Prietenul la nevoie se cunoaşte, dar maioul este mai aproape de corp decât cămaşa. Frază învechită sau încă de actualitate? Cui, când și cum suntem dispuși să acordăm ajutor?
Uciderea lui Catherine S. Genovese, în apropierea locuinţei ei din New York, pe 13 martie 1964, a fost o știrea care a ţinut mult timp paginile principale ale ziarelor americane din pricina unui aspect larg criticat de opinia publică. Incidentul care a dus la uciderea femeii a durat circa 30 de minute, timp în care, 38 dintre vecinii săi care i-au auzit strigătele, surprinzător, nu au făcut nimic să o ajute.
Profesorul și psihologul american Daniel Batson a făcut în 1973 un experiment interesant care urmărea să releve când sunt dispuși studenţii să acorde ajutor. Fără să știe că sunt implicaţi în experiment, studenţii au fost rugaţi să se gândeasca la pilda bunului samaritean, pentru ca mai apoi sa fie anunţaţi că vor participa la o conferinţă cu aceeași temă, însă într-o altă clădire a universităţii.
Cui, când și cum suntem dispuși să acordăm ajutor?
Ceea ce nu știau studenţii era faptul că în drumul lor spre sala în care avea loc conferinţa aveau să întâlnească un om prăbușit la pământ, care avea nevoie denecesita ajutorul lor. Pentru a observa condiţiile în care se oferă ajutor, unor studenţi li s-a spus că mai au de așteptat puţin până să intre în sala care găzduia evenimentul, altora că deja au întârziat și ar trebui să se grăbească.
Rezultatul? Aproximativ două treimi din studenţii primului grup (care nu se grăbeau) i-au acordat ajutor omului căzut la pământ, în timp ce doar 10% din studenţii grupului al doilea (care fuseseră anunţaţi că au întârziat) au manifestat un comportament prosocial[1].
Ce ne opreşte să oferim ajutor celorlalţi?
După cum s-a văzut și din exemplele de mai sus, prezenţa simultană a mai multor martori în cazul unui incident sau cerinţa expresă de a fi prezenţi într-un anumit loc la un anumit moment sunt cauze ce îi împiedică pe oameni să acorde ajutor altora.
Lipsa de acţiune în cazul Genovese se datorează faptului că toate persoanele martore la tragedie s-au așteptat că ajutorul va veni din partea celorlalţi. Fenomenul este cunoscut sub numele de difuziunea responsabilităţii și se referă la faptul că oamenii nu vor interveni, atât timp cât nu simt presiunea necesară deciziei de a interveni atunci când sunt martorii unor asemenea incidente. Mai mult decât atât, psihosociologii Latane şi Darley au evidenţiat faptul că în pe măsură ce numărul crește numărul celor prezenţi în cazul anumitor incidente care reclamă intervenţia martorilor, tendinţa de a acorda ajutor, cât și timpul de intervenţie scad[2].
Obstacole în calea comportamentului prosocial
Din altă perspectivă, aşa cum tonul face muzica, la fel modul în care se cere ajutor determină acordarea acestuia. Ajutorul cerut cu prea multă insistenţă întârzie sau nu se mai oferă deloc. Când libertatea de acţiune este limitată, în general resimţim o stare emoţională negativă. De aici dorinţa de a acţiona în conformitate cu opţiunile proprii. Acest fapt este susţinut şi de studiile întreprinse de psihosociologul Horowitz[3], care susţin teza că ajutorul se obţine atunci când este cerut cu moderaţie, ci insistent.
Ajutorul se oferă şi în baza principiului reciprocităţii: când ești ajutat, trebuie să răspunzi în acelaşi fel.
Dacă însă, o persoană aduce cuvinte de laudă alteia, iar după o perioadă de timp o jignește sau o defăimează, probabilitatea de a i se acorda sprijin în momentele de cumpănă este mult mai mică decât în cazul în care o faptă bună a premers cu câteva zile sau săptămâni răul provocat. Și totuși, această situaţie își găsește rezolvarea în ceea ce psihosociologii au denumit legea retrosecvenţei: cu cât trece mai mult timp de când o persoană provoacă o stare de rău şi până când cere ajutor, cu atât creşte şansa de a acorda acelei persoane ajutor.
