Dacă Sartre avea dreptate când spunea că „iadul e [alcătuit din] Ceilalţi”, cu siguranţă că nu aceasta e povestea completă. Pentru unii, primul pas în rai este întâlnirea cu Dumnezeu adăpostit în sufletul altui om. 

Numele Fred Rogers nu le spune nimic românilor. Și e normal. Pe vremea debutului său la televiziunea publică americană WQED, în 1953, România încă mai avea de așteptat anul 1956, când avea să emită singura televiziune din ţară. Însă în Statele Unite, Fred Rogers – realizatorul emisiunii pentru preșcolari „Cartierul Domnului Rogers” – este o legendă. Fără exagerare.

Zece secunde de liniște

„Pentru că le-aţi oferit copiilor încredere în ei înșiși, generaţie după generaţie, pentru că le-aţi fost prieten. Pentru că le-aţi spus iar și iar, și iar că sunt deosebiţi și valoroși, sunt onorat ca, din partea a milioane de copii ale căror dimineţi au strălucit mai tare datorită bunătăţii dumneavoastră, să vă distingem cu acest premiu pentru întreaga activitate”, îi spunea gazda Premiilor Emmy 1997 unui Fred Rogers la fel de încântat ca soţia lui, care îi stătea alături. Apoi, în faţa sutelor de invitaţi din public, Fred Rogers a arătat aceeași blândeţe și smerenie, după care era recunoscut pe micul ecran: „Vă rog să vă luaţi zece secunde să vă gândiţi la oamenii care au jucat un rol important în vieţile voastre. Doar zece secunde în care să vă gândiţi la cei care v-au schimbat destinul. Mă uit eu la ceas”, le-a spus „Domnul Rogers”, cum i-a rămas numele, după emisiune. Când cele 10 secunde s-au scurs, realizatorul a continuat: „Acum imaginaţi-vă ce bucuroși ar fi, dacă ar ști cât de importanţi au fost pentru voi.” Într-o liniște mormântală, în sală se aude doar vocea liniștită a lui Rogers, care, după ce le mulţumește colaboratorilor săi, își încheie discursul spunând cu același ton blând: „Dumnezeu să fie cu voi! Vă mulţumesc mult!”

Dacă un mesaj naţional i-ar invita astăzi pe americani să își ia câteva secunde să se gândească la cei mai influenţi oameni din viaţa lor, sute de mii, poate milioane, de americani din toate păturile sociale i-ar dedica secunde bune Domnului Rogers. Iar principalul motiv ar fi atât de simplu, cât să fie înţeles în orice colţ al lumii: omul acela respira bunătate.

La mai mult de jumătate de secol de la debutul emisiunii „Cartierul Domnului Rogers”, și la 16 ani de la moartea realizatorului ei, actorul Tom Hanks îi dă viaţă lui Fred Rogers, pe marele ecran, într-o producţie care e de neratat. La Festivalul de Film de la Toronto, care a avut loc la începutul lunii septembrie (2019), Hanks se declara convins că lumea întreagă are nevoie de filosofia care îl ghida pe Fred Rogers, fiindcă astăzi, din păcate, „cinismul a devenit poziţia prestabilită pe care o adoptăm în majoritatea structurilor și interacţiunilor noastre cotidiene”. Actorul mergea și mai departe cu radiografia lui socială, deplângând faptul că „cinismul este un produs numai bun de vândut și pare începutul perfect pentru orice examinare a oricărui lucru”. Hanks consideră că emisiunea lui Fred Rogers era opusul radical al acestei filosofii: „El a văzut că programele pentru copii erau cinice și de ce ai aduce în faţa unui copil de doi sau trei ani ceva cinic? De ce să îi spui că nu e cool pentru că nu are nu știu ce jucărie? Sau că e amuzant atunci când cineva este lovit cu ciocanul în cap?” Puse lângă reclamele la jucării scumpe sau lângă serialul Tom și Jerry, a cărui violenţă este șocantă atunci când o revezi prin ochii de adult, emisiunile lui Fred Rogers au fost o oază de siguranţă și de bunătate cuceritoare, demnă de a fi împărţită cu alţii.

