Trecutul are prostul obicei de a-i arunca ocheade prezentului în cele mai neașteptate momente. Și, atunci când le ignoră, prezentul își crește șansele de a repeta trecutul, în viitor.
În vara anului 2026, actorul Jason Alexander, cunoscut publicului mai ales din serialul Seinfeld, a fost confruntat cu un episod din trecutul său pe care trecerea a aproape 15 ani nu îl făcuse mai ușor de justificat. În 2012, Alexander participase la filmarea unei scenete umoristice alături de Courtney Stodden, pe atunci în vârstă de numai 17 ani. Glumele cu tentă sexuală și gesturile actorului, prezentate la momentul respectiv ca parte a unui spectacol de comedie, au fost readuse în atenţia publicului de Stodden, care a vorbit despre disconfortul și umilinţa resimţite atunci.
Alexander și-a cerut scuze public, recunoscând că sceneta fusese nepotrivită și exprimându-și regretul pentru suferinţa provocată. Răspunsul primit a fost însă unul mai puţin obișnuit decât ne-au deprins controversele contemporane. Stodden i-a acceptat scuzele, dar a sugerat că adevărata lor valoare ar putea fi demonstrată printr-un gest concret: sprijinirea unei organizaţii care luptă împotriva căsătoriilor cu minori, o cauză în care ea însăși se implicase după experienţa propriei căsătorii la 16 ani. Actorul a făcut ulterior o donaţie către organizaţia respectivă, iar Stodden i-a mulţumit public pentru că a transformat cuvintele în acţiune.
Nu știm ce transformări interioare a traversat Alexander în toţi acești ani și nici dacă gestul său poate fi considerat o reparaţie suficientă. Însă episodul are ceva remarcabil prin contrastul faţă de felul în care suntem obișnuiţi să vedem judecate public greșelile trecutului. Dincolo de alternativele aparent inevitabile ale condamnării și absolvirii, cei doi au întrevăzut posibilitatea unui gest care, fără să modifice ceea ce se întâmplase, putea schimba ceva la ceea ce avea să urmeze. De altfel, scuzele care clădesc relaţii presupun mai mult decât exprimarea regretului; implică și asumarea responsabilităţii pentru consecinţele faptelor noastre.
Cum să te împaci cu trecutul pe care îl regreţi?
În ceea ce ne privește, dacă trecutul nu îl putem schimba, cât de mult îi putem schimba consecinţele? Cât din ceea ce am fost trebuie să continue să ne definească, atunci când noi înșine am ajuns să privim cu regret persoana care am fost?
Disocierea de cine am fost în trecut este o experienţă profund umană, una cu care foarte mulţi dintre noi rezonăm. Sunt puţini cei care pot spune cu sinceritate că nu au niciun fel de regret și că, dacă ar trebui să își ia viaţa de la capăt, ar retrăi totul exact așa cum a fost, fără să schimbe nimic la comportamentul lor.
Ce te faci însă când nu poţi spune asta? Când în trecutul tău sunt fapte (pentru unii mai sensibili, chiar gânduri) de care te rușinezi astăzi, fiindu-ţi chiar greu să te mai înţelegi pe tine, persoana din trecut? Ești în siguranţă când arunci în proverbiala „mare a uitării” tot ce a fost și dai năvală spre viitor cu încrederea că nu vei mai repeta greșelile? Sau este oare mai prudent să îţi reamintești constant lucrurile de care ai fost în stare, ca să te protejezi de repetarea lor?
Prima variantă seamănă prea mult cu ignoranţa, iar a doua aduce prea mult a autotortură, ca să fie vreuna dintre ele eficientă. Însă dilema aceasta seamănă atât de bine cu una dintr-un cu totul alt domeniu, încât merită juxtapuse pentru a extrage o concluzie care ne poate salva în alte ocazii asemănătoare.
Trecutul pe care nu îl putem șterge
Timp de mai multe decenii, orașul Bolzano, din nordul Italiei, a găzduit un basorelief uriaș, care îl prezenta pe Benito Mussolini într-o poziţie triumfală, călare, deasupra sloganului: „Credere, Obbedire, Combattere” („Să crezi, să te supui, să lupţi”). Profesorul de știinţe politice Carlo Invernizzi-Accetti povestea într-un editorial The Guardian cum monumentul a rezistat ani de-a rândul, neafectat de poziţia de condamnare oficială a fascismului, adoptată de statul italian. Aceasta, până când, în 2011, autorităţile au ajuns la un acord care a făcut posibilă regândirea prezenţei monumentului în spaţiul public.
Să îl dărâme? Sau să îl păstreze? Dacă l-ar dărâma, nu ar fi ca și cum ar pretinde că au șters istoria cu buretele sau ca și când ar nega că istoria chiar a avut loc? Dacă l-ar păstra, nu ar valida ideologia care stă în spatele fascismului sau nu i-ar păstra o platformă prin care să se promoveze tăcut, prin prezenţa în societate?
