Promisiunea de a trăi alături de persoana iubită până ce „moartea ne va despărţi“ și-a pierdut treptat din semnificaţii. Astăzi se consideră că nu mai e realist să pornești într-o căsătorie cu gândul că va fi o relaţie pentru totdeauna.
Susţinătorii acestei idei consideră că iubirea este perisabilă şi că durează prea puţin pentru
a sta la baza unei căsătorii de o viaţă. Potrivit unui sondaj de opinie realizat în rândul a 5.000 de cupluri britanice, iubirea ar dura, în medie, doi ani, şase luni şi 25 de zile. După această perioadă, partenerii încep să nu-şi mai facă pe plac unul altuia: 60% dintre femei nu s-au mai îmbrăcat frumos pentru soţii lor, 70% dintre bărbaţi au recunoscut că au fost dezordonaţi şi nu au strâns hainele murdare lăsate prin casă, iar 60% dintre cupluri nu au mai avut momente romantice.
Ataşamentul de un partener este similar cu instinctul matern.
Cercetătorii de la Universitatea italiană Pavia au adus în prim-plan o concluzie şi mai descurajantă: iubirea romantică durează doar un an, şi aceasta din cauza unei substanţe chimice din creier, responsabilă cu îndrăgostirea. Nivelul de oxitocină, supranumită şi hormonul iubirii, este la apogeu la începutul unei relaţii de iubire, dar scade cu timpul. La nivel comportamental, oxitocina determină reducerea temerilor şi creşterea încrederii, iar la mame determină apariţia instinctului matern. Aceasta este de fapt cheia, susţin cercetătorii italieni: la nivel biologic, ataşamentul de un partener este similar cu instinctul matern, ceea ce face ca unele cupluri să reziste mai mult şi altele mai puţin.
Cei patru stâlpi ai căsătoriei de scurtă durată
O analiză calitativă a studiilor sociologice realizate pe acest subiect evidenţiază patru motive principale care determină ca, în Australia de pildă, durata medie a căsătoriei moderne să fie de doar 8,7 ani[1].
Primul dintre aceştia este idealizarea căsătoriei, din care derivă şi aşteptările nerealiste. Cei doi aşteaptă să găsească în celălalt un partener perfect, care să aducă automat fericirea, un efort ce se finalizează cu dezamăgire şi descurajare. „Astăzi partenerii nu caută doar iubire şi romantism, ci şi creştere şi împlinire personală“, scrie Pamela Smock, profesor de sociologie la Universitatea Michigan, în revista Newsweek.
Al doilea factor este atitudinea faţă de fidelitatea conjugală, văzută mai degrabă ca un concept demodat. Infidelitatea nu mai atrage excluziunea socială, ceea ce a dus la o creştere a varietăţii de modalităţi (precum marriedsecrets.com) în care persoanele căsătorite pot intra în aventuri cu alte persoane căsătorite, deliberat şi premeditat.
Tot mai larg acceptată este şi normalitatea divorţului. Dacă în trecut, partenerii nefericiţi în căsătorie îşi ascundeau nemulţumirile, dar rămâneau căsătoriţi pentru a nu fi ostracizaţi de societate, astăzi cuplurile văd în divorţ o rezolvare mult mai simplă a „diferenţelor ireconciliabile“.
Renunţarea la stigmatul aplicat divorţului a dat naştere şi unei atitudini laxe faţă de a avea şi creşte copii în afara căsătoriei. Astăzi este mai uşor pentru o femeie să îşi crească singură copiii, datorită programelor sociale care sprijină mamele singure, sau să adopte un copil fără a-şi propune să se căsătorească.
Diferenţa
Scriind despre dragoste, psihiatrul american Scott Peck afirma însă că iubirea adevărată este un act de voinţă care transcende sentimentul dragostei. Iar neuroştiinţa o confirmă. Dragostea care are un termen scurt de valabilitate este de fapt îndrăgostirea, care este doar prima fază a unei relaţii.
Psihiatrul american Robert A. Johnson a identificat trei faze[2], prin care trece o relaţie de la primele zile până la maturizarea ei: etapa îndrăgostirii (cea în care se eliberează hormoni precum oxitocina, testosteronul şi cortizolul), etapa conflictului (în care partenerii sunt nevoiţi să îşi rezolve diferenţele şi care este percepută ca o etapă în care cei doi nu mai sunt îndrăgostiţi) şi etapa intimităţii afective, emoţionale şi fizice. Cea din urmă este faza adevăratei iubiri – interacţiunile dintre cei doi nu se mai bazează pe hormoni, ci pe o alegere conştientă şi raţională de a menţine o relaţie cu persoana iubită.
Iubirea adevărată este un act de voinţă care transcende sentimentul dragostei.
Dacă în 1900 căsătoriile durau, în medie, 18 ani până ce unul dintre parteneri murea, astăzi numărul celor care sărbătoresc 50 de ani de la căsătorie este în creştere, aproximativ 5% dintre cupluri ajungând la aniversarea căsătoriei „de aur“. Deşi mic, procentul stă mărturie că o căsătorie „până ce moartea ne va despărţi“ nu este o himeră.
„Viaţa mea a fost minunată“, mărturisea Wihelmenia Jones, la ceremonia reînnoirii jurămintelor de nuntă cu ocazia a 50 de ani de căsătorie. „Leroy şi cu mine am trecut prin momente dificile, dar toate au făcut parte din experienţa noastră de învăţare“, a declarat ea, mărturisind că, dacă ar putea să ia viaţa de la capăt, l-ar alege din nou pe soţul ei.
Când este guvernată de iubire adevărată, căsătoria poate fi mai mult decât o relaţie de o viaţă. Unii ar păstra-o pe parcursul mai multor vieţi.
Citește și: Poţi avea o căsătorie fericită cu oricine, dacă te străduiești. Adevărat sau fals?