Te plac pentru cine ești tu

Rogers, care era hirotonit preot în confesiunea prezbiteriană, vorbea în emisiunile sale despre subiecte delicat de abordat chiar și în cazul adulţilor, pe care el le transmitea cu grijă copiilor. Rasismul, divorţul și chiar moartea, dar și prietenia, solidaritatea și întrajutorarea erau câteva dintre subiectele grele pe care Fred Rogers le explica prin mici scenete în emisiunea sa. Într-una dintre emisiunile sale marcante, Rogers a împărţit același lighean cu apă rece, într-o zi toridă, cu un vecin de culoare. În alta, a invitat un băieţel imobilizat în scaunul cu rotile și au cântat împreună un cântecel ale cărui versuri spuneau:

„Te plac pentru cine ești tu, în inima ta. Nu pentru cum te îmbraci, nu pentru cum îţi piepteni părul, nici pentru scaunul tău șmecher – acela este doar așa, pe lângă tine. Te plac pentru cine ești tu.”

Ani mai târziu, același băieţel din scaunul rulant, devenit acum adult, îi înmâna lui Fred Rogers un premiu de televiziune, spunându-i cât de mult a însemnat el pentru milioane de copii. Peste încă alţi ani, chiar după atacul din 11 septembrie 2001, Rogers a ieșit în faţa camerelor și, fără să discute despre „de ce există teroriști?”, și-a sfătuit micuţii telespectatori cu căldură: „În timpuri grele, uitaţi-vă după ajutoare.” Mesajul lui a rezonat puternic și cu adulţii și a rămas un răspuns-reper la tragedie, profund practic, dar și profund spiritual: „Nu avem o explicaţie pentru răul care se întâmplă, dar întotdeauna există un ajutor. Să ne concentrăm pe el. Și pe el să îl căutăm.”

Rogers era el însuși un ajutor pentru mulţi. Își începea fiecare dimineaţă la ora 5 și jumătate citind, scriind și rugându-se pentru o listă întreagă de persoane, alcătuită pe măsură ce primea scrisori de la părinţi care îl rugau să Îi aducă aminte lui Dumnezeu de copiii lor.

Pâinea lui Dumnezeu

A avut și Fred Rogers criticii lui. Unii i-au reproșat că mesajele sale, menite să întărească încrederea în sine a micilor telespectatori, au dus la nașterea unei generaţii care se simte atât de valoroasă în sine, atât de plină de ea însăși, încât se consideră îndreptăţită la o existenţă maxim confortabilă, lipsită de eforturi și de probleme. Aceasta a fost direcţia pe care, la câţiva ani de la moartea lui Rogers, a dat-o Fox News campaniei de denigrare[1] conduse împotriva lui Rogers, ca parte, au spus unii[2], din eforturile conservatorilor susţinători ai Fox News de a stopa finanţarea de la bugetul de stat a televiziunii PBS, care îi difuza emisiunea lui Rogers.

Cei care l-au cunoscut personal pe Rogers rămân cei mai eficienţi avocaţi ai săi. Și în favoarea integrităţii omului vorbește chiar și faptul că scenaristul peliculei lansate în octombrie 2019 nu a găsit niciun conflict de care să lege personalitatea lui Rogers.

Marielle Heller, regizoarea filmului, explica pentru BBC că importanta carieră a Domnului Rogers nu ar fi putut face obiectul unui film pentru simplul fapt că… nu furniza suficientă intrigă. Și se știe că nu există poveste bună fără conflict. Așa că filmul, care se numește O zi frumoasă în cartier[3], a mizat pe altceva. Mai exact, pe relaţia dintre Domnul Rogers și jurnalistul Esquire Tom Junod, care a avut de scris un profil al lui Rogers în 1998.

Astăzi, Junod este un jurnalist și eseist cu reputaţie internaţională. Un fin observator al trăirilor umane și un povestitor prin excelenţă, Junod este autorul eseului devenit monument istoric „The Falling Man”[4] – despre bărbatul anonim fotografiat în cădere liberă în timpul atacurilor de la World Trade Center. Însă la momentul intervievării lui Fred Rogers, Junod nu doar că nu avea faima de care se bucură astăzi, ci era tocmai genul de personalitate cinică la care făcea referire Tom Hanks. Prin urmare, filmul urmărește conflictul interior resimţit de jurnalistul cinic care întâlnește un om cald ca „pâinea lui Dumnezeu”. O mărturie a faptului că întâlnirea omului cu bunătatea nu îl poate lăsa indiferent.

Poţi să spui… erou?