În faţa acestei dileme aparent insolvabile, autorităţile au găsit însă o a treia opţiune, care s-a dovedit și cea salvatoare. Au lansat un concurs de idei pentru artiști, arhitecţi, istorici și în general oameni cu apetenţă pentru domeniul cultural, provocarea fiind aceea de a contextualiza monumentul suficient pentru ca prezenţa lui în spaţiul public să nu mai fie un elogiu adus fascismului, ci o invitaţie la a gândi istoria profund. Astfel urma să se rezolve conflictul dintre a scoate din atenţie trecutul sau a-i menţine vie și ideologia, odată cu memoria.
Dintre cele 486 de propuneri înscrise în concurs a fost selectată și, în 2017, implementată ideea artiștilor Arnold Holzknecht și Michele Bernardi, pe cât de simplă, pe atât de plină de semnificaţie și de impact. Basorelieful avea să rămână intact, însă în faţa lui urma să fie instalată o inscripţie luminoasă cu cuvintele atribuite filozoafei germane de origine evreiască Hannah Arendt: „Nimeni nu are dreptul să se supună.” Citatul a fost redat în trei limbi vorbite local: italiană, germană și ladină.
Frumuseţea ideii – oferite de autor ca model pentru alte dileme, de pe alt continent – constă în mai mult decât în puterea cuvintelor lui Arendt, care a dorit să transmită că nimeni nu are libertatea de a-și scuza acţiunile invocând ascultarea orbească de o autoritate. Este și forţa simbolică a contrastului dintre grandomania monumentului și minimalismul ascuţit al modificării lui. Gestul este profund pe multe paliere, care merită subliniate chiar dacă sunt din cu totul altă sferă.
Raportarea la trecutul problematic – nu negăm, nu lăudăm, ci admitem și încurajăm progresul – este numai una dintre aceste faţete. Acţiunea însă este de referinţă și pentru alte dificultăţi în care simţim că avem de ales între două soluţii cu perspective neavantajoase sau chiar negative. Iar modelul propus este acela de a verifica dacă nu cumva dilema este una falsă, dacă nu cumva suntem blocaţi pe drumul dintre două soluţii, atunci când de fapt există și alte căi conexe pe care am putea să mergem.
Citește și: Pași spre propria iertare
A treia opţiune: perspectiva lui Dumnezeu asupra schimbării
Acest mod de a deschide drumuri noi și contraintuitive se reflectă în multe dintre răspunsurile date de Hristos întrebărilor dificile ale celor care I se adresau fie din dorinţa de a-L vedea afirmându-Și vreo limită, fie din dorinţa de a se folosi de cunoașterea Lui pentru a-și întări propriile supoziţii.
Femeia prinsă în adulter, orbul din naștere, întrebările legate de birul roman sunt toate exemple evidente în care Hristos le deschide interlocutorilor Lui ochii cu privire la propria lor limitare. Ei, care nu vedeau decât posibilitatea de a o ucide cu pietre pe femeia adulteră sau a-i valida comportamentul iertând-o; ei, care credeau că un copil născut orb nu poate fi altceva decât o pedeapsă pentru păcatul lui sau al părinţilor lui; ei, care nu vedeau cum își pot respecta naţiunea și Dumnezeul, fiind în același timp aserviţi romanilor, au înţeles cât de limitat le era orizontul.
Au văzut cum opţiunile pe care erau capabili să le întrevadă erau niște ziduri care îi despărţeau de soluţiile viabile. În fiecare răspuns contraintuitiv, Hristos le arăta celor care Îl ascultau că perspectiva lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă de raţiunea limitată a omului. Că Dumnezeu vede dincolo de cel mai îndepărtat punct până la care poate ajunge ochiul uman.
Și, în felul acesta, Hristos ne-a oferit un model nu doar pentru dilemele cu bătaie scurtă sau de mică importanţă, ci și un model de credinţă. Așa a găsit cu cale să îi înveţe pe oameni să fie deschiși și pregătiţi chiar să aibă o a treia opţiune în orice dilemă, dar și să fie dispuși să creadă, bazându-se pe exemplele generoase pe care El Însuși li le-a oferit, că, atunci când omul nu are decât opţiunea A sau opţiunea B și niciuna nu este bună, Dumnezeu are, cu certitudine, și dimensiunea C, care este „foarte bună”.
Ce să facem cu trecutul care ne provoacă rușine? Să ne distragem atenţia până îl uităm, riscând să îl repetăm? Sau să ni-l reamintim constant, otrăvindu-ne cu el? Nici una, nici alta. Poate că iertarea deschide tocmai posibilitatea unui nou început, care nu presupune negarea lucrurilor ce s-au întâmplat.
Trecutul va fi întotdeauna parte din ceea ce suntem astăzi, poate chiar mai mult dacă îl uităm decât dacă nu. Însă rușinea sau regretul de azi poate constitui prima dovadă a progresului faţă de persoana care am fost ieri. Pe de altă parte, acel cineva care sunt astăzi nu trebuie să se înfășoare în jurul trecutului, ca și cum acela este realitatea ultimă, singurul reper valid, ci trebuie să meargă înainte, raportându-se la o ţintă viitoare, construindu-și noi repere și astfel construind un om nou, mai bun, de care să nu îmi fie rușine.