, soarta unei persoane fără adăpost poate să se schimbe. Aceste exemple sunt doar câteva dintre multele care fac din implicarea bisericii și a organizaţiilor ei un model pentru instituţiile guvernamentale.

Dar pastorul John Steinbruck consideră că „ceea ce face biserica nu este suficient. În timp ce milioane de dolari sunt cheltuiţi pentru faţadele bisericilor, aproape nimic nu se cheltuiește pentru oamenii fără adăpost”[15]. Deși bisericile au o implicare mai bună decât instituţiile guvernamentale, opinia pastorului Steinbruck este împărtășită de mai mulţi lideri religioși: biserica trebuie să fie un spital[16].

Biserica este o școală de prevenţie

Totuși Biblia definește misiunea bisericii ca fiind propovăduirea Evangheliei și pregătirea pentru a doua venire a lui Iisus. O pregătire care poate fi realizată doar prin metanoia[17], adică transformarea minţii prin procesul nașterii spirituale din nou. În sensul acesta, biserica este mai degrabă o școală, iar funcţia preotului de a predica este unită cu aceea de a preda și a învăţa (vezi Efeseni 4:11,12). Atât propovăduirea Evangheliei, cât și pregătirea pentru parousia gravitează în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, iar acesta este „viu și lucrător” (Evrei 4:12), în stare să schimbe atitudini, convingeri și comportamente.

Biserica are în primul rând datoria de a-i învăţa pe oameni să iubească și să dăruiască. Aceasta devine cea mai bună metodă de a rezolva problemele sociale.

Ajutorarea este cu atât mai folositoare cu cât este mai personală. Instituţionalizarea ajutorării și a facerii de bine deviază motivaţia altruistă, de la persoană la organizaţie și astfel o disipează. Impactul ajutorării personale, de la om la om, este superior celui realizat prin instituţii. Implicarea personală îl impresionează și îl capacitează pe cel în nevoie, îi facilitează schimbarea prin relaţie. În același timp, impactul pozitiv se răsfrânge asupra celui care ajută. „Biserica ajută” înseamnă mai puţin decât „Vasile ajută”. Copil instituţionalizat înseamnă mult mai puţin decât copil înfiat.

Problema persoanelor fără adăpost reprezintă doar vârful unui iceberg în continuă creștere. Cantinele săracului, adăposturile de noapte, deși prea puţin răspândite, pot reprezenta cel mult liniștirea conștiinţei societăţii și a instituţiilor implicate sau primul pas mărunt spre rezolvarea situaţiei de fapt. Nici măcar centrele de reintegrare profesională nu pot avea succes dacă sunt considerate soluţia principală. Soluţia principală este ca, prin educaţie și măsuri guvernamentale, populaţia vulnerabilă să fie ajutată să nu ajungă fără adăpost. Ţinând cont că șansele de reintegrare profesională a persoanelor fără adăpost sunt extrem de reduse[18], instituţiile de protecţie socială și organizaţiile implicate în proiecte sociale ar trebui să se preocupe, în primul rând, de metodele de prevenţie. Biserica, școala, centrele de instruire și reintegrare profesională, cabinetele psihologice, direcţiile de protecţie socială sunt instituţii prin care prevenţia poate fi realizată.

În ceea ce privește bisericile, ceremoniile religioase își găsesc rostul doar dacă sunt materializate în altruism, compasiune și iubire (Ieremia 22:1-3; Isaia 58:6-7).

Iată, deci, rolul bisericii în rezolvarea problemelor oamenilor fără adăpost: Biserica este chemată să fie un exemplu de slujire pentru enoriași, să-și motiveze membri la iniţiative de implicare socială și să apere drepturile celor în nevoie – fie prin educaţie religioasă, fie prin pledarea publică în favoarea celor fără adăpost. Astfel de iniţiative pot conduce la schimbări legislative, la iniţiative guvernamentale și chiar la crearea de proiecte de prevenţie sau de reintegrare a celor fără adăpost.

Ștefăniţă Poenariu este președintele Asociaţiei Holistic Christian Education, care operează Transylvania International School.