În eseul care a rezultat după această întâlnire – „Can you say… Hero?” („Poţi să spui… erou?”), Junod face un colaj din mai multe astfel de întâlniri ale copiilor cu Fred Rogers. Una dintre aceste întâlniri a fost o vizită pe care Rogers i-a făcut-o unui băieţel care suferea de paralizie cerebrală. Junod povestea despre acesta că, „pe când era el încă un băieţel mic, unii dintre oamenii care au avut grijă de el, în loc să îl protejeze, au profitat de el și i-au făcut lucruri care l-au convins că trebuie să fie un băieţel foarte rău, fiindcă numai un băieţel rău ar trebui să treacă prin lucrurile prin care a trebuit el să treacă.” Astfel că băieţelul a ajuns un adolescent deprimat și violent faţă de sine. Mama lui spunea că se lovea singur, cu pumnii încleștaţi, și că, prin computerul de care se ajuta ca să vorbească, transmitea un singur mesaj: „Nu mai vreau să trăiesc”, convins că nici lui Dumnezeu nu Îi plăcea ce era în sufletul lui.

Cumva, povestea lui a ajuns la Fred Rogers, care s-a oferit să îl viziteze. În ziua aceea, băiatul era atât de emoţionat la gândul că urmează să îl vadă pe Domnul Rogers, încât, atunci când prezentatorul a intrat în casă, băiatul a început să se lovească tot mai tare. Mama lui l-a dus în altă cameră, unde a încercat să îl calmeze. Când au revenit, Domnul Rogers i-a cerut ceva: „Aș vrea să te rog să faci ceva pentru mine. Ai vrea să mă ajuţi?” Băiatul i-a răspuns, cu vocea lui de computer, că „da”, că ar face „orice” pentru Domnul Rogers. Atunci prezentatorul i-a spus: „Aș vrea să te rogi pentru mine. Vrei?” Băiatul a rămas uimit de această cerere. El, care era întotdeauna obiectul rugăciunilor, era acum rugat să se roage el pentru cineva, și nu pentru oricine, ci pentru Domnul Rogers.

„Așa că, deși nu știa încă dacă poate să facă acest lucru, a spus că va încerca și de atunci se roagă mereu pentru Domnul Rogers și nu mai vorbește despre moarte, fiindcă s-a gândit că Domnul Rogers este un om apropiat de Dumnezeu și, dacă domnul Rogers îl place, asta trebuie să însemne că și lui Dumnezeu îi place de el.”

Junod, care a auzit povestea direct de la Rogers, l-a lăudat iniţial pentru înţelepciunea solicitării lui: „Știa că, dacă o să îi ceară băiatului să se roage, îi va reda stima de sine.” Însă Rogers s-a delimitat ferm de o astfel de strategie: „Ferească Sfântul, Tom! Nu i-am cerut să se roage, pentru el. I-am cerut-o pentru mine. L-am rugat să facă acest lucru fiindcă eu cred că oricine a trecut prin provocările prin care a trecut el trebuie să fie foarte apropiat de Dumnezeu. L-am rugat pentru că doream mijlocirea lui.”

Mai puţină informaţie, mai multă uimire

Relaţia lui Rogers cu micuţii lui telespectatori are ceva fascinant. E ceva desprins din altă lume. Ca ocazia în care Rogers, forţat de o ploaie new-yorkeză și de lipsa sincronă a unei umbrele și a unui taxi, a luat metroul să ajungă la o întâlnire cu Junod. Să auzi un vagon întreg, copii și adulţi, caucazieni, hispanici și afro-americani, cântând cu tot dragul „Vrei să fii vecinul meu?” (cântecul-generic al emisiunii lui Rogers) trebuie să fi fost magic. Junod cu siguranţă a fost marcat de imaginea acelor străini care, avea să îi povestească Rogers, nu s-au apropiat fizic, nu l-au asaltat, așa cum fac de obicei fanii cu vedetele pop, ci pur și simplu au izbucnit în cântec.

La acest moment al articolului ar trebui să devină evident motivul acestui portret atât de detaliat al unui om care nici măcar nu a pășit pe meleagurile noastre. În străinul care a trăit atât de recent este ușor să vezi o oglindire a lui Hristos. Acel Hristos care emana bunătate și smerenie. Care avea un cuvânt de mângâiere pentru cei necăjiţi și vorbe dulci pentru copilașii cărora le plăcea să se joace prin preajma Lui. Acel Hristos la reîntâlnirea Căruia oamenii vor izbucni în cântec.

Pentru omul prezentului, prins în mercantilismul și goana haotică devenite noul normal, imaginea Fiului lui Dumnezeu iubindu-i pe oameni se asociază, parcă, mai ușor cu portretul patologic al liderului vreunei secte, cu sutele de speakeri motivaţionali care au inundat spaţiul public cu discursuri la mâna a treia sau cu vreun predicator isteric în zelul lui, decât cu figura paternă caldă și dezirabilă a unui Domn Rogers, care trăiește iubire, acceptare, încurajare și de pe buzele căruia nu a plecat vreodată nicio imprudenţă.