| Comportament prosocial. Comportament de ajutorare. Altruism
Când descriu acţiunea întreriprinsă în beneficiul altei persoane, psihosociologii utilizează termeni diferiţi: comportament prosocial, comportament de ajutorare sau comportament altruist. Deşi mulţi oameni sunt tentaţi să considere aceste expresii ca fiind echivalente semantic, semnificaţiile sunt diferite. Comportamentul prosocial se referă la actele evaluate pozitiv în societate. Sunt incluse nu doar acele comportamente care contribuie la bunăstarea fizică şi psihică a unei alte persoane, ci și la orientarea spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea, dezvoltarea celorlalte persoane, fără aşteptarea unei recompense externe[4]. Psihologul Hans Werner Bierhoff menţiona două condiţii necesare şi suficiente pentru identificarea comportamentelor prosociale: intenţia de a ajuta alte persoane şi libertatea alegerii (acordarea ajutorului în afara obligaţiilor profesionale)[5]. Comportamentul de ajutorare (helping behavior) desemnează o subcategorie de comportamente prosociale, al căror scop voluntar este să facă un bine unei alte persoane sau unui grup de persoane. Definitorie în acest caz este intenţia. Dacă pierzi din greşeală o sumă importantă de bani, de care apoi se bucură o persoană fără adăpost, nu înseamnă că ai comis un act prosocial. Dacă oferi aceeaşi sumă cuiva cu intenţia de a-l ajuta să iasă dintr-o situaţie delicată, atunci gestul făcut este unul de ajutorare. Același lucru este valabil și în cazul operelor caritabile. Făcute doar în dorinţa de a crea o imagine publică favorabilă nu desemnează un act prosocial. Altruismul este o subcategorie a comportamentului de ajutorare și vizează dorinţa de a le fi de folos altora. În esenţă, altruismul este greu de demonstrat. Unele comportamente sunt foarte uşor de identificat ca prosociale. Altele presupun o atenţie deosebită, iar includerea lor în categoria comportamentelor prosociale rămâne discutabilă. |
Îi întinzi mâna celui cu mâna-ntinsă?
Cei mai mulţi oameni nu oferă ajutor cu promptitudine. De obicei, persoanele puse în faţa situaţiei de a acorda ajutor altora, vor analiza iniţial circumstanţele și se vor gândi dacă efortul depus este pe măsura beneficiilor primite. Fără să îşi dea seama fac o analiză cost-beneficiu înainte de a se angaja într-un comportament prosocial.
Citește și: Drumul către cer trece pe la aproapele
Chiar dacă oamenii tind să ajute pentru a menţine echilibrul în relaţiile interpersonale, cu cât costul unei acţiuni este mai ridicat, cu atât probabilitatea de a ajuta este mai mică. Oamenii sunt mai puţin dispuşi să-i ridice de pe trotuar pe cei doborâţi de băutură, să-i însoţească pe nevăzători, să-i sprijine pe cei aflaţi într-o condiţie precară, pentru că evaluează acordarea ajutorului ca având un cost prea ridicat: diminuarea prestigiului prin asocierea cu astfel de persoane[6]. Aşa se face că tocmai cei care au cel mai mult nevoie de ajutor sunt ocoliţi. O persoană care nu înoată foarte bine va evita să se arunce în apă pentru a salva o persoană în pericol să se înece.
Tocmai cei care au cel mai mult nevoie de ajutor sunt ocoliţi.
Apoi, fie că suntem conştienţi sau nu, există o legătură directă între starea emoţională (bucurie, optimism, tristeţe, etc.) şi momentul în care se oferă ajutor. Cu alte cuvinte, comportamentul prosocial are o bază afectivă. În anumite situaţii, sentimentele negative determină o atitudine pozitivă faţă de ceilalţi. Unul dintre exemple este sentimentul de vină. Cearta cu un prieten apropiat pe o temă minoră, poate atrage cu sine ulterior, înfăptuirea unui gest frumos faţă de acea persoană. În acest caz, ajutorarea restabileşte o relaţie pe care o preţuim.
Totuși, persoanele care trăiesc emoţii pozitive sunt cele mai dispuse să îi ajute pe cei din jurul lor[7]. Explicaţiile sunt multiple. Bucuria, spre exemplu, ne face să evaluăm mai generos situaţia în care ne aflăm. Acest fapt determină o atenţie sporită la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, o încredere mai mare în propria persoană şi în capacitatea de a îi ajuta pe ceilalţi. Sentimentele pozitive deschid individul spre lume, pe când cele negative îl direcţionează spre propria persoană.
|
Când oferim ajutor? Variabilele de personalitate care au fost asociate cu o mai mare disponibilitate de a realiza un comportament prosocial în anumite contexte sunt următoarele: 1. grad ridicat de empatie faţă de ceilalţi; 2. atribuirea cauzelor evenimentelor mai degrabă acţiunii voluntare decât împrejurărilor exterioare; 3. îndreptarea spre colectiv mai mult decât spre individual; 4. personalitate extrovertă (considerată a fi mai receptivă faţă de experienţă şi mai agreabilă). |
De ce oferim ajutor? Altruism versus egoism
Expresia: Numai tu mă poţi ajuta! ne îndeamnă de cele mai multe ori la acţiune. Şi totuşi fiecare om reacţionează diferit. Ajutăm, în principal, persoanele care ne-au creat o impresie bună sau persoanele dependente de noi și despre care avem o părere bună[8]. Îi ajutăm pe cei care se află într-o situaţie critică, cărora li s-au întâmplat lucruri nefericite pentru care nu sunt responsabili. Cei care „şi-o fac cu mâna lor“ sunt mai puţin ajutaţi, chiar dacă şi ei depind de noi.