Însă când avem în faţă un om asemenea nouă, care pare să respire cu totul alt aer, un om cu o integritate ireproșabilă, un om cu o misiune altruistă, un om cu dragoste pentru oameni, suntem martorii unei revelaţii vii a lui Dumnezeu. De ce? Pentru că toate aceste atribute enumerate anterior fac parte din caracterizarea care i-a convins pe teologi, de-a lungul secolelor, că Dumnezeu este un Dumnezeu bun.

Millard J. Erickson scria în tratatul său de teologie sistematică că „noi avem de-a face cu un Dumnezeu bun, unul în care se poate avea încredere și care poate fi iubit” și, pentru sistematizare, împărţea atributele morale ale lui Dumnezeu în: puritate – decantată în sfinţenie, dreptate și justiţie; integritate – exprimată prin autenticitate, onestitate și credincioșie; dragoste – manifestată prin bunătate, har și îndurare. Toate aceste atribute nu ar fi decât simple cuvinte și ar suna ca niște formule chimice în urechile unui copil de grădiniţă dacă nu ar exista oameni care să le trăiască în vieţile lor. Însă tocmai pentru că sclipiri din aceste atribute se regăsesc în oameni de lângă noi, oameni ca și noi, Îl putem întrezări pe Cel Nevăzut. Este un tip de revelaţie în apărarea căruia trebuie să luptăm ca societate, fiindcă, atunci când ne pierdem capacitatea de a-L vedea pe Dumnezeu în ceilalţi oameni, ne limităm singuri cunoașterea de Dumnezeu.

Iar aceasta nu este, cum ar putea părea pentru cei mai zeloși dintre noi, o formă de idolatrie. Pentru că Biblia însăși ne invită, prin cuvintele apostolului iubit, Ioan, să cultivăm imaginea lui Dumnezeu din ceilalţi. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu”[5], scrie Ioan, dar, „dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi.” Cu alte cuvinte, da, ca oameni suntem limitaţi, fragili și vulnerabili. Ne naștem cu un handicap infinit faţă de planul lui Dumnezeu pentru om, handicapul de a nu-L putea vedea cu ochii fizici, nici auzi cu urechile fizice pe Cel de la care avem viaţă. Suntem izolaţi în lumea noastră care se sufocă de dorul vieţii veșnice, dar care nu poate adăuga nici măcar o singură respiraţie neprovidenţială vieţii. Cu toate acestea, noi – cei limitaţi – Îl putem vedea pe Dumnezeu atunci când iubim. Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, dar, dacă iubim, L-am văzut deja.

Iubirea înseamnă vulnerabilitate

Nu putem ajunge niciodată să îi iubim prea mult pe oameni. Și oricine spune altfel își verbalizează de fapt o frică obscură. Aceea ca nu cumva excesul de iubire să ducă la un exces de suferinţă. E, până la urmă, o teamă firească. Cei ce iubesc vor fi, inevitabil, răniţi.

Apologetul C.S. Lewis o spunea în cuvinte memorabile: „A iubi, oricât de puţin, înseamnă să fii vulnerabil. Iubește orice și inima ta va fi stoarsă, dacă nu chiar frântă. Dacă vrei să te asiguri că rămâne intactă, trebuie să nu o oferi nimănui, nici măcar unui animal. Înfofolește-o cu grijă în hobby-uri și mici extravaganţe; evită orice încrengătură. Încui-o fedeleș în sicriul egoismului tău. Dar în acel sicriu, aflată în siguranţă, la întuneric, nemișcată și lipsită de aer, se va schimba. Nu va fi frântă; va deveni indestructibilă, impenetrabilă, de nerăscumpărat. A iubi înseamnă să fii vulnerabil.”[6]

Iubirea ne expune inimile la neînţelegere, la respingere, la trădare, la boală, la moarte. Și oricât ne-am strădui să le evităm, chiar dacă în anumite grade reușim uneori, niciodată nu suntem la adăpost. Dar nu este și o teamă îndreptăţită. În ciuda suferinţei, iubirea merită trăită și ea se manifestă uneori în asistarea neputincioasă la suferinţa altcuiva. Dumnezeu nu a iubit niciodată mai mult lumea, ca în momentul în care a asistat neputincios, El Cel Atotputernic, la suferinţa Salvatoare a Fiului Său.