Întâietatea o au familia și prietenii apropiaţi. Urmează persoanele necunoscute, însă în măsura în care percepem că sunt dependente de noi. Explicaţia comportamentului prosocial, în acest caz, este una de tip egoist și stă în satisfacţia obţinută în raport cu propria persoană, standardele morale interne[9] și norma responsabilităţii sociale. De aici, și sentimentul de vinovăţie în condiţiile în care această normă nu este îndeplinită.
Oamenii nu ajută însă doar din motive egoiste, ci și din motive altruiste. Nu numai când sunt prost-dispuși și doresc redobândirea stării de spirit sau când urmăresc recompensele bucuriei empatice (bucuria celuilalt devine bucuria mea)[10], ci și în cazul în care dau dovadă de grijă empatică (când rezonează cu nevoile celorlalţi).
Schimbarea de perspectivă este primul pas către altruism, așa cum evidenţiază psihosociologul Daniel Batson[11].
Dacă vezi o persoană aflată în dificultate și îţi imaginezi ce simte acea persoană, s-ar putea să încerci un sentiment de profundă tulburare, care declanșează dorinţa de a ajuta o persoană pentru a îi diminua suferinţa. Aceasta este miza altruismului empatic.
Citește și: Studiu: altruismul atenuează impactul fizic al durerii
Să fii bun se învaţă
A fi empatic, a te pune în locul celuilalt pentru a-l înţelege și a-ti da seama cum îl poţi ajuta este un comportament care se învaţă încă din copilărie. De modul în care părinţii știu să dezvolte această capacitate în copilul lor depind mai apoi reacţiile adultului în diferitele contexte în care se va află.
Annye Rothenberg, în cariera sa de peste 25 de ani de psiholog, atrage atenţia asupra pașilor pe care părinţii îi pot urma pentru a trezi capacitatea empatică a copiilor lor. În primul rând, copilului trebuie să i se acorde independenţă atunci când poate face lucruri corespunzătoare vârstei sale. Sarcinile nu trebuie să fie preluate de părinte. Copilul trebuie, de exemplu, sa fie lăsat să își ridice jucăria de jos în momentul în care aceasta îi cade. Părintele trebuie să își ajute copilul, îns evitând să devină un servitor al acestuia.
În al doilea rând, copilul trebuie să înveţe să își respecte părinţii. O lecţie în acest sens este reacţia părinţilor când sunt jigniţi de copil. Aceștia trebuie să îl pună pe copil să își imagineze cum s-ar simţi el dacă ar fi fost jignit de alţii. Astfel, copilul învaţă că și alţii se pot comporta necorespunzător și înţelege unde greșește. Dar răspunsul părinţilor nu trebuie să se oprească aici. Copilul trebuie să înţeleagă că va trebui să facă ceva pentru a se revanșa. Dacă procesul refacerii nu este complet, copilul va înţelege că poate să se comporte urât faţă de orice persoană. Îi va lipsi empatia faţă de ceilalţi și se va centra doar pe propria persoană.
În al treilea rând, copilul trebuie să fie obișnuit cu o atmosferă de împărtășire a evenimentelor care se întâmplă în decursul zilei. Părinţii trebuie să accentueze modul în care diversele situaţii îi fac să se simtă (fie că este vorba de bucurie sau de supărare), să arate copilului că au momente de slăbiciune și să întărească ideea că sprijinul emoţional din partea familiei este foarte important. Acest lucru îl va ajuta pe copil să vorbească deschis despre sine fără să se teamă că este judecat.
În al patrulea rând, părinţii trebuie să încerce, alături de copii, să identifice și să înţeleagă motivele pentru care unii oameni le fac rău altora.
Și în ultimul rând, când copilul începe să povestească părinţilor comportamentele necorespunzătoare pe care le-a avut faţă de ceilalţi, trebuie să intervină măiestria părinţilor în cultivarea empatiei. Întrebări de genul: „Ce crezi că gândește acum acea persoană despre tine?“ sau „Ce simţi legat de ceea ce s-a întâmplat?“ urmate de „Cum crezi că ai fi putut acţiona diferit, astfel încât să eviţi această situaţie?“ vor fi de un real ajutor copilului. Acesta va face o analiză a situaţiei și pe viitor va acţiona altfel. Va deveni empatic.